Dorian Lungu

Un scorpion dorea sa traverseze un rau, insa apele repezi ale acestuia nu ii lasau nici o sansa. Aparent, pentru ca inarmat cu rabdare, scorpionul a asteptat si a prins la inghesuiala o broasca mare. “Vreau sa ma treci raul acesta, daca nu o faci, te intep acum si o sa mori.” “Hmmm bine spuse broasca, o sa incerc sa te trec, dar daca o sa ma intepi in timp ce traversam raul?” “Asta crezi tu pentru ca asa se spune despre scorpioni, ca nu se pot abtine sa intepe, dar gandeste-te si tu, cum sa fiu atat de fraier sa fac asta? Daca te intep, o sa murim amandoi, pentru ca nici eu nu pot sa traversez raul fara tine” ” Bine, ingaima broasca, are sens ce spui tu, haide sa traversam raul.” Ajunsi in mijlocul raului, scorpionul tresari scurt si intepa mortal broasca. Stupefiata, paralizata si traindu-si ultmele clipe, broasca apuca sa il intrebe pe scorpion: “de ce ai facut asta, acum o sa mori si tu?” “Pur si simplu asta este caracterul meu…” apuca sa mai spuna scorpionul inainte de a se pierde in apele raului.

Cunosc oameni care fac lucruri de neinteles pentru altii. Lucruri ce par desprinse de nicaieri, fara sens si aparent fara nici o explicatie “sanatoasa”. Atitudini sau fapte stupide, care merita sa fie condamnate uneori. Alteori trebuie sa patrunzi mult in interiorul faptelor pentru a putea intelege macar ce se intampla. Uneori suntem neputinciosi in fata multor lucruri si nu putem decat sa mergem mai departe pentru ca asta este natura firii umane. Alteori ne miram sau ne revoltam. Uneori nu ne pasa iar alteori suntem lasi sau ne consideram prea slabi pentru a actiona.

Admir in mod constant caracterele puternice. Insa daca nu sunt insotite de o judecata sanatoasa si de caldura interioara, nu valoreaza nimic. Cel putin pentru mine.

Eu si intrebarea mea preferata -” de ce?”, sau viceversa, am mers pe urmele si inaintea normalitatii. De ce normalul nu este “de succes”. De ce oamenii “de succes” nu sunt normali? Nu mai insist, trec direct la miezul covrigului. Si atunci incep, asa cum este si normal, cu definitia normalului. Conform dex, normal – NORMÁL, -Ă, normali, -e, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este aşa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obişnuit, firesc, natural. ♦ Spec. Sănătos (din punct de vedere fizic şi psihic). 2. Care este conform cu o normă (1). ♦ (Despre mărimi) A cărei valoare este apropiată de valoarea întâlnită cel mai des. – Din fr. normal, lat. normalis, it. normale. Aici apare prima eroare. Poti sa spui ca normal inseamna ceva natural, daca vorbim de natura sau de fenomenele acesteia. Dar atunci, natural inseamna si “asa cum trebuie sa fie”? Pai cine decide asa cum trebuie sa fie lucrurile in mersul omenirii, in viata de zi cu zi? Legile, bunul simt, legea nescrisa a strazii, spaga, hazardul, puterea superioara, extraterestrii, natura, cine? Cine iti spune tie cum este normal sa te comporti intr-o anume situatie? Cine iti spune cum este normalul la interactiunea intre 2 sau mai multe culturi? Cum este normal sa iubesti? Sau cum este normal sa faci avere? Dar sa iti exerciti puterea?

Ce facem cand vrem sa normam normalul? Ne raportam la legislatie, la religie, la cei 7 ani de acasa, la ce scrie in codul bunelor maniere sau in carti, in documentare, ne raportam la experienta noastra sau a altor “intelepti” la cutume sau la legende? Indiferent ce raspuns o sa dai la intrebarile astea, el poate fi irelevant intr-un anume context… normal. Oare Napoleon, Einstein, Mozart, Hitler, au fost oameni normali? Oare de ce astazi conducatorii de stat, oamenii influenti “trebuie” sa aiba o familie asezata, sa fie parinti buni, sa para … normali? Sa se duca la cumparaturi, sa se joace cu copii, sa asculte muzica, sa faca sport, etc? Zilnic suntem indemnati la normalitate. La folosirea cardului de cumparaturi din protofel, la depunerea declaratiilor de avere si de intentii. La construirea unei case si la intemeierea unei familii. La contractarea unui credit si achizitionarea unei masini mici care sa polueze putin dar sa coste mult.

Conceptul de normalitate isi pierde din ce in ce mai mult sensul, cel putin in ceea ce ma priveste. Pentru ca daca a fi normal inseamna sa merg catre banal, catre rutina, catre carduri si muncit ordonat, concediu la comanda, duminica la biserica si pauza de masa la ora fixa si nu atunci cand imi este foame, atunci normalitatea este anomalica:). Ai senzatia ca oamenii normali voteaza oameni normali? E bine, in cea mai mare parte, este numai o senzatie. Normalitatea in forma in care a ajuns ea astazi este un suport ideal pentru bunul mers al societatii. Ce este interesant insa, in aceasta normalitate, cei care progreseaza, cei care ajung sa impuna normalitatea pana la urma, nu sunt deloc oameni normali. Desi pozeaza in asa ceva. Pentru cine a avut curiozitatea sa vada cine sunt oamenii care influenteaza mersul societatii in Romania sau in alte tari, imaginea este mult mai clara.

Daca lasam deoparte crezurile si religia, incercati sa raspundeti la intrebarile acestea: Cine aduce normalitatea in societate? Cine o impune sau o face “sa vina de la sine” ? In nici un caz oamenii normali, asta spun eu. Dar pana la urma scriu si eu despre unele perspective, stau si ma intreb daca sunt normal si ce este mai interesant, daca imi doresc sa fiu normal…

Acum vreo 20 si mai bine de ani, eram un aspirator de literatura science fiction. De la Frank Herbert, Arkadi si Boris Strugatki, la scriitori romani si povestirile din almanahul de profil, mergand pana la Jules Verne, citeam cu o placere gurmanda si cu incapatanare de catar. Imi aduc aminte ca seara ma prindea cu primele pagini parcurse iar dimineata mi se inchideau ochii la ultimul capitol. Dormeam, reciteam ultima parte de dimineata si apoi aveam un timp de macerare al informatiilor. Imi placea sa imi imaginez scenarii, o lume cu totul alta, alt cer si alte apusuri cu doua globuri solare simultan. Astazi am refuzat sa ma despart de toate acele carti, ele troneaza intr-o biblioteca, s-au mai ingalbenit ce este drept, insa chiar daca stiu ca nu vor fi deschise de nimeni pana cand se vor dezintegra, fac parte integranta dintr-o anume perioada a vietii personale.

De ce science fiction? Tot timpul am admirat inventivitatea si indrazneala unora de a vedea dincolo de firul previzibil al vietii. Jules Verne a scris despre niste lucruri care acum sunt nu numai banale, dar chiar depasite. Multe din ideile lui Frank Herbert sunt actuale, filmele SF se fac cu un scop destul de bine stabilit, in afara de cel pur comercial. Pentru cine a vazut Produsul Verde -1973, Razboiul Stelelor -1977, Insula – 2005, Matrix – 1999, Avatar – 2009, poate vedea ca legatura prezentului cu viitorul este practic la o aruncare de bat. Iar cine arunca batul are din ce in ce mai putina vlaga. Fictiunea incepe in fiecare zi in care ne trezim. Asta daca suntem dispusi si avem resursele necesare pentru a gandi si actiona in acest sens. Zilele trecute ma gandeam ca in putinul timp “liber” pe care il mai am, nu mai gasesc loc pentru SF. Pentru ca dupa o zi normala, traind in lumea asta minunata, presupunand ca vrei sa citesti ceva sau sa urmaresti un film, singurul cuvant care imi vine in minte este “comedie”. Poate sa fie si pentru ca esti obisnuit cu comediile de zi cu zi, si doresti sa adormi si seara in acelasi ritm, sau este posibil ca dupa o zi plina de stres si nebunii, sa iti doresti sa razi si tu putin… Daca se gandeste cineva ca ar fi viabila o combinatie de tip comedie SF, ii recomand racoros sa se tot duca… E ca si cum ai manca castraveti acriti in otet cu frisca din tub. Saliveaza cineva?

Imi pare ca se gandeste si se actioneaza mult prea mult intr-un mod impus. Din ce in ce mai mult si din ce in ce mai acaparativ. Spuneam acum o vreme ca libertatea aceasta informationala si mobilitatea de deplasare sunt capcane mortale daca nu le gestionezi inteligent. Fiecare are interesul, in cea mai mare parte intentionat, de a-l face pe cel de langa sa depinda de ceva. De ceva ce detine el/ea. Astfel incepe urcusul catre putere si catre suprematie. Ca este vorba de bani, de ideologii, de religii, lupta celor care doresc sa domine nu mai este decat o problema de orgoliu si de orbire personala. Si se manifesta de la cele mai inalte sfere pana la cotloanele de cea mai joasa speta. Cu forme si in haine diferite, agresive sau diplomatice, esenta ramane aceeasi.

SF-ul nu este altceva decat ideea nebuna de azi in a carei realitate ne vom trezi maine.