Scriam acum ceva vreme despre faptul ca perioada copilariei este “neproductiva” si ca in aceste conditii este o chestiune iminenta pana cand perioada cea mai pura si frumoasa din viata se va transforma in ceva productiv. Acum cateva zile mi-au scapat ochii si urechile la o emisiune cu niste copii participanti in Cupa Hagi sau Danone. Nu stiu exact care si are prea putina importanta acest fapt. Reporterul le lua interviuri copiilor cu varste de pana in 12 ani…, si antrenorului (avea vreo 40 de ani). Auzeam ce spun copiii si ma intorceam in timp la copilaria prietenilor mei sau a mea. “Fotbalistii” spuneau o placa stricata si inoculata de sistemul modern. “Trebuie sa muncim la antrenamente, sa tratam totul cu seriozitate si sa avem o atitudine de invingatori. Numai prin munca si transpiratie o sa ajungem sa invingem. Suntem aici o echipa si rezultatele o sa vorbeasca pentru noi…” Ma uitam la figurile acelor copii, atat de crude si de nestiutoare, imbracati toti la fel, in costume de sport, afisau o atitudine incerdibil de serioasa, pareau foarte preocupati si seriosi, erau deja importanti, erau fotbalisti care acordau interviuri si probabil ca se vedeau campioni mondiali in cativa ani de zile. Antrenorul era si mai concentrat si foarte serios, comenta despre programul cazon al baietilor, despre metodele moderne de antrenament si despre turneele si sustinerea financiara.
Ma intorc in timp si imi aduc aminte cum ne strangeam sa jucam fotbal… In primul rand aveam de ales intre “mingea de 18″ si “mingea de 35″. 18 deoarece una costa 18 lei iar cealalta evident 35:). Cea de 18 era usoara si lua traiectorii nebanuite la suturi “in forta”. Se spargea destul de repede, erau suficienti spinii de la un trandafir. Cea de 35 avea dezavantajul ca desi era mai grea, pisca rau de tot la contactul cu pielea. Vara, mingea se incalzea si sarea de ti se facea sete pana asteptai sa revina pe pamant, iar iarna devenea o sfera tare ce facea gauri perfect rotunde. Mingile din piele.. hehe, astea le numeam Artex si erau extrem de rare. Cine avea asa ceva era automat capitan de echipa si decidea cand incepe si cand se sfarseste meciul. El facea echipele si el arbitra. Deh, doar era mingea lui.
Imi amintesc cum ne fluieram pe strada sa ne chemam la fotbal. De cele mai multe ori jucam in curtea unui spital si reuseam sa cooptam bolnavi care se plimbau pe acolo. Mai puneam unul cu o carja intr-o poarta, mai un asmatic in cealalta poarta, si uite asa ne completam echipele. Deseori ne fugarea administratorul curtii spitalului. Pentru ca “stricam iarba”. Se mai ciondanea el cu bolnavii pe care ii integram in echipe, acestia urlau la el sa ne lase in pace ca suntem doar niste copii si nu facem rau nimanui, iar iarba este acolo sa fie calcata, nu de frumusete. Imi amintesc de amuzamentul bolnavilor, care se strangeau si ne incurajau de pa margine. Comentau vrute si nevrute, noi ne simteam priviti si jucam cu indarjirea unor participanti la campionatul mondial, iar ei probabil ca uitau pentru cateva minute de bolile si problemele lor.
Cu siguranta visam cu ochii deschisi si noi, la fel ca si cei de acum, ca o sa ajungem campioni mondiali. Ne deosebesc insa destule lucruri. La varsta aceea nu jucam fotbal pentru bani. Nu jucam pentru contracte viitoare si pentru ca sa ne impresarieze sau se ne transfere cineva. Jucam pentru ca eram copii si aveam timp liber. Pentru ca ne facea placere. Pentru ca nu stiam de probleme si de valoarea banului. Nu aveam “modelul fotbalistului” din ziua de azi. Si nu in ultimul rand pentru ca nu aveam atatea tentatii.
Concluzionez: copilaria este pe terminate. Voi, cei mici, prindeti ce mai apucati…
