DRAURI

September 29th, 2014

Leonardo da Vinci spunea ca “Iubirea şi ura sunt cele mai puternice condiţii emoţionale resimţite de fiinţa omenească… iar ura este mai puternică decât iubirea deoarece ea ruinează şi distruge iubirea.” Am auzit-o de dimineata in masina si m-a surprins putin. Am verificat atat cat imi permite Google si se pare ca asa este, Leonardo, cel care afirma ca “viata fara dragoste nu este viata deloc”, a dat-o si pe asta cu ura ca fiind cea mai puternica. Privind drept pe centru pot crede ca Leonardo era indragostit cand a emis al doilea citat si proaspat despartit cand l-a spus pe primul. Sau ca era labil emotional. Sau ca pur si simplu avea gastrita. Sau ca era un geniu. Ma rog, mare diferenta intre variantele astea, nu prea este.

Pana am ajuns la destinatie, am avut suficient timp ca sa ma gandesc de ce nu sunt in asentimentul lui Leonardo. Si nu mi-a fost greu sa gasesc raspunsul.

Mi-am imaginat Dragostea imbracata in nuante diafane de alb si verde crud, cu putin rosu, undeva intr-o umbra putin vazuta. Are privirea pierduta si pielea alba. Este frageda la suprafata insa sub aceasta masca perfect estetica se ascunde un sange rosu si fierbinte, un temperament care are nevoie de un singur semnal pentru a erupe in adevarata sa splendoare. In coltul opus sta Ura. E cenusie si are gura mare si neagra, fara dinti. Spumega usor, imbracata in mantia ei lunga si ciopartita de cati s-au agatat de ea sperand sa-si gaseasca echilibrul sau razbunarea. Are o grimasa intiparita pe fata si pare foarte hotarata cu sprancenele alea mari si stufoase. Mormaie a razbunare si scuipa pe unde si cum ii vine.

Si incepe lupta…

Dragostea da cu parfum, Ura raspunde cu laturi. Dragostea se inalta maiestuos si cu gratie, eschivand frumos. Ura cauta sa muste la baza frumoaselor glezne ale Dragostei. Si tot asa, Dragostea delicata si infierbantata pareaza si se fereste imboldita de frumos si de idealuri inaltatoare. Dar Ura nu are somn si odihna. Ea lucreaza zi de zi si minut de minut. Si tot cate putin ea brazdeaza corpul Dragostei cu cate o cicatrice azi, cu alta maine, pana cand nici vesmintele si nici adierea si figura Dragostei nu mai sunt ce au fost. Ura insa este pe zi ce trece mai infloritoare. Ea se hraneste din raul pe care il face si devine tot mai sigura de victoria ei finala.

Eu daca eram Leonardo, asa priveam situatia. Dar nu sunt si nici nu am vreo pretentie cat de marunta ca pot sa gandesc pe aproape de el.

Asa ca sunt Dorian si cred ca in lupta Dragoste si Ura, majoritatea oamenilor fac o marunta eroare. La pun pe imberbele astea 2 sa se lupte. Asa cum am facut-o si eu putin mai inainte. Greseala asta minora da totdeauna nastere la conflicte majore, la probleme si traume, la dezamagiri si rele. Oare daca ai 2 antonime, doua stari opuse sufletesti, de ce trebuie sa le cantaresti puterea punandu-le sa se lupte intre ele? Doar ca sa vezi care este mai puternica in acest razboi? Aveam de-a face cu un meci de box, sunt astea 2 inchise cumva intr-un ring si nu stiu eu? Nu, Dragostea si Ura sunt de jur-imprejur, ele guverneaza si cladesc, dezbina si ruineaza, infrumuseteaza si uratesc. Si tocmai asta este frumusetea lor. Ele sunt nemarginite si incompresibile. Tocmai de aceea nu este bine sa le inregimentezi si sa le pui fata in fata intr-un razboi.

Eu spun asa.

Dragostea sa se duca acolo unde vrea ea. Adica sa zica cercetatorii ca este de fapt o boala, indragostitii ca este Dumnezeu pe Pamant iar copiii sa simta cum cresc in siguranta. Batranii sa-si reverse intelepciunea iar adolescentii sa poarte prezervativ. Dragostea sa faca si sa desfaca ce doreste ea pentru ca asta este rolul ei in natura, sa creeze emotii, siguranta, confort si imbujorati, caldura si putere de a rasturna orice reguli si bariere.

Ura sa se duca acolo unde vrea ea. Sa intre in sufletele in care o merita. Sa produca cenusa, amagiri si false senzatii de placere. Sa aduca remuscari si dorinta de razbunare. Sa se creada victorioasa singura in ring, sa faca spume si diaree in dorinta ei oarba de a castiga cu orice pret si in orice moment. Sa se hraneasca din energia malefica a raului si sa izbandeasca acolo unde ii este dat sa izbandeasca.

Si dupa ce Dragostea si Ura se vor fi dus fiecare unde vor ele si vor fi facut ce au facut, atunci sa vina in fata mea si sa tragem linie. Sa inventam o unitate de masura a activitatilor pe care le face Dragostea si sa le punem cu +, iar pe cele ale Urii sa le punem cu -. DRAUR sa se numeasca aceasta unitate. Si acum, cati Drauri face Ura (cu -) si cati Drauri face Dragostea (cu +)…

Ei bine, asta este razboiul adevarat. Dragostea si Ura par indispensabile, insa la omul inteligent, ele nu se vor intalni niciodata fata in fata. Ele sunt facute pentru razboiul pe care il au de dus cu tot ce le inconjoara, dar mai putin una impotriva celeilalte.

Azi este 29 septembrie 2014 si sunt pe +. Drauri.

Spatii

May 9th, 2014

Oameni si spatii

 

Trenul parea aproape plin daca te uitai din exterior. Odata ajuns la interior, realizai ca pe majoritatea bancutelor de 2 locuri, statea cate o persoana, poate si pentru ca nu erau locuri numerotate. Mai aveam cateva minute pana la plecarea trenului asa ca am studiat…

Majoritatea oamenilor care stateau singuri pe bancuta de 2 locuri, se asezasera oarecum centrat. Unii ce pareau mai blajini, “incalcau” ceva mai putin jumatatea bancii iar altii aveau puse pe locul de langa ei fie o carte, fie o haina, fie un pet cu apa sau suc. Totul parea asa… cumva la intamplare. Adica m-am asezat si pentru ca sa imi fie la indemana am pus sticla sau cartea langa mine.

Am zambit cand m-am uitat la cei care stateau cuminti pe “jumatatea” lor de banca. Erau tineri liceeni, iar privirea lor imi spunea ca asteptau si ei ceva. Adica doar, doar se umple trenul si se aseaza vreo fata draguta langa ei. Prin urmare, cam toti cei ce stateau singuri emiteau ca nu vor sa fie deranjati si ca bancuta cu 2 locuri este teritoriul lor de drept. Mai putin unii tineri, fete si baieti, care asteptau un chip frumos pe langa ei.

Spre stupefactia unui domn, desi mai erau cateva bancute complet libere, am cerut voie sa ma asez langa dansul. A facut o privire de parca il ceream in casatorie. Nu intelegea nimic si cred ca i-am inselat toate asteptarile sale de cetatean platitor de bilet si de taxe. A mormait ceva si mi-a facut loc sa ma asez, cu o mare de sila si lentoare in fizicul dumnealui. Am multumit frumos si am inceput sa ma uit discret in jur, la figurile intrebatoare ale celorlalti calatori. Nici ei nu pricepeau nimic, desi unii parca incepusera sa ma priveasca cam dubios.

Omul de langa mine, un domn pe la vreo 60 de ani, incepuse sa se foiasca nervos si il simteam ca devenea din ce in ce mai incordat. Nu stiu daca a considerat ca am ganduri dubioase in ce il priveste, insa s-a ridicat dupa vreo 2 minute, si-a luat bagajelul si s-a mutat pe una din bancutele libere, imprastiindu-si ostentativ cumva, toate lucrurile sale, pe intreaga bancheta. De data asta am zambit si eu si alti calatori care au privit scena. Fostul meu vecin de banca… nu.

Ce ii indeamna pe oameni sa ocupe doua locuri in loc de unu? Ce ii face pe oameni sa vrea sa calatoreasca singuri, fara sa ii “deranjeze cineva”, fara alt seaman cunoscut sau agreat in preajma sa?

In majoritatea cazurilor, regulile. Uneori insa, nici ele.

Oamenii sunt niste fiinte care vor intimitate cand sunt in colectivitate. Oamenii sunt niste fricosi imberbi, care isi ascund frica de semenii lor, de nou, de schimbare si de cunoastere, in spatele unor ziare, haine, carti si peturi asezate langa ei. Sub pretextul ca vrem o calatorie linistita si de teama unui miros neplacut langa noi, preferam sa fim singuri. Nu suntem dispusi sa incercam aproape nimic pentru ca noi stim ce este mai bine pentru noi si rutina ne face sa ne simtim in siguranta. In realitate suntem din ce in ce mai inadaptati pe acest Pamant. Facem progrese mult prea mici ca umanitate, fata de regresul de zi cu zi ca si oameni, ca si colectivitate. Lipsa constiintei sau goana nebuna a lumii de azi ne face sa ne dorim singuratatea, cand de fapt tanjim dupa colectivitate. Sigur, ar spune majoritatea, sa fie colectivitate, insa aia pe care ne-o dorim noi. Si daca se poate, atunci cand ne-o dorim noi.  Cu cat omul “evolueaza”, cu atat are nevoie de mai mult spatiu. Asa au aparut casele si masinile mari, asa sunt locurile la Business Class. Paradoxal, oamenii mici au nevoie de spatii mari.

Daca omului ii oferi o bancuta cu 2 locuri, o va ocupa pe toata. Ofera-i un compartiment si se va inchide singur in el. Da-i un vagon si vei vedea ca il va accepta fara sa se mire. Sub diferite pretexte, omul ocupa cat spatiu poate si va consuma cate resurse reuseste sa “faca rost”. Sigur o sa spuna cineva, nu toate culturile fac la fel. Da, spun si eu, este corect cat traim in culturi separate. Dati frau liber oamenilor de diferite culturi si o sa obtinem o singura cultura: de ocupare si consum. Noi am uitat sa discutam privindu-ne in ochii, am uitat sa socializam, am uitat sa punem binele inaintea raului, am uitat sa fim ceea ce suntem. Am devenit niste prizonieri ai propriei civilizatii si dezvoltari exponentiale de ordin informational capitalist.

Revin la cunoastere si spun ca ne instrainam de semeni pentru ca. Uite asa, pentru ca, si va las pe voi sa raspundeti. Daca aveti timp, pentru ca spatiul nu cred ca va lipseste. Deocamdata.

Melcul

April 24th, 2014

Nu aveam mai mult de 8 ani atunci cand alergam printr-o ploaie asemanatoare cu cea de azi. In goana mea printre gardurile vii din preajma scolii, am vazut prea tarziu melcul cu cochilie. Senzatia pe care am avut-o atunci cand l-am calcat cu piciorul drept este greu de descris. Chiar si la greutatea mea firava de atunci, combinata cu viteza pe care o aveam, au fost suficiente pentru a narui universul acelei fiinte. M-am oprit si nu stiam ce sa fac. Dupa cateva secunde de suspans am luat ce mai ramasese din melc si l-am depus cu grija pe iarba de dupa gardul viu. Am considerat ca acolo este locul lui si ca daca nu ar fi iesit la plimbare pe asfaltul dedicat oamenilor, nimic din aceasta tragedie nu s-ar fi intamplat. Apoi nu am mai alergat pana la scoala, insa mi-am format atat de bine acea imagine incat si astazi, la peste 30 de ani de la intamplare, totul este atat de clar, de la locul unde s-a intamplat si pana la fragmentele de cochilie pe care le-am tinut in mana pentru cateva secunde.

Astazi treceam printre aceleasi garduri vii, iar ploaia scosese pe aleile dintre blocuri, micile vietuitoare care isi cara in spate cochilia. Mergeam destul de grabit insa m-am oprit de 4 ori pentru a culege melcii si a-i pune “inapoi” pe iarba, dincolo de gardul viu. Atunci am realizat ca de fiecare data cand sunt in situatii asemanatoare, de ani buni i-au melcii si le caut un loc cu iarba, ferit de rotile masinilor si picioarele oamenilor.

Pentru mine a fost unul dintre cele mai bune si nefericite exemple, ca in viata omul este supus greselii. Iar prin greseala inteleg sa faci un lucru “rau” pe care nu ti-ai fi dorit niciodata sa il pui in practica in mod voluntar. Greseala nu are scuza si este involuntara. Orice alte derivatii, supozitii si scuze nu fac decat ca greseala sa nu mai fie greseala. Cea mai mica intentie sau gand care te bantuie, fac ca greseala sa fie “cu intentie”. Iar atunci vorbim despre o actiune voluntara, fie ea si 1%. Care nu mai poate fi numita greseala.

Greseala cu strivirea melcului pare o intamplare simpla cu o vietuitoare care se poate spune ca lasa bale. Este insa cu mult mai mult de atat. O greseala te poate determina sa faci bine din convingere sau dintr-un sentiment de remuscare. Bine este si una si alta consider eu, insa convingerea se diferentiaza cu mult de remuscare. Pentru mine cel putin, nu este tot una sa te duci la biserica pentru a-ti “spala” pacatele pe care le-ai facut cu buna stiinta in scopul capatuirii tale sau /si al familiei eventual, si a te duce la biserica pentru ca este locul unde tu consideri ca te reculegi din simpla credinta. M-am intrebat de multe ori, de ce acei oameni care stiu ca au ceva negru pe suflet nu se duc in mijlocul naturii sau chiar al oamenilor pentru a “li se ierta pacatele”? Pentru ca oricum dupa ce pleaca de acolo vor face altele. La multi oameni asa functioneaza totul. Ca o spalare pe maini si o curatenie de spoiala pentru a putea sa ne murdarim din nou. Nu, ei se duc la biserica, dau bani la cutia milei si eventual fac donatii, dupa care se intorc sa faca inzecit alte lucuri necurate, doar pentru faptul ca au sufletul aparent curat.

Melcul strivit cu mai bine de 30 de ani in urma m-a determinat sa veghez asupra altor sute de melci. Nu intr-un mod fatalist, facandu-mi un tel in viata din aceasta. Dar atunci cand se iveste ocazia nu stau pe ganduri. Uneori mai am remuscari pentru strivirea acelei cochilii si a locatarului ei, insa sunt mult prea constient ca a repune un melc in elementul lui natural de viata, este un lucru bun.

Chiar daca melcii sunt balosi si poate ca unii dintre ei vor sa descopere lumea luand-o la tarait printre aleile asfaltate de aceeasi oameni care au creat civilizatia si care ii calca astazi in picioare.

 

Gradinita

April 22nd, 2014

Azi am trecut pe langa gradinita. Acel loc in care am crescut in grupa mica, mijlocie si mare. Nu am revazut-o  decat de vreo 5-6 ori de cand am parasit-o cu mare drag. Astazi eram la pas si i-am dat mai multa atentie.

Gradinita mea de azi este ca o femeie de intuneric. Din aceea care noaptea in lumina neonului chior iti pare daca nu frumoasa, macar draguta. Cand o vezi de dimineata, dupa ce isi racaie zugraveala de pe fata si rujul de pe langa buze, incepi sa crezi ca ai gresit. Atunci iti dai seama ca nu ai schimbat decat 2 vorbe cu ea pe semiintunerc. Indoiala devine semicertitudine. Pui o intrebare si astepti un raspuns. Primesti un zambet tamp si te edifici: ai gresit cu siguranta. Se numeste ca traiesti si ca ai invatat cate ceva. Asa este si gradinita “mea” azi. Galbena sfredelitoare, cu fond de ten din belsug peste zidurile strambe. Rujul seamana cu cu termopanele albe. Pentru ca sunt montate stramb. Cu timp in urma era un portocaliu pai care nu ascundea nimic. Nici tencuiala prost aplicata si nici micile fisuri din ziduri. Dar iti venea sa intri in cladire, macar era o culoare placuta. In rest, azi pare frumoasa la prima privire. Poate pentru ca este primavara si a inverzit iarba si s-a ingalbenit papadia. Zambesc; pana la urma si gradinita tine trendul societatii: sa parem mai gatiti si primeniti dar sa vina musafirii numai cand si cu cine spunem noi.

Gardul are vreo 2,5 m, din fier forjat grosolan, vopsit gri inchis si cu varfurile indoite amenintator in exterior, catre trecatori. Acum vreo 35 de ani era un gard din placi de beton sparte, prin care se vedea din loc in loc. Tin minte ca ne uitam la trecatorii nevinovati de pe trotuar, si cateodata mai strigam la ei si ii speriam. Dar asa este, acum poti sa vezi in interior, sa stii ce se intampla cu odraslele. Ar fi o problema. Observ iarba verde si cruda precum si 2 tobogane colorate, din plastic. Par neatinse. Iarba este necalcata. Cu timp in urma era acolo o groapa de nisip, peste care saream de imi zdreleam zilnic genunchii. Despre iarba nici macar nu putea fi vorba, pentru ca mai toata ziua ne jucam afara si nu apuca sa creasca dupa ce era tavalita in picioare de hoardele de vizigoti nestapaniti. Chiar si atunci cand picura consecutiv. Nu aveam nici un tobogan si nici alte jucarii destepte care sa ne stimuleze deprinderile. Insa cred ca pot si acum sa concurez decent la nivel de amator, in vreo 5-6 sporturi. Atunci inventam jocuri in fiecare saptamana si tot asa de repede le uitam.

In spatele gradinitei, langa intrarea in subsol, unde banuiesc ca se mai afla si acum centrala si spatiul de depozitare, vad niste lazi. Din acelea in care a fost margarina. Probabil ca aia se mananca acum la micul dejun. Eu si acum asociez gradinita cu paine cu unt si cu gem. Dar nu oricum. Feliile erau taiate neregulat si erau unse ciudat, gemul se intrepatrundea cu untul apos. Doamne cat de bune erau. De multe ori, mai adaugam 2 cani de ceai cu gust de ierburi si doar aia mancam toata ziua. Ciorba era un chin, tocanita o gustam din cand in cand iar varza era pentru a fi returnata la cazan.

Intrarea de azi este o sera din termopane albe. Numai ca nu se vede nimic in interior. “Ieri” acolo era o mare de plante pe care le udam si noi din cand in cand, sub indrumarea educatoarei noastre. Si azi tin minte ca apa se punea in tavita si niciodata la pranz, cand batea soarele pe plante. Privirea imi fuge la geamurile curate. Admirandu-le ma gandesc cat de curate sunt acum. Eu le stiam pline de amprentele degetelor noastre murdare de plastelina. Si de hartii si cartoane pe care le faceam si le decupam. Umpleam ferestrele cu operele noastre colorate. Poate ca arata ca un circ pe dinafara, insa in interior era cea mai calduroasa atmosfera.

Nu stiu unde, azi mai am o poza cu o educatoare pe care am iubit-o din tot sufletul meu de copil mic si rau. Stiu ca eram rau pentru ca il bagam pe Anton cu capul in cosul de gunoi. Numai atunci cand batea fetele. Eram un mic justitiar. Pacat ca nu m-a tinut elanul pana azi. Nu ma intrecea nimeni la viteza, chiar daca plateam asta cu pretul genunchilor cojiti tot timpul. Eram iubit de bucatarese si aveam acces la bucatarie cand doream, doar ca eram pus sa cant “Frumoasa-i vecina noastra”. Ma sacrificam, orice pentru o felie de paine cu unt si cu gem… Da, de educatoare spuneam. Era cea mai blanda figura a undei educatoare. Cred ca era studenta si facea practica la noi cat timp a fost bolnava Doamna principala. De fapt, cea tanara a si plecat dupa cateva luni de zile si tare am mai suferit fara sa spun la nimeni. Cu ea ma trezeam in acorduri de muzica frumoasa si avea o tonalitate incredibil de calda a vocii. Nu puteam sa o supar niciodata. Desi faceam asta fara sa ma straduiesc deloc:D.

Revin la gradinita de azi si observ ca este si mansardata. Probabil ca a crescut numarul de copii. Sau…poate ca nu. Ma uit mai atent si vad ca in fapt curtea gradinitei este cam 1/3 din cat o stiam eu. Deh, febra imobiliara. Acum sunt blocuri noi, inguste si moderne, lipite de o latura a ceea ce a mai ramas din curtea gradinitei. Probabil revendicari de terenuri, retrocedari perfect legale, pana la urma legea este lege. Fac un exercitiu de imaginatie si rememorez cum era la interior. Din pacate, sau poate din fericire nu am cu ce sa compar astazi. Sunt niste lacate mari pe poarta pe care scrie mare “Nu blocati accesul”. Apoi vad tot felul de orare si de “comunicari” catre “dragi parinti”. Asa o fi mai bine si modern acum. Atunci stiu ca educatoarea vorbea cu mama sau cu bunicul cand acestia ma luau din clasa cu miros de paturi de panza. In fiecare zi.

Ma indepartez de gradinita si dupa cativa pasi ma intorc sa cuprind intreaga priveliste; este urata, ce mai, este asa ca o femeie de intuneric. Nu are gingasie, nu are suflet, nu are farmec, nu are nimic care m-ar face sa imi duc copilul la ea. Ce remarca interesanta, spusa tot de mine, eu ala care atunci cand eram mic, urlam cat ma tineau plamanii, in diminetile in care ma lasau ai mei cu nasul lipit de geam si ochii dupa ei.

Lasa, imi spun in timp ce ma indepatrez fara nici un chef, poate ca s-a schimbat gradinita si nu mai imi place mie de ea pentru ca o vad cu ochiii unui om rutinat si obosit; macar copiii au ramas le fel. Oare….?

Masina cu care nu te plictiseai

April 7th, 2014

Priveam in gol la semaforul care se incapatana sa arate culoarea rosie. Atunci am observat ca de pe banda din stanga, cineva ma privea insistent. Am privit prin geamul meu care era relativ curat:D si am vazut o Dacie rosie, foarte asemanatoare cu cea pe care o avusesem si eu cu ceva ani in urma. In ea, doi tineri zambitori, se uitau smechereste la mine. Le-am zambit si eu, iar soferul a inceput sa ambaleze motorul, semnaland dorinta unei eventuale scurte intreceri, deoarece eram primii la semafor. Le-am zambit in continuare si am dat usor din cap a negatie. Ma grabeam dar chiar nu aveam chef de gluma lor, haioasa de altfel avand in vedere diferenta de cai putere intre cele  doua masini. Brusc s-a facut verde, iar bestia rosie a plecat cu scrasnet de roti, avantandu-se plina de elan catre urmatorul semafor, care era tot rosu… Am ras de-a binelea privindu-i cum radeau si ei in hohote uitandu-se in oglinzile retrovizoare.

Intamplarea de azi mi-a adus aminte de o primavara in care fratele meu devenise proaspat sofer si ma luase in dreapta lui pentru o plimbare demonstrativa prin oras. In urma cu destui ani de zile, la volanul unei Dacia 1310 rosii, proprietatea tatalui nostru, fratele meu imi demonstra abilitatile sale de conducator. Am plecat de la semafor, pe o strada care avea si sine de tramvai pe centru. S-a auzit un clinchet destul de zgomotos la trecerea peste calea tramvaiului si am vazut cum niste piese circulare se rostogolesc inaintea noastra pe sine. Am ras si am spus ca poate vine si vreo roata de la o masina din spatele nostru, mai ales ca eram fani ai scurt metrajelor Stan si Bran. Am continuat sa mergem pana cand un bec de pe bord a inceput sa se aprinda stupid si fara sens in opinia noastra. L-am ignorat si a trebuit totusi sa ne oprim in momentul in care de sub capota daciei noastre a inceput sa iasa un abur dens. Ne-am oprit si am sunat proprietarul masinii care a sosit si a constatat ca odata cu acel clinchet, piesele care plecasera la plimbare pe sinele tramvaiului constituiau in fapt fosta fulie a masinii care se despicase probabil in 2-3 bucati. Ramasesem asadar fara curea si fara racire, iar ce a urmat pana la explozia radioatorului nu au fost decat consecinte ale amintitei pierderi.

Astazi ma straduiesc sa conduc o masina sigura, cu plan de revizii si cu cat mai multe stele’ NCAP, cu consum redus de noxe si alte lucruri inteligente si servicii exmplare ale Europei moderne. Dar nimeni si nimic nu ma poate convinge ca in oricare dintre masinile astea noi si moderne te poti distra mai copios decat o puteai face intr- o dacie 1310 rosie.

Alearga, prinde, scapa.

March 24th, 2014

Am devenit atat de inteligenti incat tratam fericirea ca o componenta integranta a personalitatii noastre.

Cum vine asta?

Pai daca ne-am cumparat masina, ne-am maritat, ne-am distrat, ne-am indragostit sau alte “ne-amuri” similare, o sa vedeti ca ne consideram fericiti. Unii cred ca fericirea se datoreaza (si) lui Dumnezeu, altii cred ca este mana hazardului si mai sunt si unii care muncesc sau fura pentru fericire. Oricum ar fi si pe oricine ati intreba, un rol important in fericirea personala il are propria persoana. Dibacia cu care se descurca, inteligenta nativa, cunostintele acumulate, toate acestea contribuie decisiv la fericirea de moment. Cand se intampla sa iti rupi un picior, sa iti avariezi masina, sa te desparti de iubit(a) sau similitudini de acest caz, devii brusc nefericit(a). Dar atentie, lucrurile astea se intampla. Asadar, fericirea vine de la Dumnezeu sau ti-o produci tu, nefericirea se intampla. Sau evident, vine tot de la Dumnezeu…

Ma intorc la prima propozitie si imi propun; denumeste cele mai fericite 10 momente din viata. Aaaaaaaa, pai stai sa vezi, ca nu este asa de usor. Haide totusi, incearca. Bineee, si mintea lucreza incercand sa extraga din sertarele ei jerpelite, acele imagini care au adus fericirometrul la cotele cele mai inalte. Si cum la majoritatea oamenilor, fericirea = emotie pozitiva puternica, incepe insiruirea: casatoria, cumpararea casei, nasterea primului copil, cumpararea masinii, divortul (daca este cazul) sexul in grup (tot daca este cazul), angajarea la un salariu mai bun si uite asa mai departe.

Fals.

Fericirea nu presupune emotii pozitive puternice. Fericirea este ca un ciclu de respiratie. Inspiri si te incarci de bine si de aerul datator de oxigen pentru fiecare celula. Si expiri apoi, pentru a te elibera de aerul devenit toxic. Fericirea este un fenomen de du-te vino, de am vazut cum este rau si stiu cum este bine. Fericirea se masoara in clipe si in imagini, nu in evenimente si in extrase de cont sau carti funciare. Si nu este deloc o abordare romantica, fatalista sau frunstrata din stiu eu ce motiv. Fericirea tine de fiecare personalitate in parte, ea nu vine si nu pleaca. Fericirea este tot timpul acolo. Si poate fi aici. Noi suntem insa prea inteligenti, si de aceea am proptit-o pe un piedestal mobil, ceva mai la deal de noi.

Ca sa avem dupa ce alerga, prinde si scapa.

Urechi

January 22nd, 2014

Intr-o discutie cu un copil de 4 ani, vorbim despre urechi. “Masinile au urechi” imi spune omuletul care abia a trecut de 1m inaltime. “Asa?…. si unde se afla ele?” intreb eu total nestiutor. “Paaaiii, stii unde sunt?” (imi pare ca nu stie raspunsul si incearca sa inventeze ceva) “Urechile la masini sunt oglinzile” spune el hotarat. “Asa o fi” spun eu, “dar crezi tu ca masina aude cu oglinzile, pentru ca un rol foarte important al urechilor este ca sa auzi cu ele”. “Oglinzile sunt urechile masinilor” imi repeta el incapatanat. “Bineeee, si cine mai are urechi dupa parerea ta?” il intreb eu, incercand sa imi stapanesc zambetul larg. “Stii cine are, toti care au inima au urechi, asa este. Oamenii, animalele, cainele, toti au inima si au si urechi. Dar si florile au urechi…” “Ei da, uite la asta cu cine are inima are si urechi nu m-am gandit, insa o sa ma gandesc, dar spune-mi cum crezi tu ca au urechi, florile. Unde le tin ca nu se vad?” …..Urmeaza o scurta pauza, dupa care revine cu si mai multa convingere: “…. asa este cum iti spun, florile pot sa simta si sa auda, florile au urechi…”

Nu am incercat sa il contrazic nici un moment, pentru ca in timp am invatat un lucru: copiii au o gandire cu mult mai sanatoasa ca a mea. Cu siguranta nu mai analitica si nu mai “ancorata in realitatile vietii cotidiene”, insa este curata si plina de viitor. Trebuie doar sa stii sa extragi de acolo fanta aceea de frumusete si de lumina, care la multi copii este inca strecurata in minte si in suflet.

De ce nu ar avea masina urechi in forma de oglinzi? Pentru ca atunci cand spun “ureche”, ma gandesc la ce te gandesti si tu acum cand citesti? De ce o masina nu ar putea “sa auda” si sa proceseze aceste semnale pentru a conduce, a evita obstacole si a face multe din ce facem si noi atunci cand ne folosim urechile? Este cineva in stare sa garanteze ca luna viitoare, peste un an sau peste 5 nu o sa avem o astfel de masina? De ce sa nu aiba si florile urechi? Este dovedit faptul ca sunt multe plante care se dezvolta mai repede si mai armonios atunci cand asculta o muzica anume. Asa cum se si ofilesc mai repede atunci cand fundalul sonor este unul neprietenos.

Atat de mult am uitat sa ascultam, sa avem rabdare si sa procesam intr-un mod pozitiv informatia, incat nu este de mirare ca in majoritatea cazurilor culegem ceea ce semanam. Adica incadrarea in sabloane si consum de gloata. Cum vrei sa inveti sa zbori daca refuzi din start faptul ca este posibil sa plutesti in aer? Cum vrei sa descoperi ceva cand te crezi autostiutor? Cat te crezi tu de destept ca sa poti da sfaturi la toata lumea? Opreste-te din goana asta nebuna de zi cu zi si invata sa asculti. Si pe cel de 4 ani si vecinul de birou si uneori chiar pe cel care te injura.

Nu poti lua din orice lucru si intamplare ceva bun. O fi proverbul altfel, insa eu asa cred. Dar poti sa inveti sa gandesti. Copiii fac acest lucru si pe masura ce cresc, muschii incep sa le oboseasca. Societatea dezvoltata are grija sa le dezvolte bicepsii si sa le retrogradeze materia cenusie. Eu cred cu tarie ca si creierul este un muschi. Indiferent de ce crezi tu sau medicul specialist. Si accept cu placere un skandenberg si cu cel de 4 ani si cu cel de 80. In “nestiinta” lor, copiii spun lucruri si creaza vise pe care probabil ca le vor urma maine daca nu vii tu cel destept, sa ii spui ca “aia nu se poate” si ca cealalta “este o porcarie”, “taci sa nu te auda cineva ca rade de tine”.

Ieri ma intrebam ce s-ar intampla daca toate si totul din jurul nostru ar avea urechi. Exceptam aici toate serviciile “de securitate” care oricum ne asculta ca sa ne protejeze…. Oare ce s-ar intampla daca ne-ar auzi canapeaua in care dormim, masina pe care o conducem si floarea pe care o oferim cadou? Oare ce s-ar intampla daca toate acestea ar putea sa transmita intr-un fel sau altul ceea ce aud? Oare am deveni mai oameni?

O lume

January 21st, 2014

” Bine v-am gasit oameni buni” este propozitia cu care imi intampin telespectatorii in cadrul unei emisiuni TV pe care o realizez o data pe saptamana. Dupa primele emisiuni au venit si intrebarile. “De ce ai introducerea asta, asa seaca si nespectaculoasa?” “Spune si tu ceva de genul “…traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul” sau gaseste ceva care sa aiba priza la oameni, ceva care sa te individualizeze. Am zambit si voi continua sa o fac, dand acelasi raspuns…

Inainte de toate trebuie sa facem o distinctie esentiala. Intre om si fiinta. Verificati-va cunostintele, DEX-ul si experienta de viata pe care o aveti. Omul este acea “fiinta superioara sociala care se caracterizeaza prin inteligenta si limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin pozitia verticala a corpului…” pe cand fiinta este “tot ceea ce are viata si se misca”. Prin urmare, omul este obligatoriu fiinta, vicevresa insa nu este neaparat adevarata.

Fiinta este acel individ care consuma si care voteaza cand i se da un kg de faina si un toi de tuica. Fiinta este acela pe care nu il intereseaza mijloacele prin care isi atinge scopul. Fiinta nu are obligatoriu constiinta. Fiinta asteapta clementa insa nu stie niciodata cum este sa oferi asa ceva. Fiinta poate sa vorbeasca fara insa a avea un limbaj articulat. Fiinta poate lua pozitia verticala, insa coloana ii va fi in permanenta curbata de prea multe plecaciuni.

Salutul meu se adreseaza oamenilor buni. Desi paradoxal, fiintele sunt cele care se uita mai des la TV. Totusi, acei putini oameni care se uita, merita din plin salutul meu. Iar oamenii nu doresc spectacol ieftin si fara perspectiva. Eu nu cred ca oamenii au timp sa caute scuze pentru faptul ca traiesc in Romania si asta le ocupa tot timpul. Cel mult zambesc amar si trec mai departe. Oamenii vor certitudini. Oamenii nu vorbesc mult fara rost. Pentru ca asta caracterizeaza o fiinta superioara sociala si inteligenta. Oamenii nu se gandesc imediat ca nu sunt platiti pentru ce fac. Oamenii sar in apararea altui semen al lor asa cum o fac si in cazul fiintelor. Oamenii simt si ofera. Oamenii se zbat pentru o cauza in care cred, si care nu le va face bine numai lor. Pentru un om conteaza si scopul si mijloacele prin care ajunge acolo unde isi doreste. Ei bine, eu pe acesti oameni ii salut pentru ca in ei imi este nadejdea.

Cel mai bun exemplu ca oamenii nu imi inseala asteptarile este cazul avionului cu medici, cazut in tara motilor. Cine au ajuns oare primii sa dea o mana de ajutor? Nu oamenii?

Ma uit zilnic pe unde merg, pe unde calc, in sus, la stanga si la dreapta. Lumea este plina de fiinte. De la amiba din apa plata, la soarecele din coltul pivnitei si pana la cainele care ma conduce pana la usa casei. Toti suntem fiinte insa nu toti suntem oameni. Poate ar trebui sa ne bucuram ca zilnic sunt din ce in ce mai multe fiinte pe aceasta Planeta. Ca aveam de-a face cu un Pamant din ce in ce mai viu. Teoretic. Apare totusi o intrebare pe care mi-o pun din ce in ce mai des:

Ce se intampla cu oamenii?

Un leu si zece bani

January 9th, 2014

Cumparasem un castravete, 3 rosii, doi ardei, 15 masline si un mustar. Ma pregateam sa le platesc, cand in micul magazin de cartier a intrat un pusti. Mi-a atras atentia privirea lui. Ochisorii lui erau vii si sfredelitori, emanau acea inocenta copilareasca plina de incredere si de lipsa a problemelor de zi cu zi. Culoarea capruie a ochilor si vivacitatea acestora contrasta puternic cu imaginea fizica a copilului. Era imbracat destul de saracacios si avea un fizic plapand. Parea cuminte, prea cuminte pentru varsta lui. Avea o modestie respectuoasa si parea ca aripile ii fusesera deja retezate, poate de prea multe atentionari si piedici survenite in cei probabil 7-8 ani de viata. Dar asta este parerea mea, imaginea mea fabricata in cateva zeci de secunde in care l-am privit.

Parea ca stie exact de ce a intrat in magazin, s-a oprit direct la casierie si de undeva de acolo a luat ceva invelit intr-un staniol albastru lucios. Nu am avut timp sa vad ce scria pe pachetel pentru ca totul s-a petrecut foarte repede. L-a pus cu o mana  in fata femeii care incasa banii si simultan a deschis celalalt pumn micut in care tinea niste bani. Casierita i-a spus sec “un leu si zece bani”. Exact atat tinea si el in mana lui mica. Avea o hartie de un leu si o moneda de 10 bani. A spus multumesc si a plecat, nu inainte de a-mi arunca o privire victorioasa. I-am zambit si a parut putin incurcat, a incercat sa isi ascunda trofeul proaspat cumparat.

Nu am cum sa redau o privire. Este ca si cum vreau sa povestesc o soapta intr-un rasarit de soare. Momentul cand acea mana mica alba si usor tremuranda a lasat banii exacti pe tejghea si a luat acea eugenie, napolitana sau ce o fi fost ea, a fost atat de incarcat pentru mine incat am ramas incremenit cu rosiile si maslinele mele. Amestecul acela de pui de om deja incercat de viata, ochiii lui vii si caprui, zambetul stingher si fericirea incredibila care i se citea pe chip dupa ce cumparase micul pachetel, mi-a amintit cat sunt de norocos. Nu pentru ca am platit 19 lei si 45 de bani. Nici pentru ca mergeam sa mananc ce tocmai cumparasem. Nici pentru ca eu conduceam o masina iar el era pe trotuar cu mama lui, asteptand autobuzul. Norocul meu consta in faptul ca inca am acea capacitate de a vedea, filtra si ma bucura de asemenea intamplari.

Cand aveam varsta acelui copil mancam mere padurete din copacii de pe langa blocurile vecine cu scoala. Goleam salcamii de florile dulci si cautam macris pe campul de langa calea ferata. Festinul era cand imi lasa mama 2 lei si 75 de bani si aveam o mare problema: ce sa imi cumpar de la cofetarie; inghetata sau ciocolata de casa? Rupeam o bucata din buretele din clasa pentru a-mi sterge pantofii inainte sa ajung acasa. Jucam fotbal in mai toate pauzele iar apa de ploaie si buretele tineau loc de crema de ghete. Ne luptam pe barna din curtea scolii si scoteam zgura din palme cu un ac sterpelit din trusa de croitorie a mamei. Aveam insa un element comun cu acel copil: privirea si 2 ochii caprui.

Imi plac pustii aia care calca prin balti si au fix un leu si zece bani pentru o eugenie. Imi plac mamele lor care ii asteapta in afara magazinului, impovarate de grija zilei de maine. Imi plac tatii lor care se lupta zilnic cu toate legile idioate ale acestei tari, cu multinationalele si cu regimul acesta indobitocit de goana dupa bani. Imi plac fratii si surorile pustilor. Aceia care sunt consemnati acasa pentru a avea grija de cei mici. Iubesc oamenii care se lupta in stilul cel mai frumos in viata, si care apreciaza ceea ce au, fara a-i roade invidia aceea stupida fata de hainele “de marca” pe care le poarta copilul vecinului.

Am vazut copii care nu stiu sa mai aprecieze aproape nimic. Care cred ca li se cuvine aproape orice. Care au asteptari create de cei din jurul lor si nu de inocenta copilariei. Eu imi aduc aminte si cred cu tarie si acum ca fericirea unui copil este simpla si cutremurator de directa. Noi ii stricam. Noi aia care avem asteptari idioate si vrem sa facem din ei “oameni”. Noi care le impunem de la cele mai fragede varste, sisteme de valori care nu au nici o legatura cu fiinta umana pura din ei.

Din ce in ce mai mult, parintii strang milioane pentru a aduce fericire in sufletele copiilor lor. Eu am vazut ieri ca ea costa 1 leu si 10 bani. Iar astazi continui sa cred ca fericirea unui copil se daruieste si se obtine gratis. Iti trebuie predominant minte, suflet si timp alocat. Dar asta inseamna mult. Mult prea mult pentru unii.

Asa a fost in 2014

December 31st, 2013

Segmentarea timpului de catre om, este un lucru folositor in aceeasi masura in care acest lucru constituie un impediment pentru noi. Obisnuim sa tragem linie si sa facem bilantul a ceea ce a fost in anul care tocmai se incheie sau sa ne facem planuri pentru anul care vine. Cu ceva timp in urma, omul necivilizat facea aceleasi lucruri, numai ca lua ca punct de referinta apusul sau rasaritul soarelui, infloritul copacilor sau pitirea ursului in barlog. Nu existau  instrumente de masurare a timpului, iar calendarele antice aveau alt rol decat de a aduce aminte oamenilor ca trebuie sa ciocneasca o cupa care nu exista la vremea aceea. Probabil ca nici numaratoarea inversa si nici artificiile. Bun, asta era lumea necivilizata.

Lumea civilizata trage insa linie la bilanturi si isi face planuri. Rememorez ce am facut EU si imi propun ce o sa fac EU. Evident ca exista si oameni care includ si persoane dragi lor in aceste actiuni. Fie ca este vorba de familie sau prieteni. Se pun in balante lucruri materiale, morale, sau actiuni si reactiuni. Se intaresc sau se schimba criterii de valori si moduri de actionare, se gandesc noi abordari si se infiereaza cele vechi si gresite. Totul capata forma unor liste care incep si se termina la bataia gongului fatidic dintre ani.

Omul necivilizat probabil ca facea si el acelasi lucru, diferenta majora insa consta in sistemele de referinta pe care acesta si le lua. Aproape toate planurile neanderthalianului se faceau in functie si impreuna cu natura. Cu mersul ei, cu venirea noptii si a diminetii, cu venirea iernii si a verii. Si cu toate semnele pe care omul le percepea din natura. Nu stiu daca am trait in acele vremuri, insa am sentimentul ca respectul intre om si natura era reciproc. Pana la un punct, pana la un moment anume, cand omul a devenit modern, deci lacom. A inceput sa devina dominat de termene si targeturi, obsedat de solutii si progres. Rezultate maxime intr-un timp cat mai scurt, aceasta este deviza generalizata a societatii de consum in care traim astazi. Natura este fie subjugata, fie ignorata in majoritatea cazurilor. Planurile nu se mai fac impreuna cu natura, oamenii de success sunt cei care reusesc sa “o infranga”, sa ii dovedeasca ca o stapanesc. Cel putin asa cred ei in prostia lor muritoare. Paradoxal insa, aceeasi oameni apreciaza natura in felul lor. Platesc milioane pentru a-si petrece vacante si a-si face case in locuri salbatice, indepartate, departe de ochii muritorului de rand.

Poate ca bilantul pentru anul ce se incheie trebuie facut intr-un mod pe care daca nu l-am uitat, poate ca nici nu l-am stitu vreodata. Poate ca ar fi interesant sa facem planurile pentru 2014 ca si cum ne-am afla pe 31 decembrie 2014. Poate ca ar trebui sa ne facem planuri privind de jur imprejur, intr-o dimensiune 3D, nu numai in fata si in spate. Si cel mai important, poate ca ar fi bine sa ne luam timpul ca si aliat si sa nu dam aproape mereu vina pe el, pe timpul pe care nu il avem in mod suficient. Sa nu il mai impartim in ore, minute si scunde. Sa nu il mai normam in euro/ora si sa nu mai gandim indobitociti de ideea ca time is money.

Este important sa realizam ca avem tot timpul din lume. Esential insa, este ce facem in trecerea lui si a noastra pe acest Pamant.