Dorian Lungu

Imi aduc clar aminte ca am inceput sa joc fotbal dupa ce am renuntat la patinajul artistic:) Eram in clasa a 2-a si  am fost la o selectie unde ni s-a dat o minge si ni s-a spus sa alergam dupa ea si sa o bagam in poarta adversa cu orice componenta a corpului mai putin cu mainile. Era o vreme mizerabila, un teren de zgura plin de balti si mirosea a seminte prajite (asa mirosea cauciucul ars de la fabrica din apropiere). Dupa vreo ora de calarit toate baltile nu cred ca ma mai recunosteau nici proprii parinti. Am tinut-o asa cateva saptamani si din vreo 30 de baieti selectionati am mai ramas vreo 14 care au indurat frig, ploaie si lovituri.

Nu vreau sa expun aici “cariera” mea fotbalistica sau pe cea sportiva. Mi-am adus aminte aseara de momentele acelea senzationale din copilarie. Cum si de ce? Sa explic… Atunci cand sunt intrebat cu ce echipa de fotbal tin, de regula dezamagesc interlocutorii pentru ca raspunsul meu este invariabil: “cu cine joaca fotbal”. Imi place sa vad daruire, viteza, tehnica, lupta corecta, avantata. Sunt adeptul fotbalului “romantic” daca pot sa ii spun asa. Ei bine, aseara s-a jucat la Londra o semifinala de LC, Chelsea – Barcelona. Pentru cei neinitiati, Chelsea se califica in finala daca invingea la orice scor. La 0-0 urmau prelungiri, iar la orice alt scor in afara de variantele expuse, se califica Barcelona. A fost 1-o pentru englezi pana in ultimul minut de joc. Pentru prima data dupa mult timp am privit cu patima un meci de fotbal. Chelsea conducea si urma sa sa califice in finala desi juca un fotbal “urat”, cu toti jucatorii in propriul teren. Am urat aceasta echipa desi nu imi sta in fire sa fac asa ceva. M-am surprins si pe mine de cat suflet am pus in asa un meci inofensiv si fara urmari pentru cercul meu de interese si preocupari.

Well, Barcelona a inscris in ultimul minut si s-a calificat in finala. A fost ca in filmele americane, unde cel frumos, destept si cu caracter se alege si cu banii si cu fata frumoasa.

Cu toate acestea, concluzia este ca nu s-a inventat meci mai frumos decat cel pe care l-am jucat eu in mocirla de zgura, cu aproape 30 de ani in urma:)…

Marrakech-ul este supranumit orasul rosu deoarece majoritatea caselor si zidurilor sale sunt vopsite in rosu sangeriu. Acest mister este dezvaluit de o legenda conform careia, in momentul in care moscheea din centru a fost construita, din pamant a curs mult sange, care a colorat totul imprejur.

Daca vreti sa mergeti in Maroc nu trebuie sa ocoliti piata Jma El Fna. Sunt multe de vazut si de experimentat, si bune, si rele, este o experienta culturala deosebita si poate putin riscanta daca te vei aventura pe ulicioarele de acolo pe cont propriu.

Esti “atacat” la fiecare pas de tot felul de negustori ambulanti care vor sa iti vanda bratari, podoabe, tot felul de lucruri pe care cu greu ti le poti imagina. La inceput am fost politicos si am refuzat constant, dar dupa ce devii agasat de ei, dupa ce caldura uscata si mirosurile nu tocmai placute te napadesc, incepi omeneste sa iti pierzi cumpatul. Roman fiind, am decis sa gasesc o cale sa ies din impas, si prin urmare am facut o colecta a unor numeroase obiecte personale si ale prietenilor, promitandu-le acestora ca o sa ii indepartez pe negustorii ambulanti. Le-am aranjat in mod similar cu marocanii care le ofereau spre vanzare si cum se apropia un negustor marocan cu intentia de a ne vinde ceva, incepeam sa ii turui asa cum ar fi urmat sa spuna el: “my stuff is the best, cheap, very cheap, good quality, tell me your last price my friend”, etc. Urma un moment de stupoare al marocanului, se uita putin incurcat dupa care pleca fara replica gesticuland care ai lui.

Am scapat astfel de negustorii nedoriti intr-un mod elegant si fara nervi, chiar cu zambete.

Am povestit acest episod pentru ca poate ma faceti si pe mine sa inteleg cum este posibil ca atunci cand cineva te invita sa castigi mai bine de jumatate de meci, tu sa te incapatanezi sa nu vezi acest lucru. Romani, parca eram un popor “descurcaret”…