Archive for the ‘Social’ Category

Timpuri

Friday, November 15th, 2013

Stii cum este imediat dupa un punct de maxim? Asa cum este dupa o betie, asa cum este dupa o indragosteala fulgeratoare, asa cum este dupa ce ai ascultat o melodie favorita la infinit. Nu mai vrei nici macar sa simti miros de alcool, iti ignori cu buna stiinta inima, indiferent ce pretentii are ea de la tine, te inchizi intr-o incapere si asculti linistea pana iti pocnesc timpanele. Asa m-am simtit si eu dupa ce mi-am lansat (oarecum) prima carte. Si ca sa nu uit, se numeste “Nu fortati usa” si o sa ii aloc la momentul potrivit, o scriere cu dedicatie, numai si numai pentru ea. Publicarea primei mele carti m-a secat de vointa, de dorinta de a scrie. Pentru vreo 3 luni fara o zi. Atat am rezistat sa stau deoparte de blog, de gandurile si de concluziile mele.

Am revenit asadar.

Si pentru ca am avut destul timp sa observ fara sa scriu, prima concluzie care imi vine in minte azi, este modul interesant la care se raporteaza oamenii in functie de timpurile si experientele pe care le traiesc.

Bunica imi povestea cum trecea tancul peste casa ei, cum s-a refugiat cu copiii la san, intr-un tren de marfa plin de plosnite si fan, cum a trait alaturi de alti 11 frati si surori si cat de grea si frumoasa era lupta pentru supravietuire. Mai imi spunea cat de frumos se canta la biserica pe vremea ei si cum aveau grija unii din altii, inclusiv de animalele din gospodarie. Ea m-a invatat sa apreciez cea mai simpla, ieftina si gustoasa prajitura. De la ea am inteles valoarea unei bomboane oferite la momentul potrivit. Si tot datorita ei am invatat cum “se crapa” lemnele. Pentru ca facea focul cu lemne intr-o soba “Vesta”, upgradata cu caramizi de samota pentru a tine mai bine caldura. Datorita ei am inteles ca atunci cand intri in casa intr-o zi de iarna, primul lucru este sa iti suflii in pumni si sa te apuci de treaba. Adica sa faci focul:) Ea facea cel mai bun ceai din lume, din plantele pe  care le culegea de pe dealul din fata casei din chirpici. Spre fericirea mea, am reusit sa tin minte cateva amestecuri de plante. Singura problema este ca nu am dealul din fata casei. Si ca nu am plantele.

Tata imi povestea ca pe vremea lui juca fotbal cu o minge facuta din carpe. Imi aduc aminte ca imi imaginam cum apusul soarelui vine asta? Cum sa joci fotbal cu o amestecatura de ciorapi rupti? Mai imi spunea ca atunci cand pe ulita aparea un copil cu minge “de piele”, toti faceau cum spunea posesorul mingii, numai sa joace fotbal cu acea minge. Nu avea importanta ca cel care avea mingea facea echipele dezechilibrate luandu-si ca si coechipieri pe cei mai buni dintre ei, Nu conta faptul ca erau desculti si isi zdreleau degetele in siretul dur de piele cu care era legata mingea. Nici macar nu existau regrete majore atunci cand baiatul “de bani gata” isi lua mingea si pleca in mijlocul meciului pentru ca asa avea el chef. Dupa efort era apreciata si varza cruda din gradina, si cojile de paine ramase de dimineata. Traditia era ca atunci cand vine iarna trebuie sa ai vreo 5 saci cu cartofi in pivnita, cateva borcane mari cu muraturi in camara, vreo suta de kg de morcovi ingropati (cu aerisire) in curte, borcane cu gem si miere, carnati afumati si slanina atarnate in pod. Asta daca munceai suficient incat sa ti le permiti pe toate…

Pe vremea mea se juca elastic si sotron, se statea afara mult dupa lasarea intunericului si pictam mingea cu vopsea flourescenta ca sa o vedem in razele lunii. Se juca risca si caserie, merele padurete nu apucau sa se coaca in copaci, se purta cravata cu tricolor si stiam imnul national pe care il intonam cel putin de cateva ori pe luna. Existau gasti de cartier si exista respect si unitate. Stateam la cozi interminabile pentru unt si paine, pentru salam si o sticla de Pepsi. Aveam la discretie Eugenia si marmelada, peste stricat si creveti vietnamezi. Faceam schimb cu machete din metal si surprizele de la guma Turbo. Colectionam timbre si mergeam in tabere unde nu se inchideau geamurile si se intrerupea curentul de 10 ori pe zi. Nu stiam ce este aceea apa plata, factori de nutritie si grasimi saturate. Invatam des la lumina lumanarilor si faceam chefuri in fiecare saptamana pe la cine apucam. Petreceam timp cu parintii si eram invatati sa avem respect pentru bunici si femeile gravide. Stiam ca la teatru nu se merge imbracat in blugi. Poate si pentru ca nu aveam asa ceva. Munceam in vacanta pentru a scoate o fata la un film si a-i oferi un suc. Suflam in jiglerul Daciei si mergeam in concedii impreuna cu parintii.

Pe vremea mea de azi se joaca jocuri de strategie pe net. Se sparg bule pe Candy Crush si se militeaza saptamanal pentru Rosia Montana. Lumea discuta pe Facebook, si alte mii de retele de socializare. De fapt privesc intr-un ecran colorat, gandesc cat pot si dau cautari zilnice pe Google. Astazi se alearga dupa bani, nu dupa fericire. Scopul de azi sunt niste hartii, nu niste sentimente sau valori umane. Astazi sta in fata cel care are costumul mai scump si masina mai dichisita. Nu ca ieri ar fi fost altfel. Tot acum se ridica imperii din carton, se construiesc lucruri care sunt facute cu buna stiinta sa dureze cat mai putin. Mortii se ingroapa cu haine si pantofi de unica folosinta, se ofera flori din plastic si se distrug vieti inainte de a incepe. Oamenii de azi isi petrec jumatate din viata uitandu-se la TV sau surfandul netul. Si tot noi ne prindem mai des mana la usa din dormitor decat sa o strangem prieteneste pe cea a vecinului de vis-a-vis. S-au inmultit spitalele pentru boli psihice iar mai bine de 1/3 din populatia SUA traieste zilnic cu Zoloft. Nu mai avem reflexe si ne ingrasam “inexplicabil” cautand apoi remedii miraculoase pentru ca sa slabim. Valorile noastre au devenit religie iar valorile parintilor subiecte de pus in rama si de ascuns in beci. Spunem ca ne distram atunci cand fumam si bem pana cadem lati, cand facem sex platit sau vedem ca prietenii o duc mai rau decat noi. Familiile incep si se termina cu noi. Indiferent ca asta inseamna ca mai este cineva sau nu in preajma noastra.

Acestea sunt timpurile in care nu am trait sau in care care traim. Eu cred ca este perfect normal sa iti placa acele timpuri in care te simti fericit. Dar asta nu inseamna ca timpurile de azi sunt mai nefericite decat cele de ieri. Faptul ca tu te simti asa si ca nu esti in stare sau nu vrei sa fii fericit astazi, nu se datoreaza nici sistemului, nici facebookului si nici drogurilor sau prostitutiei. Explicatia mea este alta. Pentru orice persoana, cu cat gradul de inteligenta si de progres este mai ridicat, cu atat mai dificil este sa fie fericita. Indiferent de timpuri.

Oameni buni

Friday, August 2nd, 2013

Sinonime cu om bun sunt om blajin, om de treaba. Oamenii buni sunt aceia pe care ii vezi ca se apleaca sa ridice o hartie de jos, pentru a o arunca la cos. Oamenii buni sunt cei ce isi ofera serviciile fara sa astepte recompense marete in schimb. Oamenii buni ajuta de cele mai multe ori dezinteresat. Oamenii de treaba nu cantaresc viata prin prisma principiului “atata dau atata primesc”. Oamenii de treaba nu sunt avari. Oamenii blajini urasc conflictul si deseori prefera sa intoarca celalalt obraz. Oamenii blajini sunt cautati de semenii lor, in mod special, la greu. Oamenii buni stiu sa asculte, sa respecte si sa ajute.

Oamenii buni sunt niste fraieri. Putini ce este drept, dar fraieri. Pe spinarea oamenilor buni se construiesc deseori carierele oamenilor de succes. Oamenii de succes ii considera pe oamenii buni drept fraieri. Oamenii de succes sunt aceia care stiu “sa se descurce”.

Oamenii buni sunt din ce in ce mai putini pentru ca si bunatatea are o limita a ei atunci cand locul unde este ea depozitata este sufletul omului. Oamenii buni cedeaza deseori tocmai pentru ca se simt frustrati ca sunt buni. Bunatatea le aduce deseori numai probleme, ajunge sa ii incarce pana la momentul la care spun “stop”. Si atunci se insinueaza frustrarea omului bun. Fortati de imprejurari si de societate, oamenii buni incearca sa se schimbe. Sa “se integreze”. Sa faca parte din societatea care ii considera pana mai ieri, ca fiind oameni buni. Scriam acum ceva timp ca eu am ajuns la concluzia ca cel mai usor lucru in viata este sa fii tu. Ei bine, oamenii buni incep sa se confrunte cu ceva care ii afecteaza zi de zi. Isi doresc sa nu mai fie ei.

Concluzia mea, este de data aceasta o scurta istorisire.

In urma cu cativa ani de zile, intr-o misiune in Japonia, participantii din mai multe tari fusesera anuntati ca la ora 7 dimineata, inainte sa se duca la micul dejun, trebuie sa isi duca bagajele la autocarele cu care urmau sa plece cateva ore mai tarziu. Multi dintre participanti s-au conformat si au facut intocmai, totul desfasurandu-se conform programului. Evident ca au fost si unii care au preferat cateva minute de somn in plus, un mic dejun prelungit sau o vorba in plus la cafea. Si uite asa au venit cu bagajele chiar la ora plecarii. Japonezii erau deja stresati maxim deoarece in rigurozitatea lor, bagajele trebuiau aranjate intr-un fel anume, iar ei neavand toate bagajele nu au putut face lucrul acesta asa cum isi doreau. Finalul a fost apoteotic pentru organizatori, autocarele plecand cu o intarziere de peste 20 de minute, lucru inacceptabil in cultura japoneza, dar privit cu normalitate, cu rasete si zambete de participantii din Mexic, Maroc, Urguay, Italia sau Romania. Intreg programul zilei a fost dat peste cap de acele 20 de minute…

Peste nici 3 zile, caz oarecum similar, numai ca de data aceasta, pentru a fi totul limpede, suntem “adunati” peste 100 de persoane intr-o sala si ni se explica foarte clar. Trebuie sa scoatem bagajele “mari” pe holul hotelului intre orele 7.00-7.30, si sa le legam dupa caz, cu niste etichete furnizate de catre organizatori. Galbene pentru cei ce pleaca la Osaka, Albastre pentru cei ce se vor deplasa la Kyoto, etc. Trebuia sa ne pastram numai bagajele “mici”, care sa contina lucruri necesare pentru 3 zile, atat cat urma sa petrecem in locatiile in care ne deplasam. Urma apoi sa facem jonctiunea cu bagajele mari in locatia unde ne intalneam din nou cu totii, adica la poalele muntelui Fujii. Amuzati de indicatiile prezentate intr-o forma destul de puerila, evident ca un numar de “x” participanti au nesocotit indicatiile date seara, iar diminteata, cu ochii carpiti de somn dupa cheful din noapte, s-au prezentat cu tot bagajul pentru a pleca in calatorie. Atunci s-a petrecut ceva interesant. Autocarele cu care urma sa plecam erau in fapt niste microbuze special alese pentru un numar restrans de oameni, atatia cati urma sa plecam spre fiecare locatie. Microbuzele aveau un loc limitat de bagaje iar soferii, urmand regulamentele, nu acceptau bagaje pe culoarul masinii. Asa a inceput scandalul. Telefoane la ambasade, odraslele nu sunt lasate sa urce in microbuze. Raspunsul organizatorilor insa era invariabil: ei pot urca cu bagaje mici, exact cum li s-a spus. Restul bagajelor raman la sol. Bine si ce se intampla cu bagajele mari? Raspunsul organizatorilor: “nu stim, masina care a preluat bagajele mari a plecat la ora 8.00 catre locatia unde vom face jonctiunea cu intreg grupul, dupa cele 3 zile”. Stupoare, degringolada si stres. La ora 9.30 fix microbuzele s-au pus in miscare lasand la sol participantii disperati care nu se indurau sa renunte la bagajele mari. Printre ei, intreg grupul de marocani care trebuiau sa fie cu noi in microbuze.

Nu s-a facut nici un rabat, totul a decurs conform planului si indicatiilor date cu o seara inainte. Are prea putina importanta aici cum s-a terminat “povestea”. Esentialul este altul; oamenii buni se saturasera sa fie luati de fraieri. Daca la prima intamplare si-au inghitit frustrarea si au carat in spate problemele cauzate de nesimtirea si indolenta altora, nereactionand in nici un fel anume, la a doua intamplare au actionat calm si calculat, gandind bine actiunea cu cateva mutari inainte. De data aceasta ei si-au facut treaba cat se poate de corect, reusind sa semene frustrare tocmai in randul celor care rasesera de ei cu cateva zile inainte. Atunci cand ai parghii si le actionezi cum trebuie, oamenii buni pot sa ramana oameni buni. Daca nu ai parghii, cauta si fa-ti. Altfel risti sa ramai un om bun frustrat.

Si ca final, moralizator  si amuzant in acelasi timp, stiti oare cate persoane au nesocotit urmatoarele indicatii cu privire la bagaje…?

Generatii

Wednesday, May 15th, 2013

Cred ca unul din primele lucruri pe care le-am observat in perindarile mele, a fost diferenta de atitudine a oamenilor provenind din culturi si popoare diferite. Cei care au trait in comunism o perioada suficienta pentru a realiza cum functioneaza acest sistem, stiu la ce ma refer. Pentru ceilalti, o sa explic pe scurt.

Datorita sistemului si locului in care traim oamenii sunt “modelati”. Bine, puteti sa spuneti ca si viceversa este la fel de adevarata, dupa proverbul ca omul sfinteste locul. Partial adevarat in opinia mea. Sa vedem; daca esti crescut sa lupti pentru mancare, sa stai la “cozi”, sa ai curent cu portia si paine cu ratia, sa fii limitat la a calatori si a te informa, sa nu iti poti exprima liber ideile, iar idealul tau in viata sa fie cum sa asiguri ziua de maine a familiei tale? Crezi ca poti sa creezi, sa te simti implinit si liber, sa ai priviri de perspectiva si sa dezvolti atitudini sociale si personale pozitive? Ieri discutam cu un profesor universitar care imi spunea cat de reduse si limitate sunt preocuparile mediului universitar romanesc fata de cel din UK spre exemplu. Am facut o paralela si am extins-o in multe medii si domenii. Situatii similare se gasesc in majoritatea lucrurilor cu care ne confruntam zi de zi. Faptul ca ne laudam cu cateva exceptii de nisa este foarte adevarat insa total insuficient.

Se invoca diverse probleme cum ar fi lipsa banilor, coruptia politica, asezarea geografica si asa mai departe. Revin la generatii si la enuntarea primei idei din acest post. Consider ca generatiile sunt “de vina”. De mic am auzit ca generatia parintilor mei a fost una de sacrificiu. Bunicii spuneau acelasi lucru despre generatia lor iar astazi ne este atarnata de gat si noua aceeasi placa. Ori ne place sa ne victimizam, ori poporul nostru este prin definitie unul de sacrificu. Evident ca ne sacrificam pentru generatia care o sa vina, pentru copii si nepoti, stranepoti si altii care la randul lor vor mai bifa o generatie de sacrificiu.

Ieri am trecut pe langa un cuplu de varsta medie si am observat ca ambii mi-au zambit. Politicos si detasat, erau doi turisti care se plimbau in oras. Exista oameni care au inceput sa zambeasca de cateva generatii incoace. Pentru ca au de unde. Priviti spre Viena sau Roma, Munchen sau Praga. Sunt orase peste care au trecut 9 sau 10 generatii. Veniti in Bucuresti, un oras de 3 generatii si ceva. Cand unii mancau cu furculita altii incercau sa gaseasca rolul apei si al sapunului. Este esential sa nu privim toate acestea ca fiind un handicap al romanilor. Sa nu ne fie rusine sau sa ne complexam pe oricare din aceste teme. Trebuie sa fim insa constienti ca avem de “recuperat” o diferenta de cateva generatii de civilizatie. Daca vom continua sa alergam incercand sa prindem pe cineva din urma, vom sfarsi cu limba de-un cot privind cum cei din fata se indeparteaza in mod constant. Pentru ca asa este in firea naturii, pentru ca banul la ban trage, pentru ca ne plac invingatorii, pentru ca nu ne place saracia.

Solutia nu este sa “recuperam” generatiile, pentru ca nu avem cum. Nici sa le sacrificam pe cele care vin. Si nici sa plecam sa ne contopim cu alte popoare cu mai multe generatii la activ. Cum nu este acceptabil nici sa stam sa suferim si sa ne resemnam in propriul teritoriu. Trebuie sa tinem cont ca natura prezinta cicluri de viata si ca fractalii sunt parte componenta indistructibila a ei. Solutia este sa ne exploatam la maxim avantajele de care dispunem, sa ne canalizam energia in directii productive si mai ales sa avem o cu totul alta atitudine. Una prin care sa nu bagam sub pres ce nu ne convine insa nici sa nu ne facem poster si sa ne mandrim amar cu problemele si defectele noastre. Avem nevoie de lideri. Tocmai de aceea, nivelul cu care incepem trebuie sa fie cel personal.

Este interzis sa lasam sa mai treaca inca 5 generatii ca sa capatam detasarea de a zambi unul altuia.

Incotro?

Tuesday, April 16th, 2013

Ieri am ascultat partial o discutie in care subiectul principal era regretul de a fi nascut in Romania. Amarati, oamenii isi compatimeau originile si faceau un lucru pe care romanii stiu sa il faca bine: planuri despre cum sa plece din tara. Pana aici nimic deosebit. Mobilitatea este astazi un lucru mai mult decat necesar iar judecata trebuie sa apartina celui care si actioneaza. Cel putin asta este parerea mea. Asa cum ii sta bine omului altruist, am centrat subiectul pe persoana proprie…

Pentru mine inseamna foarte mult faptul ca m-am nascut in Romania. Daca puteam sa aleg, nu stiu daca Surinam, Kenya, Luxemburg sau Canada ar fi constituit alternative. Ramanem deci la Romania. Cred ca este o postura privilegiata. Multumita parintilor nu am murit de foame la varsta frageda, iar multumita sistemului (sistemelor mai corect spus) nu am crescut intr-un mediu static. Mi-am pus intrebarea de ce prieteni si amici de-ai mei au fugit din tara in vremea comunismului. Evident ca nu de prea mult bine pe care nu il mai puteau suporta. De ce oare nu fugeau francezii in Romania in aceeasi perioada? Sau englezii? Ce, e stupida paralela? Lumea pleaca la “mai bine”, iar pentru aproape toti, aceste 2 cuvinte se transpun in conditii mai facile, mai sigure si mai de viitor pentru familia ta. Si totusi, atunci cand vii “din spate” ai un mare avantaj. Poti sa observi ce fac cei din fata si stii cum este sa fii si in spate.

Prin minte imi fug imagini pretioase. Vad oameni din diferite zone ale tarii comportandu-se atat de diferit in situatii similare. Vad esecul primelor misiuni economice organizate impreuna cu un grup de prieteni. Cresc langa rigurozitatea si spiritul antreprenorial olandez. Urmaresc cu mirare dezlanarea unor popoare africane care alta data erau lideri ale unui mare imperiu. Traiesc la maxim in spiritul asiatic japonez, invat despre budism si imi fac opinii personale puternice despre convietuirea impreuna cu alte 14 nationalitati simultan. Imi dau seama cat neadevar este in unele manuale de istorie si trec relativ usor peste dezinformarea cauzata de mass media. Apreciez spiritul maghiar si indragesc rigurozitatea austriaca, petrec in felul spaniol nopti nebune pe plaja si invat ca o cafea se savureaza si 2 ore in acceptiunea insulara italiana. Imi doresc spiritul sarbilor de vointa si de echipa asa cum raman mirat de caracterul dual al multor asiatici. Nu pricep cum poti sa te piepteni la sub brat ca si barbat urguayan si inteleg ce simt multi mexicani atunci cand vine vorba despre USA. Trecand prin dezinformare sau marginalizare inteleg cum se simt multi moldoveni de peste Prut si de ce nu va fi usor sa avem curand valori comune cu tiganii. Imaginile contiuna sa se succeada, incerc sa ma opresc si sa trag o concluzie daca este cazul.

Faptul ca m-am nascut in Romania mi-a dat prilejul sa vad lucruri si sa fiu in situatii imposibile in alt context. Am incercat sa i-au tot ce este mai bun de la altii si sa fiu in garda fata de ce este mai rau. Am observat ca civilizatia moderna in adevaratul sens al ei, te face sa fii mai bun, mai sensibil, mai incolonat si foarte previzibil. Iti pierzi insa din spiritul de supravietuire, de inovativitate, de a trai viata asa cum ti-o doresti. Asta daca ajungi sa stii ce iti doresti. Incadrarea intr-un sistem avansat al democratiei si civilizatiei iti confera evident unele avantaje apreciate de catre fiinta umana si considerate a fi o viata mai buna. Insa te vor priva in mod evident de altele. De curiozitate, de dorinta de schimbare, de a afla cum este sa iti fie greu cu adevarat, sa suferi si sa fii in postura in care trebuie sa lupti pentru ceva ce ti se cuvine in mod normal.

Incotro trebuie sa mergem?

Oriunde vrem. Nimic nu este gresit atata vreme cat ne asumam pretul pe care il platim pentru actiunile noastre.

Chestie de barbati si pentru femei;)

Friday, March 29th, 2013

Barbatii se barbieresc. Unii mai mult, altii mai putin, insa cam toti trebuie sa o faca intr-un fel sau altul. Acum cateva zile, in timp ce aparatul de ras bazaia monoton si isi indeplinea menirea urmarind conturul barbiei mele, imi fugeau prin fata imagini amestecate. Eram prea “trezit din somn” pentru a putea sa imi imaginez ce o sa fac in ziua respectiva. Asa ca am comutat pe curiozitati. M-am intrebat de ce ma barbieresc, si de ce o fac in modul asta. Oricine este indreptatit sa zambeasca, pana la urma pare o intrebare stupida dupa ce timp de cativa ani de zile faci acelasi lucru in acelasi mod. Mergem mai departe. Prin fata ochilor imi trec imaginile de la TV, cele in care apare cate un mascul perfect care se barbiereste facand reclama la Braun, la Gillette, la Denim si la Old Spice. Astea mi-au venit primele in minte, dar mai sunt… Imi dau seama ca imi doresc un nou aparat mai performant, ca “asta vechi” se misca prea incet, ca cel nou o sa scurteze timpul de executie al operatiunii, ca vreau mai bine mai repede si mai bun. Evident, doar asta este esenta vietii de azi. Mai repede, mai bine si mai bun. Eventual si cu mai putin efort si mai ieftin. Si cand crezi ca ai ce ti-ai dorit, iti dai seama ca vrei si mai repede, si mai bun si mai bine. Opresc  masina de barbierit si inchid ochii cateva secunde. Il vad pe bunicu’ cum freaca pamatuful cu maner albastru spalacit, intr-un sapun de barbierit. Cum imprastie spuma pe fata si apoi cat de atent isi trece briciul peste fata. Cateodata mai schiteaza o grimasa, deh, bricul vechi si nu prea ascutit:). Ce imi place insa, este ca participa la ceea ce face. Este atent si implicat in procesul barbieritului. I se citeste satisfactia la ceea ce lasa in urma. Nu cred ca  isi permitea sa isi cumpere un aparat de ras, fie el si din prima generatie. Nici nu stiu daca si-l dorea… La urma se clateste cu apa rece si isi admira “opera”. Deschid ochii si caut prin sertare. Gasesc un aparat clasic, intr-un suport clasic, cu o spuma clasica. Este un cadou facut cu ceva ani in urma de catre un prieten. Nerabdator, deschid cutia si admir lemnul cu care este placat manerul aparatului. Imi place, imi da o senzatie placuta cand il tin in mana. Folosesc spuma si pamatuful. Este cu totul altceva. Imi dau seama ca nu ma mai gandesc la altceva, ca mi-a sarit somnul. Sunt atent la ce fac si imi place ce fac. La final, imi dau seama ca rezultatele sunt clar mai bune decat cu masina de barbierit. Ma simt mai bine si incerc senzatii de mult uitate. Barbieritul clasic nu “a fost mai repede”, insa diferenta de 1-2 minute in plus, cade in derizoriu daca pun restul in balanta. Pun aparatul electric in sertar si ma gandesc ca o sa stea destul de mult acolo…

De foarte multe ori barbieritul se aseamana cu viata de azi. Urmarim un contur al fetei asa cum avem tabieturi, automatisme si cum ne gasim confortul in monotonie. Nu mai are importanta ce ne place sau ce ne face fericiti. Cadem in navodul publicitatii, al goanei dupa ceva ce nici noi nu stim de fapt. Facem din ce in ce mai putine lucruri cum trebuie, deveim superficiali, ieftini si grabiti. Orientati catre rezultate… dar ce rezultate… Tot ce conteaza este finalizarea, este mult mai putin important si drumul pe care il faci pana acolo. Ne barbierim si ne gandim la cu totul altceva. Nu mai participam la ce facem noi, dar la ce fac altii… Lipsiti de atitudine, de viziune si foarte important, de intrebari pe care sa ni le punem, invatam din ce in ce mai putin de la parinti, bunici si natura.

Cu ce ramanem oare dupa un barbierit? Pana la urma, este o chestiune de ore pana vom ajunge sa ne barbierim din nou. O zi noua din viata incepe la fiecare rasarit. Imi imaginez ca sunt acea picatura care umple paharul si il face sa se reverse. Dar oare de unde stii exact care va fi acea picatura? Pana la urma trebuie sa umplii paharul intai. Asta este treaba cea mai dificila, pentru ca pana la partea finala avem de parcurs un drum. Iar eu ma incapatanez sa cred ca este foarte important cum ajungi acolo unde vrei sa ajungi.

Ziua CV

Saturday, February 16th, 2013

De fiecare daca cand sunt nevoit sa citesc CVuri imi (re)aduc aminte cat de mult “imi plac”. Nu pentru ceea ce scrie in ele, pentru modul cum sunt concepute sau calitatea hartiei, ci pentru ideea in sine. Un CV are rolul de a exista doar pentru a spune cine esti, ce ai facut si cat de minunat esti. Unele exprima realitatea, altele o deformeaza cam intotdeauna in avantajul posesorului, insa sunt si situatii in care lumea isi da cu stangul in dreptul. In oricare din situatiile expuse, CV-ul ar trebui sa iti spuna daca persoana in cauza este sau nu un potential candidat pentru ceea ce cauti. Si totusi, daca ai fi direct implicat in luarea deciziei in cauza, ai selecta pe cineva doar pe baza CVului?… Trebuie sa spun ca eu nu fac parte dintre cei care ar raspunde pozitiv la aceasta intrebare. CVul poate sa arate orice vrea el, insa nu demonstreaza nimic. Eu nu am nevoie de un om care traieste printr-o bucata de hartie, am nevoie de un om cu carne, par si oase, creier si defecte, probleme si nevoi.

Desigur ca CV-ul trebuie sa iti usureze munca tie, celui care cauta si alege. Dar celui care isi pune speranta in el? Eu consider ca este foarte important sa ajungi sa traiesti acea zi in care sa nu mai ai nevoie de CV. Este cel mai placut lucru din punct de vedere profesional. Sunt curios daca Bill Gates are nevoie de CV. De Steve Jobs nu mai vorbesc ca el sigur nu mai are… Dar sa nu tintesc atat de “sus”. Uita-te in jurul tau, si cu putin noroc o sa vezi profesionisti care nu au nevoie de CV. Si nu sunt neaparat vedete sau milionari. Sunt doar aceia care au ajuns la o dezvoltare echilibrata, sunt siguri pe ei ei oriunde se duc, faptele vorbesc despre ei. Pentru ca asa este, cand nu ai realizari, iti trebuie hartii, cand nu esti sigur pe tine ai nevoie de proptele. Aici apar “relatiile”, “pilele” si ..CVul. Deseori le regasesti in aceeasi categorie.

Acum cateva zile,un prieten pasionat de arheologie imi arata niste pinteni, cutite, varfuri de lanci, etc, fabricate cu peste o mie de ani in urma. Ce mi s-a parut extraordinar este ca am vazut taisuri de cutit inca functionale, pinteni ale caror rotite in forma de stea functionau perfect. Si mai interesant era ca toate acestea erau poansonate cu o marca ce arata de cine erau fabricate. Eu sunt convins ca oamenii care le-au fabricat nu aveau nevoie de CVuri…. Bine, o sa spuna oricine, atunci erau putini oameni si se stia cam fiecare cu fiecare. Acum suntem multi, nu avem timp si trebuie sa luam decizii mult mai rapide. Asa este, in foarte mare parte sunt de acord.

Dar daca facem un raport intre cei care au CV si au disperata nevoie de el, actualizandu-l permanent, si cei care nu au, sau poate il au dar nu il folosesc? Aici este hiba societatii moderne. Raportul acesta este din ce in ce mai mare. Pentru ca din ce in ce mai putini oameni stiu ce vor, din ce in ce mai putini isi i-au viata in propriile maini. Loviti de cuceririle moderne, plaiesii lumii cad secerati in pace si liniste, in mediocritate si dorinta de a “avea un trai decent” (dupa caz, asta se traduce diferit de la o persoana la alta). Astazi asistam la lupta CVurilor, la competitia hartiilor si a imaginii. Dupa principiul ca care (intentionat:) striga mai tare e mai destept, societatea se prostitueaza continuu pe o bucata de hartie. Nu peste tot si nu oriunde. Dar cu siguranta in proportie covarsitoare.

Well, m-am decis, astazi tocmai mi-am sters CVul de pe minunatul blog. Sa vedem daca pot sustine ce am spus. Ca doar nu gandesc degeaba tot ce scriu aici…;)

Motivatia

Monday, January 14th, 2013

Nu am cautat niciodata definitia motivatiei. Am descoperit-o si constientizat-o pe la vreo 12 ani si ceva. Jucam fotbal la o echipa mediocra de juniori. Una de sub jumatatea clasamentului, insa avea avantajul ca avea terenul de antrenament relativ aproape de casa. Iar mie imi placea fotbalul si nu neaparat o anume echipa. Imi aduc aminte ca era o zi ploioasa de septembrie si ca jucam cu prima clasata. La pauza era 1-0 pentru ei, iar noi faceam fata cu greu asaltului unei echipe evident mai bune si mai bine pregatite. La pauza insa, antrenorul ne-a aratat cateva sute de lei, pe care a spus ca ni le va imparti daca castigam meciul. Banii, ce pareau multi pentru noi la acea vreme, fusesera adusi de catre antrenorul echipei de pe locul secund, care in cazul unei victorii cumulate cu infrangerea echipei de pe primul loc, urma sa mearga la turneul final pe tara. Tin minte perfect ca pentru mine acei bani au fost o motivatie foarte fragila. Eu nu fusesem invatat cu asemenea motivatii. Parintii nu mi-au insuflat niciodata asa ceva si cu atat mai putin m-au capacitat in acest mod. Majoritatea colegilor de echipa se pare ca stiau si functionau la asemenea motivatii. Pe mine m-a motivat de fapt atitudinea lor, faptul ca i-am vazut determinati, ca se incurajau si ca puneau suflet in ce faceau. Faptul ca o faceau pentru bani era mult prea putin important in acel moment. Stiu ca am castigat meciul cu 5-1, desi pe la mijlocul reprizei a 2-a ne-a fost eliminat si portarul. Zambesc amintindu-mi cum echipa de pe primul loc nu mai apuca sa treaca de mijlocul terenului. Nu pricepeau ce se intampla, nu mai apucau sa puna primii piciorul pe minge, parca aveau plumb in picioare. Pe o ploaie marunta le-am turnat gol dupa gol, gasca de fotbalisti devenise o echipa, isi “suiau pe garduri” adversarii, se incurajau si jucau cum nu o mai facusera niciodata. Si nici ulterior:)

Asta a fost un simplu meci cu un simplu deznodamant. Nu mai stiu nici cati bani am primit si nici ce am facut cu ei. Tin minte insa sentimentele traite atunci. Am invatat ca desi motivatia poate sa fie diferita, scopul poate fi acelasi. Am invatat ca ce ma motiveaza pe mine nu este neaparat necesar sa il motiveze pe colegul meu. Acum totul poate parea pueril. Atunci era altfel. Cu trecerea timpului am dezvoltat conceptul motivational destul de mult. Pentru mine in mod special. Oare de ce copii de bani gata o iau deseori pe cai gresite? De ce sfarsesc drogandu-se constant si imbibandu-se de alcool? De ce multe staruri de muzica sau din alte domenii de showbiz au parte de finaluri nefericite? De ce unii copii sarmani din cartiere in care nu au ce manca ajung staruri? De ce trebuie sa ajuti de 20 de ori mai mult o persoana invatata cu confortul pentru a obtine acelasi rezultat cu cineva obisnuit cu conditiile grele de viata, pe care nu il ajuti aproape deloc? De ce cainii maidanezi apreciaza fiecare bucata de paine intinsa de un necunoscut? De ce stiu ei sa traverseze pe la trecerea de pietoni? Si mai am multe… Motivatia este ceea ce ne carmuieste viata. Daca talentul sau situatia initiala poate fi scanteia, motivatia este combustibilul. De “un foc” mai faci rost si gratis, de combustibil nu prea. Scanteia iti trebuie numai la inceput, combustibilul pe tot parcursul drumului.

Deseori motivatia te duce catre succes. Dar daca nu stii sa alimentezi cu combustibil tot timpul, chiar si in plina glorie poti sa sfarsesti tragic. Astfel imi explic eu finalurile nefericite ale multor “vedete”. Succesul trebuie sa te motiveze permanent. Insuccesul cu atat mai mult. Lipsa motivatiei in orice persoana atrage dupa sine o viata nefericita. Lasa in urma numai bule de aer, frustrari si lucruri facute de mantuiala. Nu ca nu am avea nevoie si de asa ceva, pana la urma trebuie sa existe un echilibru in natura.

Motivatiile nu pot fi “mici” sau “mari”. Pot fi mai importante pentru unii sau altii, pentru societate, pentru prezent sau viitor. Esentiala este doar intensitatea motivatiei. Asta este tot ce conteaza. Atunci cand multi renunta, conteaza doar cei in care mai exista motivatie. Motivatia te face sa pui in practica ceea ce visezi noaptea. Motivatia este cea care sparge bariere si distruge mituri. Fara motivatie nu ar exista definitia de bine sau rau.

Fara motivatie totul este degeaba.

Poate ca

Monday, December 24th, 2012

Incep sa inteleg prea multe din cele pe care nu doresc sa le stiu. Ma gandesc ca asa o fi de Craciun, se lumineaza mintea pentru cateva zile. Poate de aia se trimit asa de multe sms-uri si urari pe Facebook. Poate de aia este asa agitatie, nervi si stres. Poate de aia lumea este mai buna si in general se baga in casa si se indoapa cu mancare si alcool. Poate ca ar trebui sa zambim mai des si sa ne uitam cu mai mult interes in jurul nostru. Poate ca de aia unii iubesc Craciunul. Poate ca altii dorm dupa o betie buna. Poate ca sunt si oameni care stau impreuna cu familia, in timp ce altii inca o cauta. Sau poate ca unii nu cauta nimic. Fie au totul fie nu au nimic. Oricum ar fi, si unii si altii au nevoie de Craciun.

Eu inteleg Craciunul ca o sarbatoare a simplitatii. Cu oameni, intre oameni, cu sulfetul curat. Deja am spus prea mult.

Vremea prostiei

Wednesday, September 19th, 2012

Traim vremuri in care oamenii care gandesc au o din ce in ce mai mare problema. Aceea ca gandesc. Poate parea usor hilar ce spun, si nu o sa contrazic nici o alta opinie. Pana la urma este doar o perspectiva de-a mea.

Aproape ca nu trece o zi fara sa intalnesc pe cineva care sa injure sistemul, tara, legile, politica si politicienii. Sa se gandeasca cu scarba la ce E-uri mai mananca, la faptul ca face ce nu ii place sau ca totul este de kko. Sau ma rog, aproape totul. Ce au in comun toti acesti oameni? … Exact, ei se gandesc ca sa ajunga la aceste concluzii. Pun lucruri in balanta, au sisteme de referinta, si chiar daca nu sunt duse la grade inalte de rafinament, concluziile lor au substanta si se bazeaza pe trairile de zi cu zi. Si daca nu ma credeti pe mine putin imi pasa. Puteti vedea statistici. Si daca nu va pasa si de acelea inseamna ca sunteti niste fericiti. O specie pe cale de disparitie astazi.

Intre timp… cei mai saraci cu duhul, alearga sa isi procure de mancare si sa plateasca facturile. Acestia sunt oamenii doriti de fapt. De cine? …Chiar, oare de cine? Un om care vrea numai mancare si cazare, o vacanta pe an si intre ele sarbatori dictate comercial, el este prototipul viitorului. Cel care sta si se uita la TV peste 80% din timpul liber pe care il are. Asta pentru ca in restul de 20% trebuie sa mearga sa puna in practica ce vede la TV. Adica sa cumpere si sa consume. Pardon, ar mai fi si internetul, dar in final si acesta are acelasi scop in mare masura, sau in masura in care il foloseste omul descris mai sus. Mirajul cartii de credit platit cu ore suplimentare, himera iesirii la pensie, una care probabil cat de curand va coincide cu data decesului, toate acestea sunt elemente pe cate de curente astazi, pe atat de normale.

Revin la judecata mea exprimata la inceputul postului. Pentru ca din punctul meu de vedere, cu cat gandesti mai mult, cu atat problema ta devine mai mare. Si nu ma refer la gandirea de business, cea pragmatica, cea orientata pe castig. Ma refer la cea legata de constiinta (ce o mai fi si aia), de preocupari umane, de echilibru si de bun simt. Ma refer la oamenii care se gandesc cu adevarat la viitorul copiilor lor, la ce va insemna de fapt viata majoritatii oamenilor pe aceasta planeta, si inclusiv a sa si a familiei. Ei, hai ca nu sunt un pesimist, eu sunt convins de altfel ca viata va curge intr-un fel sau altul, nu este cazul sa prevestim apocalipse si finaluri apoteotice. Ce vreau sa relev este faptul ca vorba batraneasca “ferice de cei saraci cu duhul”, este astazi valabila mai mult ca oricand. Pe masura ce latul economic se strange din ce in ce mai mult, spatiul se ingusteaza si devine tot mai stramt pentru un numar de oameni in continua crestere. Cineva trebuie sa “isi asume” ordinea si disciplina, si senzatia mea dusa catre certitudine este ca nu Dumnezeu, Alah, Buddha sau alta entitate de acest fel o sa faca asta.

Individualismul, ganditul minimalist si lipsa perspectivelor sunt astazi atuurile fericirii. Nu vorbesc de cazuri particulare ci de modul general. Mai trist este ca zilnic aproape, asist la prostitutia gandirii. Eu, tu, altii, si nu te repezi sa spui ca nu este asa, ne infranam ideile, pornirile si sentimentele. Si asta doar ca sa “o ducem bine”. Ca sa traim “cum trebuie” . Asa ca este in regula sa mai impingem in stanga si in dreapta, sa ne vedem de drumul nostru cat mai bine fara a tine cont de problemele sau nevoile altora. Pana la urma, atata vreme cat “ne descurcam” este ok, nu-i asa?

Astazi cei care gandesc isi reprima deseori pornirile de dezvoltare personala si a semenilor lor, in detrimentul asigurarii bunastarii familiilor. Creierul destept se prostitueaza pentru o textila, o bucata de marmelada sau caviar. Pentru un motor 6V sau patru pereti si un tavan. Asta ca sa fiu generos. Se poate si pentru mult mai putin. Spre exemplu un gratar cu carnati de oaie si o portie de cartofi prajiti garnisiti cu o bere la pet. In fapt, diferenta nu este foarte mare. Poate de cativa ani de viata in plus sau in minus. Si pana la urma, dat fiind faptul ca o petrecem in acelasi mod, nu face mare diferenta.

Imi place azi. Este cu siguranta mai bine decat maine. Si spun asta pentru ca gandesc.

Leaderul

Thursday, September 6th, 2012

Zilele trecute rememoram cateva din concluziile personale necesare pentru a prezenta un nou training de leadership. Personal consider ca “chestia asta cu leadershipul” nu o poti mesteca cu nimic daca nu ti-o doresti sau ti-ai dorit-o macar o data in viata, si daca nu ai practicat-o deopotriva. Este ca si cum ai incerca sa ii explici unui coleg ce gust are carnea de vita, tu fiind un vegetarian convins intreaga ta viata. Din invatarea mea experientiala, cumulata cu partea observationala, este clar ca liderii sunt rari in general, iar cei autentici sunt cu atat mai greu de gasit/identificat. Faptul ca ii gasesti atat de greu, face ca exercitiul conducerii sa fie atat de pretios. Daca oricine ar putea sa conduca, atunci cat de valoros ar mai fi acest lucru?

Daca ar fi sa caut un leader, cu siguranta ma voi uita in primul rand acolo unde lumea are parte de mult inconfort. Cand toata lumea o duce bine, este destul de improbabil sa vezi un leader autentic. De regula, inconfortul genereaza acele energii care duc la aparitia leaderului. Prin urmare, cauta acolo unde este disconfort si vei gasi si locul unde ai nevoie de un leader. Fac o paralela intre Luxemburg, Monaco, si Palestina sau Siria spre exemplu. Cat de confortabil este sa te lupti, sa stai in fata oamenilor rostind discursuri mobilizatoare, sa te opui unei idei de pace si stabilitate, sa iti asumi riscuri, sa te razvratesti si sa contesti autoritati mincinoase, legi partizane sau lucruri impuse cu forta? Eu cred ca astazi lumea are nevoie din ce in ce mai mult de leaderi autentici, insa, deloc paradoxal, aceasta necesitate ramane undeva la acest stadiu fara un grad de materializare incurajator. Fiecare om are o putere de lupta, un grad de saturatie, o limita a rabdarii. Acestea se cizeleaza, se tocesc sau se ascut pe parcursul vietii fiecaruia dintre noi. Societatea de astazi este capabila sa ofere mult stres in schimbul unor recompense puerile. Iar acest proces este vazut de catre oameni ca fiind lovitura dupa lovitura. Am intalnit foarte putini oameni care sa devina mai optimisti pe masura ce inainteaza in viata. Care sa se bazeze pe fapte, sa nu se lase doborati si sa gaseasca in permanenta solutii. Din acest bazin provin leaderii. Conducatorii trebuie sa se simta in permanenta incomod. In deplina agitatie, urmarind, planificand, rezolvand, manipuland si “vizionand”. Atunci cand starea de incomoditate dispare, cu siguranta leaderul in cauza si-a atins potentialul maxim. De aici incolo incepe panta descendenta ca leader, insa nu neaparat si ca om.

Ieri auzeam o intrebare; ce nevoie avem de conducatori, de “liderii astia”? Raspunsul l-am gasit ca si multe altele, tot in natura, si probabil ca exista acolo de multi ani. Ca vrem noi sa acceptam sau nu, nu exista cireada fara cel/cea care o conduce. Nu exista jungla fara rege si ocean fara o vietate dominatoare. Cineva trebuie sa conduca, fie ca o face bine sau prost. Leaderii nu sunt prin definitie numai buni. Insa cei care se intreaba de ce trebuie sa conduca cineva, sunt exact cei care au nevoie de leaderi. Sunt cei care se vor invarti in cerc toata viata pentru ca nu este cineva care sa le arate ca exista un drum in stanga sau in dreapta. Pozitia de conducator este una ravnita, dezavuata, batjocorita, corupta, injurata sau visata. Poate fi una sau toate deodata. Dar pentru a simti gustul carnii de vita, trebuie sa o gusti macar, chiar daca esti vegetarian…