Dorian Lungu

Recifele de corali reprezinta cam o zecime dintr-un procent de pe suprafata Pamantului. Cu toate acestea, aproape un sfert din din spectiile de viata marina cunoscute traiesc in preajma acestor recifuri. Ce este interesant insa, aceste ape sunt remarcabil de sarace in nutrienti. Mai mult, talazuirea valurilor care se spulbera de barierele albe de corali, echivaleaza cu o furtuna de intensitate medie. Fenomenul studiat de Darwin are un paradox interesant. Valurile matura totul, apa saraca in hrana si totusi, aici fortele organice separa atomii de carbonat de calciu, unul cate unul, de brizantii inspumati, si ii unesc intr-o latura simetrica. Uraganul nu are ce sa faca decat sa spumege…

De ce s-ar duce cineva sa traiasca acolo unde aparent sunt conditii vitrege? Acolo unde nu are liniste? Acolo unde este totul asa de agitat? Si mai mult, de ce s-ar inghesui un sfert dintr-o populatie pe un teritoriu atat de restrans?

Lasand la o parte explicatiile stiintifice, eu sunt interesat de cum se poate transpune acest model in viata umana. Cred ca s-ar schimba multe in abordarea vietii de zi cu zi, a conceptiilor si a “regulilor” societatii. Cu totii tindem catre mai bine, chiar daca criteriul nostru de valori in ce priveste definita lui “mai bine”, nu coincide. Tind sa cred ca succesul vietii consta in modul cu care o abordezi si in determinarea cu care lupti sa iti atingi scopul propus.

Stiinta spune ca in urma cu vreo 120000 de ani, o gena asociata cu abilitatea lingvistica a trecut printr-un moment evolutiv. Asta inseamna ca este foarte posibil ca in acele vremuri oamenii au incetat sa maraie unii la altii iar acest fapt poate constitui bazele unei conversatii civilizate. Urmand aceasta linie, pot presupune ca tot din acea perioada s-a manifestat si feedbackul civilizat. Pentru mine, in ziua de astazi imi este foarte dificil sa concep o relatie interumana fara feedback.

Lovelock si Andrew au construit un model matematic pe care l-au denumit Daisyworld. Desi scopul lor final a fost acela de a oferi suport ipotezei Gaia, cel imediat a fost de a demonstra cum pot aparea mecanismele de feed-back intr-o comunitate de organisme vii. Pe scurt, Daisyworld era populata cu un numar egal de margarete albe (care reflecta caldura) si margarete negre (care absorb caldura). Pentru ca energia emisa de Soare era variata, competitia dintre cele doua tipuri de margarete a dus inevitabil la schimbari in echilibrul celor doua populatii, astfel incat sa se mentina o temperatura apropiata de cea necesara pentru a creste in continuare.

Am incercat sa transpun modelul Daisyworld in cazul oamenilor, si tinand cont de faptul ca feedbackul poate fi negativ sau pozitiv, am ajuns la propria concluzie. Si anume, ca o relatie interumana de calitate nu poate sa evolueze si sa supravietuiasca fara feedback. Feedbackul este cel care echilibreaza o relatie, care aduce temperatura la nivelul optim al lui Daisyworld. Fara feedback unele persoane s-ar supraincalzi si ar ceda asemeni margaretelor negre. Iar traiul intr-o lume a margaretelor albe ar fi imposibil, fie si pentru ca am avea de-a face numai cu feedback negativ iar acest caz, totul ar duce inevitabil la aceeasi supraincalzire chiar si in cazul margaretelor albe. Prin urmare, nici un Daisyworld alb nu ar supravietui. Pentru o mai buna intelegere a fenomenului, am inserat un link mai jos, dureaza vreo 7 minute si merita toata atentia…

Daca nu pot concepe prezentul fara feedbackul exprimat in modul in care se face astazi, atunci imi imaginez ca ar putea functiona intr-un mod mai modern peste cativa ani (si cred ca nu vor fi tocmai 120000). Cred ca omul are capacitatea de a oferi feedback si numai printr-un simplu exercitiu de gandire. Si tot omul are capacitatea de a receptiona acest feedback. Probabil ca este doar o problema de evolutie, de timp si de constientizare…

Avand in vedere ca este jumatatea lunii aprilie si ca ploua si ninge de cateva zile, ca temperaturile cu + doua cifre sunt o raritate, tentatia este sa spui ca daca te doare capul este de la vreme, daca bursa este pe rosu de vina este tot vremea, daca partida de sex este nereusita, ploaia este de vina.

Ieri am calatorit o zi intreaga prin niste locuri din jurul Brasovului, si am trecut prin ceata, ploaie, zapada si temperaturi negative. Am ajuns intr-o localitate si am privit cum ieseau copii de la scoala. Era o burnita cernuta, putin peste un grad celsius, cer intunecat si plin de apa pe strazi. Imbracati in haine cenusii, copiii ieseau imbrancindu-se pe usa scolii, unii razand, altii strigand. M-am uitat la ei ca nu le pasa de vremea de afara. Desi multi din ei aveau cu ce sa se acopere pe cap, numai vreo 3 au facut acest lucru. Am vazut un copil care a ridicat fata catre cer, a deschis gura si a scos limba inspre picaturile de ploaie. A zambit si a ridicat mainile catre cer, si le-a trecut apoi pe fata ca si cum s-ar fi spalat de dimineata. Si-a ciufulit parul si a ras, plecand mai departe, ca si cum ar fi facut o baie de soare si aerosoli. Stateam zgribulit in masina, la cele 20 de grade din interior, si ma uitam daca vad bine. Si da, vedeam bine, copilul a zambit si a plecat mai departe, si-a luat o colega de mana si s-au oprit la un chiosc, de unde au cumparat o punga de covrigi si o banana. S-au oprit langa trecerea de pietoni, au inceput sa discute si sa manance covrigi cu banana. Ma uitam cum cadea burnita peste ei, aveau fetele rosii si sanatoase. Nu le pasa practic de nimic. Erau atat de absorbiti unul de celalalt, crontaneau cu atata pofta la covrigii aia incat aveam senzatia ca vad doi adolescenti milionari pe Princess Grace, savurand o cafea de 20 de euro si punand la cale urmatorul meci de golf al anului. De ce facuse mintea mea aceasta paralela? Pentru ca trebuie sa avem un grad de comparatie? Sau pentru ca momentele perfecte trebuie sa fie insotite de soare, cer senin si atmosfera perfecta?

Din ce in ce mai mult am certitudinea ca judecata noastra se deruleaza in proportie majoritara fara ca sa ne gandim la cuvinte sau alte semne. Mare parte a gandirii noastre se desfasoara inconstient, si de aici apar mirarile si comparatiile pe care nu stim sa le justificam intr-un fel. Pentru ca astfel, trairile noastre intra in conflict cu seturile de reguli pe care le avem bine fixate in creierul nostru. Mi-a placut o concluzie a lui Einstein, care spunea ca “dezvoltarea universului gandirii este de fapt o continua fuga de mirare”.

M-am intors in oras si priveam oamenii care se acopereau cu umbrele, aveau priviri goale si umeri zgribuliti. Am stat mai bine de 5 minute sa surprind un zambet al cuiva, fie si in coltul gurii. Nu am vazut nici macar o grimasa. Am stat asa cu capul descoperit, am ridicat fata catre cer si am asteptat sa ma ploua cateva minute bune. A fost atat de bine incat mi-am dat seama ca daca mai aveam un covrig, o banana si cui sa ii zambesc in ploaie, puteam sa jur ca era soare si senin inca de dimineata. Mi-am dat seama ca ploaia nu este la fel pentru toti. Ca nu pentru toti ploua la fel. Si poate cel mai interesant, ca la sat ploua mai frumos decat la oras…

Mi-am bagat nasul in chioscul cu ziare si reviste, si am simtit mirosul acela de cerneala proaspata de tipar. Mi-am adus aminte cum stateam la “cozi” interminabile pentru a prinde 2 ziare. Era vara, la Costinesti, si pana sa ajung sa intru in posesia ziarelor dorite, deja dezbatusem cu colegii de rand problemele legate de sport, precum si altele cotidiene. Mai mult, stabileam si un meci de fotbal sau volei pe plaja, gaseam cunostinte sau interese comune si comentam la fetele care treceau prin zona noastra de contact vizual. Pe scurt, manifestari de barbati involuati, aflati in vacanta si cu mintea si spiritul liber.

Stau si incerc sa fac o paralela intre cerneala de tipar si ziarele online de azi. Intre a desface un rebus folosind un creion si o guma, si a face acelasi lucru online. Intre a juca un volei pe plaja sau un fotbal pe nisip cu necunoscuti, si a face acelasi lucru virtual cu amicii tai din intreaga lume, folosind computerul. Stii cum sa dai cu mana la o parte resturile unei gume de sters? Cum miroase creionul chimic? Cat de fin trebuie sa stergi ca sa nu ajungi pe partea cealalta a rebusului? Cum iti scrasneste nisipul intre dinti atunci cand plonjezi artistic dupa mingea de volei?  Cat de bine se prelinge o bere cu limonada dupa cateva seturi de volei? Ce senzatie ai cand te atinge apa sarata a marii in locurile cu rani deschise de contactele fotbalistice de pe plaja? Cum este sa razi in prag de seara, intr-o barca suprapopulata cu prieteni? Cum este sa vanezi tantari inainte de culcare? Sau cum este sa fii atat de obosit incat sa nu iti mai pese de asta? Cum este sa iti petreci noaptea pe plaja, cu o bere si o chitara, cu amici spunand bancuri si razand din nimic? Cum este sa vezi un rasarit de soare si un apus, la interval de numai cateva ore, fara sa iti pese ca tocmai a mai trecut o zi din viata?

Nu incerc sa ma pozitionez in tabara celor care infiereaza si desfiinteaza mediul online. Are rolul sau si drumul sau in societate. Ca in mai orice, de multe ori trebuie sa atingi pragul de sus pentru a te uita pe unde calci. De multe ori ma uit in spate si nu imi trebuie mult timp ca sa realizez ca amintirile valoroase se leaga de lucruri simple si mai ales, reale. Cele care le poti asocia cu mirosuri, cu simturi tactile sau imagini, cu zgomote si culori naturale. De multe ori aseman omul cu o orchestra. Este posibil sa cante numai un pian si o vioara eventual, pentru a produce o muzica placuta. Supremul concert insa, este atunci cand reusesti sa acordezi totul in fiinta ta, cand reusesti sa o faci sa rezoneze cu ce este imprejurul tau, cand integrezi orchestra in public si publicul simte ca acum canta impreuna cu orchestra.

Din fericire, toate acestea nu se vor face niciodata utilizand cerneala simpatica…

In societatea noastra moderna, aproape totul are cel putin o justificare pusa sub umbrela libertatii. Comunicam liber chiar daca suntem ascultati la fiecare pas. Calatorim liberi chiar daca se stie exact unde suntem, pe ce loc stam si la ce restaurant mancam. Gandim liber, cu mesaje subliminale in reclamele pe care le intalnim la fiecare deschidere a pleoapelor. Avem acces liber la informatie. Fie ca este google, ziarul de la chiosc, cartea din librarie sau radio-tv etc. Eu m-am intrebat daca sunt capabil nu sa asimilez, ci numai sa parcurg cantitatea informationala care apare intr-o singura zi pe mapamond. Oare mi-ar ajunge toata viata sa fac asta? Sunt convins ca nu. Mi se pare cel putin hilara discrepanta informationala aparuta la o diferenta de 10-20 de ani. Cu 20 de ani in urma, eram asa de avid de informatie, sa caut, sa gasesc, sa umblu, sa vad, sa cunosc. O fi si de la varsta, posibil si asta, insa sunt convins ca si daca imi pastram cei 17 ani pana acum, tot in punctul de azi ajungeam. Imi rezerv o parte apreciabila a timpului incercand sa triez informatia. Sa accesez numai ce imi trebuie sau ce imi place. Este atat de multa informatie incat ajungi sa te cenzurezi cautand in noianul de informational. Este ca si cum stai in desert si te rogi sa gasesti macar o cana plina cu apa. Si atunci, pentru ca esti un cetatean exemplar, vine Superiorul si te muta in mijlocul Oceanului Atlantic. Deh, ai vrut apa, ai ce ti-ai dorit. Stii sa inoti?

Am atata libertate incat am ajuns sa imi intre pe gat si sa imi iasa pe urechi si pe nas. Pot sa fac ce vreau eu, doar ca sunt urmarit, ascultat, monitorizat, inseriat. Am libertatea sa nu semnez hartii care sa ma faca un cetetean respectabil, un om cu scaun la cap, un om integrat in societate. Evident ca la semnarea fericirii nu trebuie sa renunti la libertate. Doar esti om integru, ce naiba? Asta presupune unele reguli, unele legi, unele constrangeri, o religie doua pe acolo etc. Dar pana la urma ai voie sa votezi si sa tii o panza pictata in piata mare, deci in esenta ramai un cetatean liber. Daca ai proasta inspiratie sa te simti atat de liber incat sa iti doresti ceva material cu ardoare, ai toata libertatea sa iti faci credite si sa iti cumperi tot ce iti doresti. Ulterior esti liber sa muncesti mult si bine, dar ce vrei, pana la urma si libertatea dorintei are un pret. Mai palpitant devine daca iti mai ipotechezi si ceva “liber de sarcini” si eventual mai aduci in ecuatie un girant liber la minte. Oare daca mai continui sa descriu in acelasi sens o sa am senzatia ca am devenit…  paranoic?:)

Asa cum esti liber sa treci pe rosu sau pe verde asumandu-ti riscurile libertatii, la fel de bine poti sa te duci si sa te plimbi in loc sa muncesti. Poti sa iubesti atunci cand vrei sau sau atunci cand esti liber sa o faci. Manualele de istorie si nu numai, abunda de luptele pentru “libertate”. De cum si-a cucerit x sau y independenta si de cat sange s-a varsat pentru ca noi sa traim liberi. Stiu, se rasuceste Stefan cel Mare in mormant, Mandela isi scuipa in san iar revolutionarii egipteni isi pregatesc tortele victoriei.

Si dupa ce am concluzionat eu cat de liber sunt azi, stau in prag de seara si ma intreb la ce naiba imi trebuie atata libertate. Nu mai am unde sa o depozitez si nici sa o dau nu pot. Cica este netransmisibila si fiecare trebuie sa si-o castige.

Aha…

Iarna, frig, gheata si multa zapada. Noapte, sa tot fie vreo 12. Cu ceva ani in urma, acesta era peisajul in care mergeam sa jucam fotbal in sala. Impreuna cu al meu tata, cu al meu nas de botez, si cu inca vreo 11 oameni seriosi ca si noi, care intre Craciun si Anul Nou nu au altceva mai bun de facut la acea ora. Fiind cel mai mic ca varsta din tot acest peisaj, evident ca eram cel mai protejat de unii si cel mai admonestat de altii. Eh, avantaje si dezavantaje. Dupa fotbal urma dusul de rigoare, apoi baie in bazinul de innot (pe intuneric). Apoi sauna, iar dus, si cam gata. Si cand spun gata, asta inseamna ca nu mai eram decat o carpa de tip uman, folositoare doar la ceea ce se numeste somn.

Frumoase vremuri:). Imi aduc aminte ca iesind de la sala, se facuse ora 2 noaptea si fiind incalziti si molesiti, cu greu am dat zapada de pe masina. Ne-am inghesuit in ea, si zadarnic incercam sa vedem ceva in exterior. Gheata din exterior, combinata cu caldura emanata de noi, adaugand sistemul inexistent de dezaburire al Daciei 1300(rosie), au creat un fel de carcasa umblatoare cu vizibilitate zero. Al meu tata e un tip aventuros, si fiind impins si de indemnurile mamei (“iar aduci copilul asta la 5 dimineata acasa”), insista sa plece catre casa fara sa vada pe unde:D. A racait el cu ce a avut la indemana, zadarnic insa. Am plecat asa, cu nasul scotand capul pe geam sa vada daca este vreun obstacol in fata masinii. Evident ca in acele timpuri, la acea ora, probabil ca erau 5 masini care circulau in oras. Riscul era mic sa intalnesti una din ele. Insa nu si contactul cu refugiul de pietoni:D. Acesta era acolo de cand fusese ctitorit, si nu a vazut ca venim intr-o furie rosie fara vizibilitate. L-am incalecat cu 2 roti, am sarit si ne-am rasucit, pana cand tata a scos capul pe geam si a decretat ca est totul ok, si ca ne-am oprit:D. Dupa sperietura de rigoare, am repus masina pe traseu, si de data aceasta nu ne-am mai lasat in baza nasului, toti ocupantii si-au legat la cap toate hainele din dotare, au scos capetele pe geam si au dirijat cu promptitudine si acuratete.

Am iubit acea dacie rosie. Tin minte nenumarate intamplari pe care le-am avut cu ea. Toate relativ hazlii, nici una care sa aduca probleme majore. Masina aceea m-a facut sa leg prietenii, sa rad pana la epuizare, sa injur, sa improvizez, sa leg ambreiajul cu sfoara, fulia cu scotch, usa cu sarma. Asta nu inseamna ca doresc sa o inlocuiesc pe cea de acum cu dacia rosie:). Spun doar ca viata are momente care merita traite asa cum sunt ele. Fara fite, fara falsitate.

Astazi preferam sa ne urcam intr-o masina care sa ne duca in siguranta la destinatie. Si repede, cat mai repede. Sa nu stim pe langa cine trecem, pe langa ce trecem. Sa injuram pe cel ce ne taie calea, sa nu il ajutam pe cel care are pana la marginea drumului. Sa fim intolernati cu cel cu masina mai ieftina decat a noastra. Sa renuntam repede la ce nu este in trend, la tehnologia invechita. Este trendul “normal” al vietii.

Insa eu tot mai iubesc acea dacie rosie…