In 1989 am avut “norocul” de a avea o varsta numai buna de scos capul in lume. Fiind atasat corpului (capul) am considerat atunci ca este bine sa mearga impreuna. Aveam de ales intre a produce fonduri materiale pentru distractie si necesitati personale in plina expansiune datorita multelor tentatii ale lumii occidentale, si a dedica timp pentru largirea orizontului personal. Asta pe langa a frecventa scoala universitara romaneasca de o calitate indoielnica. Conceptul este dificil de inteles pentru cineva care nu a trecut prin acele vremuri. Salariul din vremurile respective echivala cu cativa $, maxim 100-125 la o norma intreaga. Asta in conditiile in care un bilet de transport cu autocarul pana in Germania era undeva la 300 DM (marci germane). Nu discutam aici de transportul cu avionul pentru ca era departe de aspiratiile aproape oricarui tanar. Prin urmare, posibilitati de mobilitate reduse. Solutiile erau clare: sa devii un afacerist de succes peste noapte, sa furi, sau sa gasesti “alternative”. Prima optiune era nerealista deoarece nu aveam capital initial si nici experienta sau aptitudini. Trecem peste furat si ajungem la ideea de a circula pe banii altora. Acum cativa ani in urma era o adevarata “batalie” pentru participarea la seminarii si cursuri de pregatire. Pentru ca erau putine la numar, decontau cheltuieli de cazare, transport, masa, etc, si pentru ca erau multi aplicanti. Nu existau sau erau minime acele fonduri alocate unor activitati de invatare pe parcursul vietii.

Astazi este altceva. Contrazic categoric opinia sociologului Alfred Bulai, care spune ca “educatia continua este restrictiva in Romania. Multi nu prea au de unde sa o sustina, nu ca nu si-ar dori.” Este o grava eroare sa afirmi asa ceva. Faptul ca ne intereseaza mai mult partea materiala si ca dorim sa acumulam bunuri materiale din ce in ce mai mult, lasand pe planul “N” educatia continua, faptul ca deseori cadem prada tentatiilor “lumii capitaliste” (printre care nu se numara si educatia continua), faptul ca motivam aproape zilnic ca nu avem timp “si pentru asta”, sunt argumente mult mai realiste. Daca dai drumul unor animale dintr-o cusca unde au avut aceeasi mancare, au urmarit zilnic acelasi peisaj, culori, etc, vor fi tentate sa plece in padurea larga sa vada ce se intampla acolo. Daca insa le creezi conditii de lux in cusca lor, majoritatea vor prefera sa se intoarca in locul cunoscut. Le este mai comod si oricum putine  se pot adapta vietii din padure. Diferenta majora este ca animalele nu apreciaza materialismul atat de mult cat o facem noi, oamenii. Sau cine stie..?

Sunt destul de multe cursuri de perfectionare gratuite sau subventionate (desi calitatea multora este indoielnica) la care nu se ocupa nici macar 50% dintre locuri. Uneori trebuie sa organizezi seminarul/conferinta/formarea intr-un loc deosebit, sa oferi conditii superioare de masa si cazare, program “flexibil” etc., pentru a-ti atrage participanti. Bibliotecile si institutele de profil ofera informatii gratuite sau la preturi modice. Exista aflux informational calitativ atat pe internet, in cadrul grupurilor de discutii, ONG-urilor, cat si intr-o parte a mass-mediei, TV, etc. In opinia mea a spune ca educatia continua este restrictiva in Romania, este o eroare impardonabila. Sunt perfect de acord ca sistemul de invatamant romanesc este unul perimat de ani buni de zile. Pot fi de acord si cu faptul ca nu exista o structurare informationala decenta si o informare efectuata la scara larga. Dar nici nu poti sa vii cu argumente ca acum 20 de ani cartile erau mai ieftine…

Sunt alte aspecte importante de luat in seama, unele le-am amintit anterior, altele ar fi chiar natura umana a poporului roman. Dorim efecte imediate si spectaculoase, dorim sa conducem si sa dam ordine cand nu suntem in stare sa o facem cu propria persoana. Vorbim mult si facem putin comparativ cu alte popoare europene. Avem o inteligenta peste medie, care din pacate nu este sustinuta de un sistem de valori real si de unul de invatamant coerent. Investim in lucrurile din jurul nostru, cum ar fi masini, haine sau bijuterii,  insa uitam, nu stim sau pur si simplu nu ne pasa ca una din investitiile cele mai valoroase este in propria persoana; si ma refer aici la sanatate, mentalitate, cultura si educatie continua.

Exista insa si o consecinta logica a contraperformantelor noastre in materie de invatare continua. Daca nu acordam timp si energie in aceasta directie, inseamna ca facem altceva. Pentru ca ziua are 24 de ore pentru toata lumea (ce am zis-o:D). Facem totusi ceva: invatam experiential. Sau mai pe romaneste, ne lovim cu capul, zi de zi. De toate si de orice. Acesta este modul nostru preponderent de a invata. Are destule dezavantaje insa prezinta totusi si unele avantaje. Pe care cred ca o sa le abordez intr-o “perspectiva” viitoare.

Oricum, tot am concluzionat ceva, si anume motivul pentru care suntem un popor cucuiat…

Ieri ingurgitam. Asta este cuvantul corect, pentru ca mancam repede tinand cont de viteza, dar sanatos avand in vedere ce mancam. In dreapta mea, se aseaza la masa un grup format din 4 domni. Zgomotosi. Nu erau din oras dupa imbracaminte si accent (ma pricep la asta:). Era evident ca incercau sa atraga atentia asupra lor. “Se baga” in vorba cu chelnerita, mai aveau putin si relatau povestile copilariei. Vorbeau cand intre ei, cand cu ospatarita, cand la telefon. Am incercat sa ii ignor si sa mentin viteza ingurgitatului. Nu prea am reusit pentru ca unul din ei, “deranjat” oarecum de zgomotul de la masa lui, vorbea la telefon si s-a intors catre mine ca sa se inteleaga cu interlocutorul sau. Era un om din categoria XL, chel, cu surplus de kg, transpirat, cu ceafa lata, bratara de aur la mana si camasa in carouri. Un fel de om de afaceri sa spunem. Vorbea foarte frumos la telefon, adica pe un ton destul de calm, desi el era vadit agitat. Nu am ascultat conversatia insa un singur cuvant m-a facut sa imi activeze unele conexiuni. Spunea ceva cum ca “sa imi dati si mie banutii mei”. Finalizeaza conversatia telefonica cu un “multa sanatate si tot respectul”, dupa care se intoarce catre amicii sai de la masa si incepe:D… F…-i in gura de c…ti cu contractele lor cu tot, mie daca nu imi dau banutii mei, ii f.t in gura pe toti si ma p.s pe ei, le dau foc si lor si la tot neamul lor. Praf ii fac fira-r ei de jigodii si zdrente sa fie. Pai ce daca eu nu am terminat inca ce am de facut, mie sa imi dea banutii mei. 4′jde mii trebuie sa imi dea r….ii dracului de gaunosi”. Si a  mai continuat asa vreo 2 minute… Am inceput sa zambesc, incercand sa fac o cat de mica asemanare intre figura personajului si limbajul sau. Era un peisaj minunat sa vezi omul rosu la fata, transpirat ca un porc (cred), agitand pumnul si pufnind. Se credea si probabil ca era foarte important. Totul era perfect, chiar si vocea mieroasa si slugarnica pe care o afisase in conversatia telefonica. Atunci era un miel jigarit, acum se metamorfozase intr-un leu, sef in jungla de la masa lui. Deh, era vorba despre banutii lui. Eu incercam sa fac o asociere intre personaj si banuti. Pentru mine, banutii sunt niste pitule mici de tabla, eventual cupru sau aliaje nevaloroase. Niste banuti sunt niste monede cu care se joaca copii iar mama le spune “cah, nu ai voie sa bagi in gura ca e caca”. Asta e imaginea mea despre banuti. Incerc sa o lipesc de cea a porcului transpirat si nu se asorteaza nicicum. Este daca vreti o imagine idilica a unei femei deosebit de gratioase si frumoase, intr-un peisaj exotic, cu o atitudine extrasenzuala si o lumina difuza, in apus de soare, care tocmai iti intinde gratios un caca mare, proaspat si puturos, din productie proprie. Scuzata-mi fie imaginatia dar nu am gasit ceva mai plastic in acest moment de maxima inspiratie.

Spuneam la inceputul scrierii ca dupa parerea mea posed un nivel de toleranta peste medie. Ei bine, omul cu pricina poate ca nu deranjeaza pe foarte multa lume, lucru de care sunt constient. Pentru mine insa, genul acesta de oameni sunt exact ce intinde femeia gratioasa in apusul mirific de soare…

Privind imprejur, poti sa iti pui intrebari precum: “Este normal sa furi?” “Este normal sa fii nesimtit?” Este normal sa nu iti pese?” Este normal sa fii (ne)fericit? ” Este normal sa muncesti mult pentru putin?” Lista poate continua, ma rezum numai la 5 intrebari din ratiuni de timp si de dureri de degete.

Si acum incerc sa raspund la intrebari; daca faci o afacere, daca derulezi un proiect, daca te prezinti la o competitie, etc, ce crede “lumea” ca este normal? Intrebati imprejurul vostru si o sa vedeti ca este normal sa furi, sa inseli, sa nu platesti taxele. Pentru ca numai asa poti sa supravietuiesti? Este interpretabil…

Daca iti pasa, ai mari sanse de a trece prin puternice dezamagiri. De a fi stresat in permanenta. Asa ca treptat ajunge sa nu iti mai pese, sa te imunizezi. Pentru binele tau. Si raul altora?…

Societatea romaneasca ne arata zi de zi ca cei care muncesc mult sunt prosti. Pentru ca exista unii destepti care muncesc putin si castiga mult. Asta este trendul, catre asta trebuie sa tindem cu totii. Desigur ca puteti sa combateti ce spun eu, si aveti si cu ce, insa imaginea generala este cea descrisa de mine. Dupa aceasta imagine ne culturalizam si ne educam majoritatea copiilor si tinerilor. Viitorul suna bine. Imaginile sunt cam in ceata.

Am lasat la urma intrebarea despre fericire, sau nefericire. Pentru cineva care a fost pe litoralul romanesc, peisajul grotesc al mizeriei si serviciilor execrabile este un atribut cu care incepe nefericirea unui concediu. Dar daca observi oamenii din jur, o sa vezi ca manelele la maxim, mirosul de transpiratie, mizeria, zgomotul si prostul gust sunt lucruri mai normale decat aerul imbacsit pe care il respiram. Oamenii sunt veseli, sunt fericiti, pentru ca au un concediu in care nu le pasa de serviciile proaste si de hotia existenta. Nu le pasa ca au un salariu de mizerie, ca ziua de maine ii pandeste cu umbre de faliment. Cu cat creierul lucreaza mai putin, cu atat omul este mai fericit. Desi respira acelasi aer, impart aceeasi apa de mare, aceleasi terase cu aceleasi meniuri si aceeasi chelneri, asculta aceeasi muzica si calca pe acelasi drum, unii sunt fericiti iar altii nu. O sa spuneti ca au asteptari diferite. Iar eu o sa va raspund ca poate aveti dreptate. Transpuneti exemplul de mai sus in multe alte domenii ale vietii si o sa aveti portretul omului normal de succes din Romania. Pe care probabil ca il aveati inainte sa cititi aceste randuri. Si stiti  de ce?

Pentru ca traim in tara unde normalul isi da ultima suflare.

Daca ai incercat sa aterizezi dupa un zbor cu parapanta, instructorul te invata ca trebuie sa alergi in aer inainte de a ateriza, in asa fel incat la contactul cu pamantul tu sa preiei socul mergand intr-o miscare fireasca, pentru a nu ateriza ca un bolovan. Si aici primeaza legile fizicii.

Daca ai sarit dintr-un autobuz aflat in mers, sper ca nu ai facut-o decat in directia sensului sau de miscare. Incearca sa sari perpendicular sau contra sensului de miscare si o sa te trezesti maturand praful de pe drum cu nasul. Ca si in celelalte exemple, legile fizicii guverneaza cele spuse de mine.

Daca transpun acum exemplele de mai sus in viata sociala, politica sau economica, sportiva sau personala, vad niste asemanari izbitoare. Cum ar fi faptul de a nu te da jos dintr-un “autobuz” care circula cu mare viteza. Sau daca o faci, pastreaza o vreme sensul sau de mers. Atunci cand inveti ceva nou, fa-o exersand primii pasi, asemeni sariturii/aterizarii cu parapanta. Cand vrei sa te integrezi intr-un sistem dinamic, aglomerat, trebuie sa fii indraznet, sa fortezi uneori, daca nu vrei sa stai sa astepti pana cand ti se iveste ocazia si se dau toti la o parte. Atunci s-ar putea sa fie prea tarziu, ruta sistemului de succes mutandu-si traseul si lasandu-te spectator.

Ca in multe alte lucruri din viata, natura ne ajuta si ne indruma cum sa facem sa ne fie bine noua si celor din jur deopotriva. Problema este ca multi dintre noi suntem fie chiori, fie orbi, fie prea orgoliosi sau dornici de reinventarea zilnica a rotii.

Luand in considerare datele meteo enumerate de mai sus, iesind in oras la plimbare sau cu treburi, ai prilejul sa observi, sa vezi. Fac abstractie de moda si ma voi limita numai la culori si la atitudine. La terase, pe strada, in magazine sau restaurante observ femei imbracate intr-un anume fel. Ma refer aici la tot ce nu e “normal”. Este anormal sa te imbraci in palton la 35 de grade. Pe acestea le observ primele. Este anormal sa ai suvite de 5 sau mai multe culori. Si pe ele le observ. Nu am cum sa le ocolesc pe cele care fac economie de material. Si trebuie sa recunosc faptul ca nu ma intereseaza ca economia are de pierdut din cauza asta.  Altceva am remarcat si apoi am incercat sa imi explic fenomenul.

Fete sau femei, afiseaza un decolteu cel putin generos. Materiale vaporoase, culori cel putin atractive. Fuste ultra scurte sau pantaloni ce se muleaza provocator. Pana aici este mirobolant. Traiasca dansele si ochii care le privesc. Nu o sa blamez niciodata alegerea deliberata care nu deranjeaza bunul simt. Iar bunul simt are marja lui de dezvoltare pentru fiecare. Din ciclul “daca esti pudic nu ai ce cauta la nudisti”. Prin urmare, drumul tau ti se intersecteaza cu o femeie imbracata” hot”. Puteti dezvolta in gama sexy, provocator, mergand pana la frivol. Consideram ca nu esti atat de prost crescut (nu la dimensiuni ma refer) incat sa iti sucesti capul sa vezi din diferite unghiuri minunatul exponat. Consideram ca nu esti nici un gentleman desavarsit sau ai de-a face cu regnul eunuc. Prin urmare esti un personaj obisnuit care priveste in treacat, fara sa fixeze si fara sa produca disconfort vizual. Te uiti “civilizat”, fara a intoarce capul si fara alte manifestari de tip santier. Treci mai departe si fiecare isi vede de viata lui. Practica insa nu este chiar asa. Putem blama barbatii nesimtiti sau frivolitatea extrema. Dar atitudinea?

Atitudinea este cea pe care vreau sa o aduc in prim plan. Asa ca imi dau cu parerea desi probabil ca nu am nici cea mai vaga idee despre realitate. Iata de ce: esti femeie si te imbraci. Evident ca te privesti in oglinda. Daca nu de 3-4 ori pe minut in timp ce o faci (te imbraci), atunci macar la finalul operatiunii. Trebuie sa vezi ce a iesit, nu? Probabil ca daca nu esti multumita de rezultat, mai schimbi cate ceva, mai retusezi ce se poate, mai rujezi unde e cazul, samd. Te gandesti la o viitoare achizitie vestimentara sau de ce nu, la o modificare corporala. Sau “ti se rupe”. Adica esti asa cum esti si gata. Presupunand ca esti una din cele generoase cu decolteul, ma gandesc ca realizezi ce se vede si ce nu. Ca esti provocatoare. Sau pe acolo. Si cu gandul acesta parasesti casa proprie, fiind multumita daca nu incantata de tinuta proprie. Acum urmeaza contactul vizual cu barbatul care te priveste. Cu femeia care te priveste. Stiind cum arati, eu cred ca este corect sa te comporti ca atare. Daca te-ai imbracat intr-un fel anume si iti place asa, de ce te simti nevoita sa te arati incurcata de o privire? De ce simti nevoia sa te uiti la tine ca sa vezi daca nu cumva ti-a iesit o bretea de la sutien?  De ce trebuie sa fii evident emotionata cand cineva te priveste? Daca te simti irezistibila, de ce nu o arati? Sunt eu, ma simt bine cum arat si vreau sa vedeti si voi asta daca va pasa. Daca nu, treaba voastra, eu sunt cea multumita de mine si cu mine. A nu se considera ca intrebarile si nelamuririle mele sunt un afront adus femeilor care se imbraca intr-un anume fel. Nici prin cap nu imi trece asa ceva. Vreau doar sa accentuez ideea ca astfel se creeaza “produsul”. O femeie nu va fi agresata vizual in conditiile date, atunci cand emana siguranta si stil, caracter si feminitate, lucruri pe care le stapaneste si i se potrivesc. Va deveni un produs daca va asorta la caracterul ei un comportament neadecvat. Nu am nimic de reprosat falsei pudori. Incerc sa o inteleg si atat. Atitudinea insa este cea care poate castiga un razboi daca este cazul. Iar oamenii raman la esenta animale. Simt atunci cand atitudinea nu se potriveste cu personajul…

Momentul recomandarii de AICI nu este deloc intamplator. Tara merge rau, dar guvernul face ce face si face bine. Cel putin asa spune FMI. Si atunci se intrevede o situatie de tip win-win. Noi (FMI) va laudam si va spunem ca sunteti pe calea cea buna. Va credibilizam, va sustinem. Va indatoram dar asta nu conteaza asa de mult pentru ca oricum nu aveti ce face. Apoi, va recomandam voua (Guvern) faptul ca trebuie sa mai scoateti bani de undeva, ca sa o duca poporul mai bine, evident. Si cum nu se pune problema ca mai taxati sau sa mai impozitati (pentru ca stim ca Romania este pe primul loc in UE – cu 500 de taxe:), sa nu mai sufere sarmana populatie, noi va dam si solutia salvatoare: privatizati. Voi, o sa spuneti ca asa este sa traiti, toate companiile astea mari de stat care aduc pierderi (ceea ce in mare parte este adevarat) trebuie lichidate, trebuie privatizate ca sa le facem rentabile. Pentru ca noi (statul roman) suntem atat de inteligenti si bine intentionati insa se pare lipsiti de noroc; nu reusim deloc sa le aducem pe profit. Poate doar aia de le vor lua sa aiba mai mult noroc decat noi si sa le faca ei profitabile. Ne vor da si noua niste taxe acolo si sa fie ei sanatosi si bogati pentru ca noi nu dorim sa fim avari, lasa sa aiba si altii ca noi oricum nu avem, si mai bine asa saraci si necinstiti.

Piesa de teatru nu se termina aici; o sa urmeze ceva tergiversari, opuneri de fatada, dorinte de a aduce bani la buget in alt mod. In final, obositi si extenuati, guvernantii vor ceda si ghici ce? Vor privatiza! Tocmai acum, catre finalul crizei, cand poti cumpara mult si ieftin, noi vindem. Aceasta strategie desavarsita mai are avantaje. Cine credeti ca va cumpara? Sa fie oare niste companii din Franta, Germania, Austria? Cele care “cotizeaza” la FMI? Sau sa fie niste SRLuri puternice din Bulgaria, Romania si eventual Macedonia, care se imprumuta de la Banca Religiilor ca sa isi plateasca darile la stat? Mergand mai departe si reiterand ideea ca privatizarea nu este o eroare, ci modul si mai ales momentul in care se face, imi vine sa cred ca la privatizarea companiilor de stat se vor lua comisioane grase. Oare de cine? De companiile private sau de cei ce aproba licitatiile si caietele de sarcini?

Imi pare rau ca perspectivele mele incep sa se materializeze. Ca romanii vor privatiza din nou pe coji de seminte. Ca apoi, profitul companiilor care acum au latul falimentului de gat, se va duce intr-o tara vest-europeana sau intr-o banca insulara. Ca vom deveni ceea ce incepem sa fim de ceva vreme. O tara de consum. O tara incapabila sa dezvolte coloana vertebrala proprie. O tara care se taraste in mocirla coruptiei si a intereselor personale, o tara fara viziune si fara lideri autentici. O tara care tace si inghite ce ramane de la masa altora.

Si ca sa inchei romaneste, sa vedeti ce teapa o sa isi ia aia de or sa cumpere ceva cu telecomunicatiile la privatizare. Pai nu vin ele furtunile  geomagnetice? Sa pierdeti toti banii si sa vi se duca afacerea de rapa fira-ar al drac’ sa fiti!…:)

De nascut m-am nascut acolo unde a fost mama la momentul cu pricina. Nu cred ca am avut de ales, de comentat si cu atat mai putin de a fi capabil sa influentez cu ceva acest lucru. Prin urmare treaba cu locul am rezolvat-o. Eu asi inlocui prima intrebare cu alta: “M-am nascut in momentul potrivit?”. Pai diferenta este ca daca eram in floarea varstei si luptam sa scap tara de turci sau tatari, stiam de ce lupt. Acum am ceva dubii in aceasta privinta. Nu prea stiu nici cu cine lupt si nici de ce lupt. De fapt, nici nu stiu daca lupt cu adevarat, si atunci ma intreb eu daca mai merita sa lupt. Dupa un astfel de mirobolant exerctitiu de gandire, trec la celelalte doua intrebari.

Consider ca am colindat putin prin lume pana acum. Si nu ca simplu turist amator de poze, magneti de frigider si acadele pe bat. Am mers sa invat si sa ma dezvolt, sa ma formez si sa imi largesc “orizontul”. Am mers din curiozitate si din avant tineresc. Si nu stiu cum si de ce, de fiecare data m-am intors acasa. Acasa inseamna Brasov si nu cred ca alt oras din Romania ar putea sa il “inlocuiasca”. Nu mi-am pus niciodata intrebarea “De ce m-am intors?”. Pur si simplu era asa cum respiram, cum beam apa din Scheii Brasovului si cum ma plimbam pe strazile pietruite din cartierele istorice din oras. Cred ca fiecare om ar trebui sa aiba un criteriu de valori. Si cred ca ar trebui sa il respecte intr-un procent cat mai mare. Totul incepe cu respectul de sine. Inclusiv decaderea ta ca si om. Analizand criteriul meu de valori, am constatat ca in el sunt multe lucruri care se leaga de tara asta, de oamenii astia. Pentru ca sa plec, trebuie sa imi fragmentez valorile, sa le reneg pe unele, sa le pun pe o treapta inferioara pe altele. Deocamdata nu sunt in stare sa fac acest lucru…

Dar…

Apa din Scheii Brasovului nu mai curge la fantana Sfanta Treime. Au oprit-o. Cica e toxica. Pavajele vechi din piatra cubica, care dadeau o parte din farmecul vietii in cartierele vechi ale orasului au fost inlocuite cu asfalt. Mult asfalt. In fiecare an alt asfalt. Uneori de doua ori pe an. Tot asfalt. Aerul curat din Brasov il mai gasesti prin cateva colturi unde betonul nu a pus inca stapanire. Cu toate ca Brasovul este pentru mine cel mai frumos oras, viata de zi cu zi din Romania ataca valorile bunului simt intr-un mod atat de constant si de violent incat am momente in care incep sa pun in balanta propriile valori. Sa vad care din ele cantaresc mai mult decat celelalte. Cu alte cuvinte, imi asmut valorile mele contra valorilor mele. Asta inseamna lupta interna. Iar eu cred ca pot castiga orice lupta mai putin cea cu mine. Nu ai cum sa castigi lupta cu tine, si asta am dezvoltat-o intr-un post anterior. Mai mult, cred ca sunt un luptator, si cedez foarte greu atunci cand cred in ceva. In cineva nu cred si nu am crezut niciodata.

Concluzionand, raman in Romania datorita criteriului meu de valori, si asi pleca si maine de aici, tot datorita acestuia. Nu este de blamat nimeni care pleaca sau care ramane. De condamnat sunt insa acei oameni care folosesc puterea fara a avea minimul criteriu de valori. Simt nevoia sa mentionez ca hotia, incompetenta, inselatoria, nesimtirea si altele din aceasta familie nu sunt valori. Fac parte din categoria nonvalori, si definesc mare parte din clasa puterii in Romania. Apropo, ati vazut pe vreunul din aceasta categorie sa vrea sa plece din Romania pentru ca “o duce rau”?…

Pana aici am expus asa cum am vazut eu ca functioneaza lucrurile la un anume nivel. Si credeti-ma, functioneaza al naibii de bine. Sunt o multime de legi nescrise de la care nu se abate nimeni. Pentru ca daca te abati e de rau…

Dar…

Vremurile se schimba. Cum este zicala aia: “la vremuri noi, oameni noi, adica tot noi”. Poate parea mult, dar  nu mai este asa de mult pana la viitoarele alegeri locale, parlamentare, si eventual prezidentiale. Din cate vad eu, unii au inteles ca nu mai sunt suficiente 30 de zile pentru a convinge marea masa sa puna o stampila. Au inteles ca mita electorala nu va mai fi suficienta. Au inteles ca desi poti sa prostesti lumea la infinit, numarul acestora va fi din ce in ce mai mic. Si daca tot au inteles aceste lucruri, au inceput sa faca jocuri politice prin care sa transfere capitalul de ura, de dispret, de flegme, catre un viitor partid care va izbavi (din nou) aceasta natiune campioana a sperantei. Astfel apar partide care mai de care mai populare, oameni care mai de care mai TVgenici.

Incerc o radiografie:

PDL este macinat de criza, de totalitarismul propriu si de guvernare. Asa cum este ea, cu bune si cu rele. Eu cred ca picajul in care se afla este unul letal. Are prin urmare un mare dezavantaj si un mare avantaj: guverneaza. Scade in popularitate dar are acces la resurse si la putere. Pe acest fond incearca sa creasca imaginea unor oameni care se vor erija in viitori lideri. Incearca sa creeze noi partide si noi figuri care sa dezavueze chiar politica PDL. Astfel vor sa transfere ura si dezamagirea in simpatie. De la ei tot pentru ei.

PSD joaca bine. Puncteaza scurt la si la obiect. Nu doreste sa vina la guvernare desi doreste sa plece PDLul. Ar fi o greseala imensa dpdv politic sa vii sa guvernezi acum. Vor fi cel putin 6 luni mai crunte decat cele de pana acum. S-a delimitat de PNL si asteapta la cotitura. Are un lider conform profilului cautat, o sa revin asupra acestui lucru. In culise are oameni valorosi, desi unii sunt blocati (inca) pe filiera DNA. Eu cred ca dupa o guvernare de dreapta, dupa o criza financiara, urmeaza inevitabil o guvernare de stanga si o inclinatie catre extremismul ponderat. Dezavantajele PSD sunt prea multa democratie interna si multe tabere pe intinsul tarii.

PNL mizeaza pe Crin. Considera ca este pe val si ca acolo o sa ramana. Eu nu cred la fel. Desi are multa experienta in politica, Crin este omul de carton din fata lui Patriciu, si nu numai. Alegerile nu se castiga cu intelectualitatea. Asta pare sa nu priceapa Crin si ai lui. Pentru mine ramane un personaj fad, fara nici o realizare notabila. Are un limbaj si un comportament supraevaluat in comparatie cu ce este el de fapt. Mizand pe tineret si pe freza asortata cu ochii de perlan spalacit nu are resurse si politica pentru catunele din teritoriu. Va creste probabil in %, nu suficient ca sa guverneze.

De restul nu comentez pentru ca exceptand UDMRul, ceilalti incearca sa faca jocurile unora din cei 3 de mai sus. Imi pare rau ca nu exista o initiativa reala ecologico-politica. In rest este totul cum trebuie sa fie…

Revin acum cu vremurile si oamenii. Iata ce se cauta: profil de tanar charismatic, cu ceva popularitate, discurs, stapanire de sine, sa aiba undeva la 40 de ani in preajma alegerilor, sa fie dispus la compromisuri si daca se poate nu foarte inteligent. Desigur ca ar mai fi si altele de mentionat, ma limitez la atat. Eu cred ca anul viitor va fi unul in care modul diplomatic de abordare va fi foarte important. Nu vom iesi din criza dar macar nu vom cadea mai rau de atat. Si atunci e nevoie de tact, de eleganta, de figuri placute la TV. Care sa stie cum si cand sa zambeasca, sa nu fie prea agresivi si sa raspunda la comanda politica. O populatie trecuta prin niste ani destul de grei, nu mai are nevoie de alte socuri. Trebuie trezita cu binisorul altfel maraie si nu mai are oricum incredere in nimeni si nimic. Asta daca mai intereseaza pe cineva de populatie…

Au trecut aproape 3 ani de “criza”. Unii zic ca s-a stabilizat (criza). In sensul ca ne-am ghemuit si stam cuminti pe fundul carutei. Drumul este insa plin de hartoape, si nu se stie la care putem putem sa ne trezim si afara din caruta, cu fundul in tarana. Asta ca sa nu fiu pesimist sa spun cu fundul in groapa. Si nu vorbesc aici de situatia Romaniei. Este mult mai importanta cea pe plan global, desi patriotii romani vor sa creada ca o sa facem sa ne fie bine aici iar celorlalti o sa le mearga rau si o sa ne invidieze. Doar suntem campionii sperantei.

Prin urmare, am “taiat” cheltuieli in toata lumea. In special cele bugetare. Dar am ridicat si cote de impozitare, cea de TVA, am suprataxat si supraimpozitat. Am redus drastic creditele si am dat valoare crescuta cashului. Efectele? … sau sa spun mai bine ce s-a obtinut. Pai in primul rand o isterie destul de generala. Pe deplin justificata, deoarece ti se pare normal sa ti se ofere si anormal sa ti se reduca. Foarte timide incercari de reorientare catre alte industrii sau moduri de viata. Singurele care merita mentionate sunt balonul “ECO” tot ce vrei si “second life” – viata pe net. De ceva ani tot revizuim si planificam. Fara insa a ne revizui mentalitatile sau a planifica schimbarile la nivel cognitiv personal. In acest timp, companiile si cei ce detineau mult, au acumulat si mai mult, pe fondul scaderii drastice a puterii de cumparare si a lipsei lichiditatilor. S-au facut tranzactii majore, absorbtii prin incapacitati de plata, faliment peste faliment. Am mentionat ceva in sensul acesta si eu, in “Pareto pe cale de disparitie”. S-a obtinut o concentrare a marii mase catre putine locuri de munca. Si acelea controlate destul de strict de cativa colosi mondiali, fonduri de investitii si bancile lor aferente, prin “plastic money”. Treptat incepe sa se stie ce faci, cat cheltui si unde, ce mananci, ce vorbesti, cat si cu cine. Se tot vorbeste de inovativitate. Uitati-va cine inoveaza si in folosul cui. Populatia este concentrata catre munca, catre stres, catre a-si plati ratele si a se ingriji de propria sanatate. Si este atat usor sa pui “ochelari de cal” unei populatii speriate, stresate si flamande. Asteapta ochelarii ca pe o izbavire, ca pe un lucru mult visat. Vad numai orizontul care ii linisteste si atunci toata lumea e multumita. Ce fac intelectualii in acest timp? In nici un caz nu conduc pe nimeni. In cel mai bun caz se conduc pe ei. Exista forumuri si premii internationale, recunoasteri si simpozioane, lucruri care le gadila orgoliile si care se fac cu eforturi mici si bani putini fata de capacitatea de productie a intelectualitatii. Este ca la un copil, ii dai jucaria care ii place si ai scapat de el o vreme.

Societatea este din ce in ce mai controlata financiar, informational, religios, dogmatic. Milioane de robotei cu cardurile lor de plastic, se duc zilnic si fac acelasi lucru intr-u prosperitatea lor si a familiilor lor din ce in ce mai putin numeroase. V-ati pus vreodata intrebarea de ce nu ne mai conduc liderii? Adevaratii lideri, nu momaiele de paie puse acolo de sforari? Raspunsul e simplu: un lider este un vizionar, un bun manager, un ambasador iscusit, un educator si un formator prin definitie. De ce ar avea nevoie cei ce detin puterea cu adevarat de alte viziuni? De persoane care sa inspire prin exemplu si prin caracter? De oameni care sa creeze alte legaturi decat se doreste? De personalitati care sa fie exemple in educatie si formare?

Cei ce mai au farame de discernamant incearca “sa se descurce”. Si-au dat seama ca nu e chip sa te pui contra tavalugului. Si nici nu vad de ce ar face-o. Asa ca isi croiesc un drum sinuos pe unde si cum pot. Si cat mai pot.

Pana la urma eu nu v-am spus decat niste concluzii ale unei discutii intre Grigoras si Gigel. Daca le puneti cap la coada, acestea dau un scenariu interesant de viitor. Poate va pufneste si rasul. Pe mine nu. Nu de alta dar inca am glezna scrantita…

Acum trei zile in urma eram in masina si conduceam catre o destinatie oarecare. Trecand printr-o zona unde mergeam mai incet, stiind ca este o zona cu multi copii si soferi “adevarati” , aveam in fata mea o Dacie antica care tracta o rulota. Relaxat, am privit cum in fata Daciei apare o minge de fotbal veche, din piele, minge care se rostogolea incet catre masina. Dacia evita sa calce mingea dar rulota tractata nu are cum sa o rateze. Se aude o bubuitura seaca si mingea este de domeniul trecutului. Nu a fost prima data cand am vazut ceva asemanator. Acum insa a fost altfel…

Avand viteza mica, am vazut de unde a venit mingea. Erau 4 copii pe un trotuar din apropiere. 3 baieti si o fata, de varste apropiate, maxim 9 ani cred. Unul din baieti purta ochelari. Toti copii erau imbracati saracacios si aveau figuri senine, nevinovate. Nu pot sa uit expresia baiatului cu ochelari, in momentul cand astepta sa auda bufnitura generata de spargerea mingii. Nu pot sa uit figura acestuia de dupa spargerea mingii. Probabil ca aceste fapte si alte mecanisme ciudate ale mintii mi-au redat in acele clipe un intreg film al momentelor din copilarie. Nu imi explic cum si de ce, insa am revazut in cateva secunde,cateva sute, poate mii de minute din copilaria mea.

Cum jucam fotbal iarna pe zapada, cum am spart geamul casei parintesti sau al cancelariei din scoala unde invatam, cum faceam cabane in copacii de langa casa bunicii, cum fugeam cu strecuratoarea pe cap, pe ulitele satului, imitandu-l pe Winnetou. Momentele magice pe care le-am trait citind “Ciresarii”. Ma gandesc acum cat de apreciata este acum o asemenea carte, pe care chiar am vazut-o retiparita. Pot intelege copii din ziua de azi ca se poate sa ai o carte preferata in care nu exista sex si bataie? Am revazut cazematele din nisip, pachetele goale de tigari si chibrituri care imitau tancuri si masini amfibie, betele de acadele pe post de tunuri, bucatile de salcie uscata pe post de camuflaj. Am rememorat jocurile de risca la perete inaintea inceperii orelor de curs, partidele de poker din lanul de porumb din apropierea scolii. Bataile cu apa de vara, cele cu bulgari de iarna, momentele cand ma prindea noaptea la joaca si mancam mere padurete acre de mi se strepezeau si degetele de la picioare, cum goleam salcamii de flori in cautarea mierii din ele. Cum cautam fiecare balta in drumul spre casa, ca sa imi spal pantofii murdari dupa reprizele de fotbal din pauzele orelor de curs. Imi amintesc mirosul diminetilor, cu praful de pe marginea drumului, cu polenul din balti si caldura casei parintesti. Ciresii in care ma stiam sa ma urc cu ochii inchisi, pisicile pe care le chinuiam invatandu-le cum sa se apere de caini, vacantele petrecute impreuna cu parintii…

Am vazut toate acestea cu lux de amanunte, am vazut mult mai multe decat pot sa redau in scris, si mi-am dat seama ca nu mai sunt atent la drum. M-am oprit la un chiosc din apropiere si mi-am cumparat o apa. Nu reuseam sa imi scot din minte imaginea celor 4 copii. Mi-am dat seama ca zambesc fara motiv pentru cei din jurul meu.

M-am urcat in masina si am plecat “la treaba”. Am realizat ca mintea mea cauta o motivatie ca sa mai fac ceva in ziua aceea…