Dorian Lungu

Cu aproape o luna in urma citeam niste articole din Jurnalul National. Subiectul era dezvoltat pe marginea unor intrebari. “Ne-am nascut in locul potrivit”?, De ce ati ramane in Romania?”, “De ce ati pleca?” Subiectul m-a determinat sa incerc si eu o perspectiva…

De nascut m-am nascut acolo unde a fost mama la momentul cu pricina. Nu cred ca am avut de ales, de comentat si cu atat mai putin de a fi capabil sa influentez cu ceva acest lucru. Prin urmare treaba cu locul am rezolvat-o. Eu asi inlocui prima intrebare cu alta: “M-am nascut in momentul potrivit?”. Pai diferenta este ca daca eram in floarea varstei si luptam sa scap tara de turci sau tatari, stiam de ce lupt. Acum am ceva dubii in aceasta privinta. Nu prea stiu nici cu cine lupt si nici de ce lupt. De fapt, nici nu stiu daca lupt cu adevarat, si atunci ma intreb eu daca mai merita sa lupt. Dupa un astfel de mirobolant exerctitiu de gandire, trec la celelalte doua intrebari.

Consider ca am colindat putin prin lume pana acum. Si nu ca simplu turist amator de poze, magneti de frigider si acadele pe bat. Am mers sa invat si sa ma dezvolt, sa ma formez si sa imi largesc “orizontul”. Am mers din curiozitate si din avant tineresc. Si nu stiu cum si de ce, de fiecare data m-am intors acasa. Acasa inseamna Brasov si nu cred ca alt oras din Romania ar putea sa il “inlocuiasca”. Nu mi-am pus niciodata intrebarea “De ce m-am intors?”. Pur si simplu era asa cum respiram, cum beam apa din Scheii Brasovului si cum ma plimbam pe strazile pietruite din cartierele istorice din oras. Cred ca fiecare om ar trebui sa aiba un criteriu de valori. Si cred ca ar trebui sa il respecte intr-un procent cat mai mare. Totul incepe cu respectul de sine. Inclusiv decaderea ta ca si om. Analizand criteriul meu de valori, am constatat ca in el sunt multe lucruri care se leaga de tara asta, de oamenii astia. Pentru ca sa plec, trebuie sa imi fragmentez valorile, sa le reneg pe unele, sa le pun pe o treapta inferioara pe altele. Deocamdata nu sunt in stare sa fac acest lucru…

Dar…

Apa din Scheii Brasovului nu mai curge la fantana Sfanta Treime. Au oprit-o. Cica e toxica. Pavajele vechi din piatra cubica, care dadeau o parte din farmecul vietii in cartierele vechi ale orasului au fost inlocuite cu asfalt. Mult asfalt. In fiecare an alt asfalt. Uneori de doua ori pe an. Tot asfalt. Aerul curat din Brasov il mai gasesti prin cateva colturi unde betonul nu a pus inca stapanire. Cu toate ca Brasovul este pentru mine cel mai frumos oras, viata de zi cu zi din Romania ataca valorile bunului simt intr-un mod atat de constant si de violent incat am momente in care incep sa pun in balanta propriile valori. Sa vad care din ele cantaresc mai mult decat celelalte. Cu alte cuvinte, imi asmut valorile mele contra valorilor mele. Asta inseamna lupta interna. Iar eu cred ca pot castiga orice lupta mai putin cea cu mine. Nu ai cum sa castigi lupta cu tine, si asta am dezvoltat-o intr-un post anterior. Mai mult, cred ca sunt un luptator, si cedez foarte greu atunci cand cred in ceva. In cineva nu cred si nu am crezut niciodata.

Concluzionand, raman in Romania datorita criteriului meu de valori, si asi pleca si maine de aici, tot datorita acestuia. Nu este de blamat nimeni care pleaca sau care ramane. De condamnat sunt insa acei oameni care folosesc puterea fara a avea minimul criteriu de valori. Simt nevoia sa mentionez ca hotia, incompetenta, inselatoria, nesimtirea si altele din aceasta familie nu sunt valori. Fac parte din categoria nonvalori, si definesc mare parte din clasa puterii in Romania. Apropo, ati vazut pe vreunul din aceasta categorie sa vrea sa plece din Romania pentru ca “o duce rau”?…

Azi am 2 subiecte pe care vreau sa le expun, tocmai din dorinta de a nu le uita. Pentru ca nu prea am timp, am dat cu banul (de 10 bani) si soarta a decis sa scriu despre “coada”. Si ca sa nu uit, spun aici ca data urmatoare o sa scriu despre “mingea”. Am stabilit programul asa ca…

Urasc “cozile”. Nu alea de animale, e vorba de cele umane, care se dezvolta din dorinta acerba a oamenilor de a da bani (de cele mai multe ori). Marturisesc si jur pe rosu ca nu am mai stat de multisor la o “coada” . Le evit cum pot, si sa nu intelegeti aici ca “ma bag in fata”. Gasesc alternative:). Deci, azi am stat la o coada model RDS/RCS. Oameni putini in fata (6 persoane), prin urmare am considerat eu ca “o sa mearga repede”. Eroare. Era vorba de contracte, rezilieri, etc, si nu mergea deloc repede. Ca la orice coada, se dezvolta invariabil discutii, monologuri, orgolii, gelozii samd. Cum lumea incepuse sa vocifereze ca merge incet, ca de ce i-a trimis de la sediul central aici, ca de ce nu au stickuri, ca ala e mai in fata decat ala, etc, am inceput sa inspectez spatiul si oamenii. Vizual, evident.

O camera de maxim 30 de mp, in care este un ghiseu cu 2 femei care incaseaza banii pe facturile RDS/RCS, si alte 2 birouri la care un barbat si o femeie contractau si descontractau lumea de la internet, telefonie, TV. Toti aveau figuri plictisite si obosite. Cei de la contractari aratau net mai stresati decat femeile de la caserie. Camera era plina de antene parabolice ruginite (le aducea lumea de la descontractari), de receivere, de cutii, dosare, cartoane. Printre acestea 2 birouri jerpelite, un ghiseu in acelasi stadiu, 4 angajati si 15 oameni ce asteptau la rand. Peretii erau afumati rau de tot, unul fusese inundat si se scorojea. Nici vorba de scaune, altele decat ale angajatilor. Neoanele clipeau dandu-si obstescul sfarsit, din 8 tuburi mai functionau 4. Tarifele, informarile cu privire la grila de programe, si tot ce tine de informare in general, era scris pe foi A4, tiparite alb/negru, puse la distanta optima cat sa nu vezi deca esti o idee mai slab la aruncatul cu privirea. Aerul conditionat, o gluma de domeniul anului 2030. Toate acestea la (poate) cel mai mare operator de internet/telefonie/CATV din Romania. Lumea se impingea sa ajunga mai in fata, pufnea si transpira, comentand ceva de genul: “m-au trimis de la sediul central sa ridic de aici internetul, am factura, am contract, de ce sa mai stau si aici la coada?” “stai doamna la coada ca si eu tot internet vreau, ce daca ai stat la coada ailalta inseamna ca la asta nu mai trebuie sa stai?” “asta e tara noastra, bataie de joc, ne-o meritam”, “da, sa ne luati banii stiti, dar nu faceti nimic pentru asta”, “ce merge dom’le asa de incet, eu daca munceam ca matale ma dadea patronul afara de mult” si asa mai departe… Cei 2 angajati, vadit enervati, transpirati si cu nervii intinsi la maxim, reactionau si eu cum stiau. Adica femeia incearca sa se abtina, se vedea ca era mai “slaba de inger”, se enerva si tinea totul in ea, stand sa explodeze in orice moment. Barbatul, afisa un ton calm dar era evident ca nu asta era starea lui de spirit. Dupa ce a incercat in zadar sa potoleasca lumea pornita pe el, pe hoti, pe sistem, pe politicieni, a reusit numai sa semene si mai multa ura intre cei ce asteptau. Si ca sa fie tacamul complet, vazand ca nu face fata lumii pornite, trebuia sa aiba si el o supapa si s-a trezit sa se lege de zambetul meu fermecator. “Sa stiti ca daca zambiti asa ironic nu o sa mearga mai repede, si ne perturbati si pe noi, cei ce lucram aici” . Vazand ca nu primeste raspuns, simtind o victorie de palmares, ma apostrofa pe mine pentru faptul ca se vorbeste mult la coada si nu se poate concentra. Tocmai pe mine, care nu scosesem nici un cuvintel in toata harmalaia aia. Normal ca m-am amuzat si am zambit mai larg. Vazand el ca are de-a face probabil cu un om mai sarac cu duhul, care rade ca prostul cand este certat, un adversar nedemn pentru el, a dat din mana a lehamite si a revenit la lucrurile pentru care fusese angajat. L-am lasat cateva minute sa se calmeze, si in vacarmul vociferarilor am pornit discursul:). Mirati probabil ca pot sa articulez cuvinte, sau de tonul vocii mele care emitea mai multi decibeli decat s-ar fi asteptat ei dupa figura mea, au tacut toti. Mizam pe asta asa ca am continuat spunandu-le ca de fapt toti nu fac decat sa comenteze si sa spuna prostii. Ca se cearta intre ei si cu cei de la ghiseu, cand problema este in cu totul alt loc. I-am intrebat daca se duc sa reclame undeva ce li se intampla aici? Sa propuna solutii? Sa se gandeasca ca cei din fata lor sunt oameni. Sa se uite in ce conditii lucreaza. Angajatilor le-am dedicat o sectiune speciala in care i-am intrebat daca au facut ceva sa-si imbunatateasca conditiile de lucru? Sa puna problema de asa natura incat sa cointereseze firma sa nu isi piarda echipamentele, sa nu se deterioreze, sa nu “dispara”. I-am intrebat daca stiu cum arata zambetul meu ironic si daca au auzit vocea mea cristalina inainte sa deschid gura. Etc, etc, etc. A urmat o liniste totala. Dar totala. Apoi aprobarile de rigoare, fie verbale, fie din priviri. I-am mai intrebat apoi daca se duc maine sa depuna o sesizare, o propunere de imbunatatire a activitatii acestei firme. Daca se gandesc ca maine o sa vina alti oameni ca si ei, care o sa treaca prin acelasi lucru. Raspunsul a fost cel asteptat: “nu o sa faca nimic ei, nu ii intereseaza de ce spunem noi”. Imi pare rau sa o spun, dar este tipic romanesc. Prost, eronat, gresit. Imi era sete, asa ca am tacut:). Nu a mai vorbit nimeni cu voce tare. Am ajuns la birou, am efectuat civilizat ce aveam de facut si cand am iesit am simtit perechi de ochi pe spatele meu. Un om care statea la coada m-a oprit si m-a intrebat:

“De ce nu va bagati domnule in politica, cu oameni ca dumneavoastra, tineri si destepti, poate scoatem tara asta din criza…”:)))