Archive for the ‘Social’ Category

Societatea si vinul

Sunday, May 15th, 2016

Baza acestei scrieri este o povestire veche pe care am auzit-o cu ani in urma, relatata de un magrebian, intr-un colt al centrului de tineret din Strasbourg.

Cu ani in urma, intr-o comuna din sudul Italiei, primarul localitatii cu pricina urma sa isi serbeze pensionarea. Carmuise destinele acelei mici comune, cale de zeci de ani de zile. Cu bune si cu rele, oamenii il apreciau si l-au reales de fiecare data cand acesta a candidat pentru un nou fotoliu de primar. Inteleptii satului s-au strans la un sfat si au decis ca primarul merita un cadou pentru anii de zile pe care acesta i-a dedicat comunitatii. Mai mult, s-au consultat cu consatenii si in proportie covarsitoare si acestia au decis ca primarul merita un cadou de bun ramas. Prin urmare, pentru ca toata comunitatea a fost de acord, inteleptii au propus ca sa ii ofere drept cadou de pensionare, un butoi mare din lemn de stejar, pe care fiecare locuitor sa il umple cu cate un litru din cel mai bun vin al sau. Astfel, spuneau ei, fiecare om va contribui cu o mica parte si ii va multumi astfel celui care a condus destinele localitatii. Butoiul s-a perindat timp de cateva saptamani prin toata comuna, si fiecare gospodarie a contribuit cu cate un litru, pana cand butoiul s-a umplut.

A venit si ziua pensionarii, iar primarul, vadit emotionat de cadoul primit le-a multumit tuturor si dand cep butoiului le-a spus satenilor ca imparte acest cadou cu intreaga comunitate, pentru a degusta cu totii din bunatatea oamenilor acelor meleaguri. Surpriza insa… in loc de vin, din butoi a inceput sa curga un soi de zeama usor colorata. Avea un usor miros si gust de vin, dar era atat de diluat cu apa incat nu se putea numi vin. Petrecerea s-a incheiat brusc, oamenii au plecat rusinati la casele lor iar fostul primar s-a ales cu un butoi gol. Nu putea sa inteleaga cum de niste oameni atat de gospodari, care il apreciasera zeci de ani de zile, au turnat in loc de vin, numai apa. Probabil ca doar cativa dintre ei pusesera litrul de vin, asa cum si spusesera.

Marea parte a societatii de azi, este identica satenilor din povestirea relatata. Atata timp cat nu exista un interes propriu si imediat, oamenii consimt sa faca actiuni si lucruri de forma. Sunt atatea exemple pe care le vedem zi de zi incat nici macar nu ma voi stradui sa le enumar. Totusi, pentru ca este plina campanie electorala, ma voi raporta la acest fapt, pentru a trage si o concluzie constructiva, altfel totul se limiteaza la o lamentare si nimic mai mult.

Privesc zilnic si sper sa vad si altceva decat spoiala si superficialitate. Si vad, cam ca si in proportia cu vinul si apa, Eram adolescent cand ii ascultam pe Ratiu, Coposu, Iliescu, etc. Cu bubele si orientarile lor, cu trecutul si greselile lor, aceia era lideri. Aveau pe langa scoala vietii, si una politica, fie ca era venita din URSS, Franta, Anglia sau SUA. Iubeau politica si arta de a conduce, iar asta se resimtea prin aproape tot ceea ce faceau. Nici cei din randul 2 nu erau de lepadat. Se spune ca societatile puternice dau lideri puternici in momentele de criza. Asa o fi, dar in acest caz sigur nu suntem o societate puternica astazi. Pentru ca Romania este intr-o continua criza iar calitatea liderilor nu numai ca este intr-o scadere abisala dar asa cum este “aranjata” societatea acum, nu se intrevad muguri de primavara nici peste ani de zile. Servicii, corporatii si interese, cu largul concurs al unei societatii slabe, au facut ca la varf sa fie lideri slabi si fazi, fara aplomb, ca sa nu mai vorbim de viziune. Conduc pe pilot automat, cu carta EU intr-o mana, cu cealalta intinsa la Rasarit sau la Apus si cu coloana vertebrala basculata la 90 de grade. Este oare vina liderilor? Indirect, da. Dar cea principala este si va ramane a societatii. A acelei societati care striga in gura mare ca va turna un litru de vin dar pe inserat pune un litru de apa. A acelei societati careia daca nu ii este satisfacut interesul primar si imediat, se lasa in seama vecinului si a celorlalti pe care abia daca ii cunoaste. Ba mai mult, in loc de vin si chiar de apa, suntem in stare sa turnam cianura, doar pentru a vedea cum sufera altii si a ne bucura ca noi suntem bine si sanatosi.

Cum va imaginati ca suntem o societate care isi alege politicienii si apoi au un grad de vreo 5% incredere in ei? Oare chiar credeti ca numai atatia sunt oameni demni de incredere? Oare va ganditi ca avand aceasta atitudine (manipulata in mod evident) vom reusi sa scoatem lideri autentici la iveala, macar peste 100 de ani? Pai ce om integru si stabil financiar cu dorinta de a conduce, se va pune in postura de a fi injurat, apostrofat, amenintat si stresat zi de zi de niste legi fara cap si fara coada, de o societate individualista si nerecunoscatoare? Trebuie sa intelegem ca liderii nu trebuie sa fie doctori docenti. Si nici genii. Asa cum nu sunt nici perfecti, pentru ca zona gri in conducerea politica este una foarte nuantata si deseori ai de ales exact ca si noi, alegatorii: intre rau si mai putin rau. Desigur ca din exterior se flutura cu incoruptibilitatea si cu teorii moderne, cu modele de tot felul. Sa stiti ca toate trec prin stomac si prin ficat. Si mancarea dar si ulcerul si cancerul. Iti trebuie o anumita constructie ca sa poti conduce drept si vizionar. Sunt curios cati dintre cei care blameaza tot ce este politica si conducatori, preiau informatii fara a le analiza si raspandesc idei populiste, au condus realmente o perioada de timp, macar o echipa de oameni intr-o situatie mai dificila…

Acesta scriere este o atitudine pe care o am fata de tot ce se intampla in ultimii ani. Pentru ca daca nu realizam cat mai repede ca suntem niste fiinte inteligente transformate in executanti, vom ajunge sa regretam in mod sistematic orice sistem anterior pe care l-am trait. Si nu din nostalgie sau datorita procesului de imbatranire. Din simplu motiv ca nu este o scuza faptul ca un popor isi devoreaza liderii. Si nici o realitate. Este doar o descarcare a unei energii negative care ar trebui in mod normal sa fie directionata catre adevaratii vinovati ai societatii moderne. Stiti cine sunt?

Suntem noi, aia de turnam catre un litru de apa intr-un butoi in care credem ca sunt 99 de litri de vin…

Oltenii si sauna

Wednesday, November 4th, 2015

Auzeam cum isi taraie slapii si vorbesc zgomotos. Hmmm, s-a dus cu zen-ul meu… gandeam eu, privind apatic la siroaiele de apa care se prelingeau de pe mine. Eram de vreo 10 minute in sauna unui hotel din Baile Felix. Gasisem o “fereastra” de 2 ore intre activitatile cotidiene si ii declarasem razboi final racelii care nu dorea sa ma paraseasca in mod bilateral.

Cand au intrat in sauna s-a facut frig. Erau 3 persoane, un domn pe la 50 si ceva de ani, inalt si cu nasul mare, usor costeliv si cu o figura joviala. Doamnele erau destul de plinute. Si ca fizic si ca podoabe aurifere atarnate pe la gat, maini si urechi. Au deschis usa si stateau si priveau in interior. “Ma da ce cald mai este…” zise el. “Pai da, ca ne-a spus Sebi sa nu venim ca e cald tare…” replica una dintre doamne. Intr-un final au intrat si s-au asezat usor si timid pe bancutele din lemn. “Aolio tu Marie, da ce intrasi cu lipaitorii si cu prosopul, nu vazusi ca ie cuier la intrare?” incepu el. “Femeia se ridica turuind in barba, ceva de genul  ca “ce are daca intra cu slapii si si prosopul, ca doar nu o intra dezbracata”, dar se conforma si isi lasa slapii si prosopul afara, lasand un nou val de frig sa patrunda in sauna.

“Ma frate da cald mai ie” zise una dintre doamne. “Ei si tu, ce cald, e ca in Grecia, acolo era tot asa de cald, ia uite, eu nici nu transpir” raspunse barbatul lovindu-se cu palmele peste piept si stomac. “Da oare cate grade or fi?” intreba cealalta doamna. “Iti spun eu, e la fel ca in Grecia, nu e mai cald ca acolo, doar ca acolo venea vantul de pe mare si ne racorea” replica masculul. “Ia mai taci tu, ca prea iti merge gura aia degeaba”, se ratoi una din femei, (cea care ii era si sotie din deductiile mele). “Da sa stii ca bine zici, o sa inchid gura ca imi intra caldura prin ea”, chicoti omul.

“Ia uite ceasul, intoarce-l ca asa a zis Sebi, sa intoarcem ceasul cand intram, ca sa stim cat stam aici”, spuse doamna, aratand spre ansamblul format din termometru si hygrometru. Barbatul se ridica sprinten si dupa ce se uita putin la aparat, incerca sa il suceasca. Cum acesta nu se misca, incepu sa devina mai inventiv si trase putin de el, pana cand acesta parasi locasul in care era agatat, iar omul ramase cu el in mana. “Si acum ce fac, il pun invers? Cum arata el timpul aici ca vad ca nu misca nimic?” Intelegand ca aparatul nu se poate pune decat intr-o singura pozitie, mesteri putin si il aseza la loc, dupa care se apropie mai mult de el si spuse: “uite ca asta e cu temperatura, sunt 92 de grade aici, asa indica asta, spuse el uitandu-se la indicatorul de umiditate. Nu credeam ca este mai cald decat in Grecia. Acolo parca nu erau atatea.” Deja amuzat de situatie, priveam cum omul se uita si la celalalt “ceas”, incercand sa descifreze ce scrie pe el. Revenind la pozitia initial,a dadu cu ochii de clepsidra cu nisip; “uite, asta ce-o mai fi?”. “Ce sa fie, nu vezi ca e o clepsidra din aia de curge nisipul si iti spune cat sa stai?” spuse sotia pe un ton superior. “pai si de unde stie ea cat sa stau, de unde stii cat curge nisipul ala…?” “Aoleo maica, da aici sus e mai cald decat cand statusi pe banca, zise el si se aseza repede la loc. “90 de grade…da ce cald e aici, mai tare ca in Grecia, uite ca am inceput sa transpir deja. Da nu stiu cine focu ma pune pe mine sa stau aici la caldura asta, ca eu nici nu sunt gras, eu nu vreau sa slabesc. Gata, io ies afara zise el grabit si se ridica. “Voi ce faceti, mai stati”, intreba el femeile. “Haide Marie sa iesim si noi, stricam orzu’ pe gaste. Ca asa ma arde aurul asta pe piele, se incinse tare rau. Lasa ca slabim noi altfel, mergem acolo la sala de biciclete, vazusi ca e acolo langa intrare”.

S-au inghesuit toti 3 catre usa, chicotind si  respirand greu. Cand inchideau usa, am apucat sa mai aud “sa stii ca era mai cald ca in Grecia, acolo nu curgea sudoarea asa de pe mine…”

Implantul de os

Monday, November 2nd, 2015

Poporul roman este empatic. Cu suflet frumos. Cu spirit reactiv. Daca voi credeti ca un asemenea popor i-a invins pe turci, s-a opus cu brio romanilor, a iesit invingator in razboaiele mondiale si a impus ceva in Balcani macar, atunci aveti o mare contradictie. Pentru ca oamenii cu suflet frumos si empatic, oamenii reactivi, dezordonati si creativi, astia nu vor castiga niciodata un razboi pe teren. Poate in plan sentimental, sociologic, la capitolul imagine sau la sirul de lacrimi si regrete. Atat.

Romanii striga “jos coruptia”. Si cand spun asta, majoritatea se refera la faptul ca de la politicianul de rand sau de seama, la functionarul marunt venit in control si la medicul curant, toti primesc spaga. Evident ca cine o da, are mai putina importanta. Asta deja nu mai conteaza. Poate ar fi bine sa ne putem niste tinte tangibile, cum ar fi reducerea coruptiei. Cat de cat si cat putem. Pentru ca daca va ganditi vreodata ca in Romania va fi coruptie ca in Danemarca sau Suedia, atunci poate ar trebui sa emigrati. Nu de alta, dar aici veti fi dezamagiti in urmatorii 200 de ani.

Romanul nu este jucator de echipa. Pentru ca este prea creativ si prea smecher sa imparta laurii si beneficiile cu cativa colegi. O demonstreaza istoria, realitatea actuala si studiile in decursul anilor. Romanul este rabdator si pentru ca nu face pureci in echipa, nu stie nici sa protesteze. Stie insa sa reactioneze. Moale, emotiv si pe termen scurt. Apoi uita repede. Nu este razbunator si daca ar avea al 3-lea obraz, probabil ca l-ar intoarce si pe acela. Cand este sa o duca mai prost, alege cu buna stiinta un “escu”. Dupa ce pleaca “escu”, il injura putin si alege altul. Tot un “escu”.

Romanul a inceput sa urasca Biserica pentru ca nu are spitale si scoli. Poate pentru ca este prea emotiv si incurca Biserica cu credinta. Sau poate ca nu intelege ca Biserica este o institutie ca si Armata, iar lumea de azi este departe de cea de ieri. Iar credinta poti sa o gasesti acolo unde vrei tu. In tine sau in copacul si floarea de langa tine. Romanul isi alege politicienii si apoi ii uraste si le spune ca sunt corupti si prosti. Sau nu se duce la vot si le spune acelasi lucru.

Stiti cand o sa fim asa cum ne dorim o parte dintre noi? …. Atunci cand vom primi un implant de os. Direct in coloana vertebrala. Atunci cand vom invata ca nu trebuie sa dam spaga ca altul sa o ia, atunci cand vom invata ca o declaratie pe proprie raspundere presupune sa faci tot ce iti sta in putinta sa isi asumi toata raspunderea, atunci cand nu vom striga ca “ajunge” si vom actiona inainte pentru a nu ajunge in acest punct, atunci… Dar asta nu se va intampla. Sau nu curand. Haide sa vedem cine suntem si ce stim. Sa vedem la ce suntem buni si la ce nu. Sa nu bagam capul in nisip si sa preluam modele si idei din exterior, fluturand steagul dreptatii si aplicandu-l intr-o societate cum este a noastra. Pentru ca nu functioneaza. Sau nu in felul acesta. Prea ne plac liderii smecheri si indoielnici si prea ne place sa fim condusi de cineva pe care ori il impuscam, ori il bagam la puscarie, ori il exilam din tara. Cam ce popor mai face asa ceva, aveti idee?

Suntem un popor frumos si avem calitatile noastre, calitati de care deseori facem misto si le ducem in derizoriu, scotand la iveala toate defectele pe care le avem si nu le avem. Indiferent de unde, cum si cat, vina este a noastra, a tuturor celor care nu avem coloana stabilizata. Sunt prea putini oameni cu coloana, care trebuie sa ii ridice pe cei care se tarasc pe jos, pentru ca nu o au. Asta trebuie sa facem. Nu  lamentari si nu manipulari cu televizorul si nu vanzari ieftine, pentru pumn de arginti veniti din exterior.

Unul din bunicii mei s-a nascut intr-o zona cu mult os. Acolo, atunci cand moare cineva, se tine un priveghi cu bocet si jale de ti se rupe sufletul. Dar toata lumea are voie sa faca asta pana la miezul noptii. Sa se descarce emotional si sa urle de durere. Dupa miezul noptii se da cep la horinca. Se bea si se spun toate glumele deocheate si intamplarile hazlii prin care a trecut raposatul. Se petrece cu si alaturi de raposat. Ca asa i-ar place si lui, asa zic ei. Acum s-a dus in felul lui, dar energia sa si spiritul lui ii insoteste pe cei dragi zi de zi si noapte de noapte. Acesta este un loc in care oamenii stau cu portile deschise pe timpul noptii. Nimeni nu fura de la nimeni. Acesta este un loc in care vecinii, fie ei maghiari sau ucrainieni, nu au fluturat niciodata un steag de-al lor fara incuviintarea localnicilor. Este un loc unde nu vei vedea multi oameni taind frunza la caini. Este un loc unde sacrificiul pentru copii si familie, este la rang de cinste. Este un loc in care nu o sa vezi multe proteste. Pentru ca nu prea ai curaj sa ii superi pe oamenii locului. Nu prea merge sa ii minti si sa ii duci cu vorba. Ori esti cot la cot cu ei, ori pleci din zona. Nu exista cale de mijloc.

Daca am avea acea coloana si indiferent ca pierdem sau castigam, am invata sa o tinem dreapta, sa ne asumam si sa trecem mai departe, am progresa ca natie si am inceta sa gasim vinovati de serviciu, de moment sau de sezon.

In rest…nimic. Sunt mandru pana in maduva oaselor, cand vad de cata solidaritate poate da dovada, romanul civilizat. Si fara cuvinte atunci cand ar trebui sa ii spun ceva, mamei sau fratelui celui sau celei care au pierit in modul ala groaznic. De parca vinovatii, cuvintele sau banii, ar aduce ceva inapoi…

Cartoful fierbinte

Monday, August 31st, 2015

Nu este prima data cand spun, ca poate cea mai importanta provocare a acestui inceput de secol este dobandirea deprinderilor de a invata sa gandesti. Indobitociti de informatia de masa, neselectata, manipulata si detinuta de factori importanti decidenti, grabiti de ritmul infernal al vietii unei dictaturi financiaro-capitaliste, macinati de grija platii chiriilor, a leasingului si a taxelor, de frica fata de toxinele cu care ne hranim, de bolile aparute peste noapte, majoritatea populatiei nu are nici cea mai mica inclinatie spre o gandire proprie. Asa ca preia orice mesaj i se pare acceptabil pentru sufletul propriu, (zdruncinat si tocit si acela) si il da mai departe cu credinta. Cel mult gandind superficial, fara a verifica si fara a privi deloc in trecut sau/si viitor. Preluam de pe Google, de la TV, din reviste si de “pe net”. Emotionali si manipulati, creduli sau din contra, de fapt noi nu ne “producem” opinii. Noi le preluam pe cele care ni se servesc cu buna stiinta. Si nu este vorba despre teorii ale conspiratiei. Doar de o simpla judecata.

Iata un caz actual, in care putem judeca avand cunostinte de baza, fara a avea pretentiile unui profet.

In urma cu mai bine de 20 de ani, participam la formari destul de intense in domeniul intercultural. Selectia pe baza de CV si aplicatie proprie. Cheltuieli platite de Comunitatea Europeana (CE). Locatia: Consiliul Europei. In acel moment, Romania inca nu facea parte din CE (a aderat in 2007). Eram inca student al unei tari care se pregatea de aderare, dar atentie, la acel moment Romania nici macar nu fusese propusa spre aderare (summitul de la Salonic din 2003).

Am “prins” unul din cele cateva locuri destinate spatiului non UE si am participat intre anii 2000-2003, la o serie de traininguri care au avut ca scop interculturalitatea.  Foarte pe scurt, am fost dus intr-un mediu strain, cu tineri provenind din diferite religii, etnii, tari, etc, si am fost instruiti de traineri proveniti si ei din diverse tari, religii si etnii. Practic si teoretic, am trait experiente de viata marcante. De la bataia unui kosovar cu un sarb in fata Consiliului Europei, la examinarea solutiei de incetare a razboiului din fosta Jugoslavie, la conflicte mici si povesti de dragoste trecatoare, la derularea unor proiecte impreuna, la strategii si situatii ipotetice. Am facut cam de toate si sunt si acum recunoscator acelor momente din viata.

Am facut aceasta introducere, pentru a arunca o privire in trecut. Europa se pregateste de multi ani pentru provocarea interculturala. Chiar daca poate parea un domeniu neimportant, a forma tineretul si a pregati societatea in acest sens, este mai mult decat esential. Vom vedea de ce. Europa se pregateste de multi ani si in alte domenii conexe interculturalitatii, iar cei curiosi se pot documenta destul de usor accesand niste informatii din trecut. Europa nu este luata prin surprindere, atat de mult pe cat doresc unii sa se vada. A stiut si s-a pregatit. Poate nu suficient de bine, poate nu suficient de repede, dar a stiut ca asa ceva se va intampla intr-o buna zi. Iar intamplarile in ziua de astazi, sunt intamplari in masura in care nu au decat supozitii, nu si raspunsuri care sa defineasca un scop.

De ce totusi degringolada aceasta cu imigrantii?

Americanii care vor sa destabilizeze Europa? Planul Kalergi? Musulmanizarea Europei? Teama reala a refugiatilor, ca vor fi macelariti in propria tara? Infiltrarea de teroristi in Europa? Si mai sunt cateva intrebari, acestea insa sunt cele mai vehiculate.

Oricare ar fi raspunsurile la intrebarile de mai sus, aceasta actiune a fost bine premeditata. Iar Europa s-a ales cu un cartof fierbinte. Atat de fierbinte incat ii vor trebui multe resurse ca sa il raceasca. Nu imi dau cu presupusul cine a facut-o. Poate am vreo idee, dar nu stiu daca asta este interesant in acest moment. Realitatea de azi este ca Europa are imagini cu copii si femei moarte pe mari, in camioane, pe garduri de sarma ghimpata, cu proteste papale, cu iminente miscari sociale si probleme economice si de gestionare a unei situatii fara precedent. Pe de alta parte, europenii au cazut prada mobilitatii promovate tocmai de ei, ani de-a randul. Poate si anuntul ca UE nu mai primeste curand noi candidati sa isi fi spus cuvantul in cazul Serbiei si Macedoniei. Poate ca daca ne uitam pe studiile macroeconomice vedem ca era cazul unui mic conflict armat in zona, de descarcare a unor tensiuni, fonduri si polite. Pentru ca exista ciclicitate si coincidente prea dese, atunci cand acestea au loc. Poate ca ne trebuie scuze pentru a intari unele sisteme. Intotdeauna din astfel de actiuni va exista si un castigator si desigur ca nu trebuie sa ne gandim la propusa moschee gigant de la Bucuresti. Nu acolo trebuie sa cautam castigatorul(ii). Poate ca pur si simplu totul se reduce la suma cheltuita pe cap de refugiat? Poate. Sunt mult prea multe necunoscute si prea putini cunoscuti in aceasta ecuatie. Cert este ca o masa de oameni manipulati sunt pusi sa traverseze mari si garduri de sarma, sa fuga prin granite si camioane. Ca in proportie majoritara sunt barbati tineri si ca au platit mii de euro ca sa fuga din propria tara, poate parea ciudat, dar eu zic ca este un plan secundar. Faptul ca sute si poate mii dintre ei vor deceda in acest proces maret? Pai si in razboi cum este? – probabil ca iti va spune strategul care a orchestrat aceasta. Oare era mai bine un mic razboi? Asa s-a decis pentru ca probabil ca nu s-a agreat cine sa vanda armele si cui. Gluma amara.  La fel de cert este ca alta masa de oameni manipulati vor judeca sentimental imaginile de la TV sau din mediul virtual. Si vor spune ca asa ceva nu este posibil, ca este inuman si ireal. Ca suntem oameni si ca trebuie sa facem ceva. Sa ne ajutam unii pe altii, sa le dam din locurile “noastre” de munca si din ajutoarele de somaj platite din bani europeni, adica munca europeana. Cum sa ii trimitem inapoi pe refugiati, pentru ca intr-o Europa moderna nu exista garduri si solutii radicale…

Imi place interculturalitatea, am studiat-o si o fac in continuare, pentru ca este pasionant faptul ca ne curge acelasi sange prin vene si totusi suntem atat de diferiti. Este vorba despre viata, atat de valoroasa pentru noi, pentru familia noastra si pentru cei apropiati si un simplu numar in minus pentru decidentii dintr-un birou, deloc oarecare. Trecem printr-o provocare care ne va face mult mai puternici, pentru ca vom trece prin ea. Unora nu le va fi usor deloc, chiar daca nu o vor resimti direct si personal. Iar asta o sa o stim din ce in ce mai multi dintre noi, chiar daca o gandim sau o preluam de pe TV sau Internet.

 

In concluzie, Europa are in maini un cartof al naibii de fierbinte, si indiferent de cine i l-a aruncat, aceasta l-a prins cu ambele maini si acum incepe sa il jongleze, asteptand sa se raceasca. Pentru simplu fapt ca nu prea are unde sa il arunce.

Sentimentul de liniste

Friday, August 7th, 2015

 

Astazi, in timp ce moderam o emisiune TV, am observat ca sunt linistit. Si m-am intrebat de ce. Linistit esti daca nu iti pasa. Dar mie imi pasa. Linistit esti daca esti vreun Zen. Dar eu nu sunt Zen. Linistit esti daca ai toate comenzile in mana si ai riscuri zero. Nu este cazul. Linistit esti si daca esti prost. Asta trebuie dovedita.

Se poate ca linistea sa iti fie data tocmai de faptul ca ai invatat sa gandesti? A gandi este o activitate ce defineste omul, nimic nou sub soare. Invatarea insa… este un proces ce necesita anumite caracteristici definite azi si modificate maine, tocmai de cel care le emitea ieri. Privesc in jur si vad din ce in ce mai multi oameni care gandesc, dar au uitat ca acesta este un proces pe care trebuie sa il inveti si sa il dezvolti zilnic. Pentru ca azi gandim cum sa luam lucrurile de-a gata, cum sa facem mai repede si mai bine (eventual). De asta mergem in malluri, de asta avem sisteme de invatamant depasite, de asta inghitim medicamente artificiale si de asta o sa ne batem ca chiorii pe resursele pe care astazi le epuizam inconstient. Si tot de asta adresam intrebari la ce nu stim, unui motor de cautare, situat intr-un loc pe care l-am denumit internet. Cu motivatia lipsei timpului, incercam sa ne descurcam cat mai bine si mai repede. Si lasam sistemele sa ne invete cum sa gandim. Si ce sa gandim. Fara sa ne pese ca cineva le-a facut si pe acestea, sa fie ceea ce sunt. Cineva dintre noi.

De ce atata gandire? Pare mai usor sa traim si sa experimentam. Bine, haide sa plecam si de aici.

Sa zicem ca ti-a murit cainele din curte. Brusc si aparent fara motiv. Stii, cainele acela la care tineai atat de mult si pe care l-ai crescut de cand era o gramada de blana fara ochii. Ce este de gandit aici? Aici este mai mult de simtit. Ziua ti se pare fara sens si iti amintesti toate acele momente fericite in compania lui. Fara a fi morbid, incearca sa fii tu cel care ii sapa groapa in care urmeaza sa il depui. Daca nu ai timp sau te crezi prea sensibil sa o faci, o sa pierzi o lectie de viata importanta. Pentru ca in timp ce sapi, mintea invata sa gandeasca. Emotiile se exteriorizeaza si transfera asupra creierului, multa influenta de stare. Poate ca iti vine sa plangi, poate sa dai vina pe stiu eu cine, poate sa nu mai crezi in Dumnezeu, chiar daca credeai sau nu. Invatand sa gandesti, nu devii mai insensibil. Nici mai rational. Eu cred ca devii mai bun si mai intelept. Fara sa arunci vina in jurul tau, fara sa te asociezi cu fatalismul mioritic, ai toate sansele sa devii o fiinta mai evoluata. Pentru ca natura ne-a lasat suficient timp si spatiu sa invatam sa gandim. Noi le restrangem pe ambele cu buna stiinta si apoi ne plangem de lipsa lor. Nascocim proverbe razbunatoare de genul „cine sapa groapa atluia va cadea chiar el in ea”, dar nu spunem ca sapand groapa cuiva drag, pentru care nu mai poti face nimic pe aceasta lume, vei invata ca viata nu este facuta ca sa se termine, ci ca sa continue.

Eu cred ca trebuie sa iti inveti copilul sa gandeasca, nu sa urmeze un sistem. De ce nu o facem si noi? Pentru ca ne este mai comod altfel? Mintea noastra rugineste zilnic, prinsa intre sisteme si legi, intre lipsa acuta a liderilor autentici si teama de pierderea locului de munca sau a cuiva drag. Atunci cand privesc oameni incrancenati in zbateri ce par utile dar se dovedesc a nu fi, incruntati, speriati, presati si stresati, atunci imi dau seama ca de la cele mai fragede varste, „cineva” ar trebui sa predea o singura materie: invata sa gandesti.

Si ma intorc la sentimentul de liniste. Pentru ca am invatat sa gandesc. Sa nu urasc, sa nu judec fara discernamant. Sa nu impart politica in buni si rai, in aia de la putere si in opozitie. Sa nu urmez orbeste orice lege sau chiar crez propriu. Sa nu vad totul in alb sau negru. Sa vad ce este bun in oameni si sa ma feresc pe cat posibil, de ce este rau. Sa ascult natura si sa nu strivesc ce imi spune instinctul meu primar. Sa am rabdare sa ascult, sa astept chiar si atunci cand nu am timp. Ca nu mi-l fura nimeni, tot al meu este. Sa ma enervez si sa strig daca asa simt. Dar fara sa deranjez. Sa iubesc fiecare dimineata si sa admir fiecare apus, fie el si acoperit de nori. Sa nu imi impart viata in saptamana de lucru si weekend. Sa admit ca gresesc. Si sa daruiesc.

Si inca mai am de lucru. Mult.

Camera de ascundere

Monday, November 3rd, 2014

Am zis ca nu scriu de vot si de votanti, de politica si de presedinti. Sa nu ma credeti. Pentru ca tocmai v-am inselat asteptarile si nu cred ca sunt primul care face asta. Doar sunteti obisnuiti… Desigur ca pot sa o dau la intors si sa va explic faptul ca scriu despre camera de ascundere. Asta o puteti crede si o sa vedeti de ce.

Nu ma laud cu o masiva cunoastere a fenomenului politic, insa am pretentia ca inteleg destul de multe in acest domeniu. Si destul de repede. Curiosii stiu de ce. Ceilalti sa ma creada pe cuvant de scris, daca doresc.

Acum cateva luni de zile, am mers sa votez. Ma refer la “europarlamentare”. Fiind un tata ce se doreste responsabil, l-am luat si pe “ala micu’”, sa il invat eu cel invatat si emancipat, care sunt ideile democratiei. Pe drum, i-am explicat unui pusti de 4 ani, cum sta treaba cu votul. De ce se voteaza, care este scopul si esenta democratiei. Il priveam cum statea si ma asculta curios si oarecum nepasator in acelasi timp. Il stiu insa prea bine si nu ma pacalea; subiectul ii starnise interes. M-a intrebat numai cine ne da stampila si daca dupa ce votam, o putem lua acasa. Ah, si inca ceva; de ce nu voteaza si el. I-am spus ca poate el sa puna stampila pe buletinul de vot, acolo unde ii indic eu, cel putin pana o sa invete sa citeasca. Si ca e musai sa lase stampila acolo dupa ce voteaza, ca sa nu avem probleme cu politia.  S-a declarant satisfacut si uite asa am ajuns la locul cu pricina.

Il urmaream pe “ala micu’” cum studia curios oamenii, cabinele si stampilele. Am pregatit buletinul, am luat stampila si am dat sa intru in cabina impreuna cu el, incalcand grav si premeditat secretul votului. Nici bine nu am intrat dupa perdea, ca ma si intreaba: “ … dar ce cautam aici in cabina de ascundere?” Am zis ca nu aud bine, asa ca l-am intrebat usor amuzat: “ce spui ma gaga, ce cautam unde?” ….” aici in asta…. cabina de ascundere” imi raspunde el zambind smechereste, stiind ca nu a potrivit cuvintele chiar cum trebuie. Am inceput sa rad moderat, amuzat de felul cum vede un copil de 4 ani, o cabina de vot. I-am spus sa puna stampila si ii explic eu cand iesim cum sta treaba cu cabina de ascundere.

In timp ce impatuream buletinul de vot, ma gandeam deja…

Mai oameni buni, de ce sa ma ascund dupa o perdea colorata, ca sa pun o stampila pe optiunea mea, pe alegerea mea libera, democratica si independenta? De ce trebuie sa fie votul meu secret? Ma doare drept in tocul de la usa ca vede vecinul, vecina, sau toata sectia, pe cine votez eu. Pentru ca este alegerea mea si numai a mea. De ce sa folosesc o camera de ascundere? De cine ma ascund? De ce sa ma ascund? Uite asa se aprinse mintea mea involburata… Copilul din mine incepea sa gandeasca copilareste. Dar omul experimentat, calit de societate, prostie si invatare experientiala, da raspunsuri imediat… Pai mai bezmeticule, pentru ca asa zice legea, ca votul este secret, ca nu e bine sa votezi ostentativ, adica la vedere, direct pe masa de unde iei stampila. Ca influentezi procesul de vot, ca poate vrei foloase necuvenite, ca bla si bla bla bla. Mintea mea neostoita imi dadea zeci de motive destepte pentru care este bine sa intri in cabina de ascundere. Ca societatea, ca legea, ca secretul, ca ….sictir….. hai nu incerca sa te mai convingi, pentru ca ala mic are dreptate. Asa in lipsa lui de cunostinte democratice, in puritatea lui, neafectat de societatea aceasta bolnava si plina de reguli pe care si le face pentru a fi incalcate, copilul mi-a dat un raspuns simplu.

Haide sa ne gandim ce s-ar intampla daca toti am vota la vedere. Daca tot omul ar merge si ar pune o stampila in vazul tuturor, lasand cabinele de ascundere pentru rolul lor de baza: caca si pipi. Ce s-ar intampla oare? M-ar injura vecinul si prietenii pentru ca nu am votat ca ei? M-ar renega mama? M-ar pune primarul sa platesc impozit dublu? Mi-ar da huliganii cu sticla in cap, la iesirea din sala? Ce coacaza macesului s-ar intampla dragilor?

Va spun eu, ca m-am gandit:).

S-ar oripila unii, s-ar contra altii, s-ar certa ceilalti. Poate. O perioada. Pana cand toti oamenii cu creier si-ar da seama ca scopul lor este acelasi. O viata mai buna pentru ei si pentru copiii lor, pentru vecinul si mama, pentru primar si chiar si pentru huligan. Votul la vedere ar curata si ar igieniza. Votul la vedere ar crea o societate transparenta si responsabila, una nedorita de politicieni. Votul la vedere ar reduce masiv impartirea populatiei intre Xisti, Yisti si Zisti. Pentru ca a invata sa respecti optiunea celuilalt este prima regula a democratiei. Si tot asta este prima pe care noi o incalcam cu buna stiinta, facand chiar o lege in acest sensJ. Dezbinand se cucereste, iar camera de ascundere face exact acest lucru. Iar noi il inghitim ca prostii pentru ca “e lege”.

Stiu, o sa imi dati minim 10 motive pentru care votul trebuie sa fie secret si tot o sa ardeti de dorinta de a intra in cabina de ascundere. Sau nu. Ma doare-n pragul de usa de ele, desi o sa va respect parerea. Stiti de ce?

Din 2 motive:

Pentru ca o gandire pura face infinit mai mult decat alea 10 imbacsite ale voastre, indiferent cat de mult si de bine o sa argumentati. Sunteti deja “defecti” iar eu nu fac decat sa va intregesc grupul.

Cred cu tarie ca un om sanatos la minte o sa voteze pentru ca are cel putin un dram de speranta, daca nu crede in ceva. Este doar o alegere, asa cum facem alte mii de alegeri zi de zi. Punct si nimic in plus. Ma intreb oare unde v-ati cerut sotul/sotia? Sau unde ati ales ultimul buchet de flori? Sau masina pe care o conduceti? Presupun ca nu intr-o camera de ascundere.

Politica este asa cum este pentru ca totul incepe asa cum incepe: intr-o camera de ascundere.

Spatii

Friday, May 9th, 2014

Oameni si spatii

 

Trenul parea aproape plin daca te uitai din exterior. Odata ajuns la interior, realizai ca pe majoritatea bancutelor de 2 locuri, statea cate o persoana, poate si pentru ca nu erau locuri numerotate. Mai aveam cateva minute pana la plecarea trenului asa ca am studiat…

Majoritatea oamenilor care stateau singuri pe bancuta de 2 locuri, se asezasera oarecum centrat. Unii ce pareau mai blajini, “incalcau” ceva mai putin jumatatea bancii iar altii aveau puse pe locul de langa ei fie o carte, fie o haina, fie un pet cu apa sau suc. Totul parea asa… cumva la intamplare. Adica m-am asezat si pentru ca sa imi fie la indemana am pus sticla sau cartea langa mine.

Am zambit cand m-am uitat la cei care stateau cuminti pe “jumatatea” lor de banca. Erau tineri liceeni, iar privirea lor imi spunea ca asteptau si ei ceva. Adica doar, doar se umple trenul si se aseaza vreo fata draguta langa ei. Prin urmare, cam toti cei ce stateau singuri emiteau ca nu vor sa fie deranjati si ca bancuta cu 2 locuri este teritoriul lor de drept. Mai putin unii tineri, fete si baieti, care asteptau un chip frumos pe langa ei.

Spre stupefactia unui domn, desi mai erau cateva bancute complet libere, am cerut voie sa ma asez langa dansul. A facut o privire de parca il ceream in casatorie. Nu intelegea nimic si cred ca i-am inselat toate asteptarile sale de cetatean platitor de bilet si de taxe. A mormait ceva si mi-a facut loc sa ma asez, cu o mare de sila si lentoare in fizicul dumnealui. Am multumit frumos si am inceput sa ma uit discret in jur, la figurile intrebatoare ale celorlalti calatori. Nici ei nu pricepeau nimic, desi unii parca incepusera sa ma priveasca cam dubios.

Omul de langa mine, un domn pe la vreo 60 de ani, incepuse sa se foiasca nervos si il simteam ca devenea din ce in ce mai incordat. Nu stiu daca a considerat ca am ganduri dubioase in ce il priveste, insa s-a ridicat dupa vreo 2 minute, si-a luat bagajelul si s-a mutat pe una din bancutele libere, imprastiindu-si ostentativ cumva, toate lucrurile sale, pe intreaga bancheta. De data asta am zambit si eu si alti calatori care au privit scena. Fostul meu vecin de banca… nu.

Ce ii indeamna pe oameni sa ocupe doua locuri in loc de unu? Ce ii face pe oameni sa vrea sa calatoreasca singuri, fara sa ii “deranjeze cineva”, fara alt seaman cunoscut sau agreat in preajma sa?

In majoritatea cazurilor, regulile. Uneori insa, nici ele.

Oamenii sunt niste fiinte care vor intimitate cand sunt in colectivitate. Oamenii sunt niste fricosi imberbi, care isi ascund frica de semenii lor, de nou, de schimbare si de cunoastere, in spatele unor ziare, haine, carti si peturi asezate langa ei. Sub pretextul ca vrem o calatorie linistita si de teama unui miros neplacut langa noi, preferam sa fim singuri. Nu suntem dispusi sa incercam aproape nimic pentru ca noi stim ce este mai bine pentru noi si rutina ne face sa ne simtim in siguranta. In realitate suntem din ce in ce mai inadaptati pe acest Pamant. Facem progrese mult prea mici ca umanitate, fata de regresul de zi cu zi ca si oameni, ca si colectivitate. Lipsa constiintei sau goana nebuna a lumii de azi ne face sa ne dorim singuratatea, cand de fapt tanjim dupa colectivitate. Sigur, ar spune majoritatea, sa fie colectivitate, insa aia pe care ne-o dorim noi. Si daca se poate, atunci cand ne-o dorim noi.  Cu cat omul “evolueaza”, cu atat are nevoie de mai mult spatiu. Asa au aparut casele si masinile mari, asa sunt locurile la Business Class. Paradoxal, oamenii mici au nevoie de spatii mari.

Daca omului ii oferi o bancuta cu 2 locuri, o va ocupa pe toata. Ofera-i un compartiment si se va inchide singur in el. Da-i un vagon si vei vedea ca il va accepta fara sa se mire. Sub diferite pretexte, omul ocupa cat spatiu poate si va consuma cate resurse reuseste sa “faca rost”. Sigur o sa spuna cineva, nu toate culturile fac la fel. Da, spun si eu, este corect cat traim in culturi separate. Dati frau liber oamenilor de diferite culturi si o sa obtinem o singura cultura: de ocupare si consum. Noi am uitat sa discutam privindu-ne in ochii, am uitat sa socializam, am uitat sa punem binele inaintea raului, am uitat sa fim ceea ce suntem. Am devenit niste prizonieri ai propriei civilizatii si dezvoltari exponentiale de ordin informational capitalist.

Revin la cunoastere si spun ca ne instrainam de semeni pentru ca. Uite asa, pentru ca, si va las pe voi sa raspundeti. Daca aveti timp, pentru ca spatiul nu cred ca va lipseste. Deocamdata.

Gradinita

Tuesday, April 22nd, 2014

Azi am trecut pe langa gradinita. Acel loc in care am crescut in grupa mica, mijlocie si mare. Nu am revazut-o  decat de vreo 5-6 ori de cand am parasit-o cu mare drag. Astazi eram la pas si i-am dat mai multa atentie.

Gradinita mea de azi este ca o femeie de intuneric. Din aceea care noaptea in lumina neonului chior iti pare daca nu frumoasa, macar draguta. Cand o vezi de dimineata, dupa ce isi racaie zugraveala de pe fata si rujul de pe langa buze, incepi sa crezi ca ai gresit. Atunci iti dai seama ca nu ai schimbat decat 2 vorbe cu ea pe semiintunerc. Indoiala devine semicertitudine. Pui o intrebare si astepti un raspuns. Primesti un zambet tamp si te edifici: ai gresit cu siguranta. Se numeste ca traiesti si ca ai invatat cate ceva. Asa este si gradinita “mea” azi. Galbena sfredelitoare, cu fond de ten din belsug peste zidurile strambe. Rujul seamana cu cu termopanele albe. Pentru ca sunt montate stramb. Cu timp in urma era un portocaliu pai care nu ascundea nimic. Nici tencuiala prost aplicata si nici micile fisuri din ziduri. Dar iti venea sa intri in cladire, macar era o culoare placuta. In rest, azi pare frumoasa la prima privire. Poate pentru ca este primavara si a inverzit iarba si s-a ingalbenit papadia. Zambesc; pana la urma si gradinita tine trendul societatii: sa parem mai gatiti si primeniti dar sa vina musafirii numai cand si cu cine spunem noi.

Gardul are vreo 2,5 m, din fier forjat grosolan, vopsit gri inchis si cu varfurile indoite amenintator in exterior, catre trecatori. Acum vreo 35 de ani era un gard din placi de beton sparte, prin care se vedea din loc in loc. Tin minte ca ne uitam la trecatorii nevinovati de pe trotuar, si cateodata mai strigam la ei si ii speriam. Dar asa este, acum poti sa vezi in interior, sa stii ce se intampla cu odraslele. Ar fi o problema. Observ iarba verde si cruda precum si 2 tobogane colorate, din plastic. Par neatinse. Iarba este necalcata. Cu timp in urma era acolo o groapa de nisip, peste care saream de imi zdreleam zilnic genunchii. Despre iarba nici macar nu putea fi vorba, pentru ca mai toata ziua ne jucam afara si nu apuca sa creasca dupa ce era tavalita in picioare de hoardele de vizigoti nestapaniti. Chiar si atunci cand picura consecutiv. Nu aveam nici un tobogan si nici alte jucarii destepte care sa ne stimuleze deprinderile. Insa cred ca pot si acum sa concurez decent la nivel de amator, in vreo 5-6 sporturi. Atunci inventam jocuri in fiecare saptamana si tot asa de repede le uitam.

In spatele gradinitei, langa intrarea in subsol, unde banuiesc ca se mai afla si acum centrala si spatiul de depozitare, vad niste lazi. Din acelea in care a fost margarina. Probabil ca aia se mananca acum la micul dejun. Eu si acum asociez gradinita cu paine cu unt si cu gem. Dar nu oricum. Feliile erau taiate neregulat si erau unse ciudat, gemul se intrepatrundea cu untul apos. Doamne cat de bune erau. De multe ori, mai adaugam 2 cani de ceai cu gust de ierburi si doar aia mancam toata ziua. Ciorba era un chin, tocanita o gustam din cand in cand iar varza era pentru a fi returnata la cazan.

Intrarea de azi este o sera din termopane albe. Numai ca nu se vede nimic in interior. “Ieri” acolo era o mare de plante pe care le udam si noi din cand in cand, sub indrumarea educatoarei noastre. Si azi tin minte ca apa se punea in tavita si niciodata la pranz, cand batea soarele pe plante. Privirea imi fuge la geamurile curate. Admirandu-le ma gandesc cat de curate sunt acum. Eu le stiam pline de amprentele degetelor noastre murdare de plastelina. Si de hartii si cartoane pe care le faceam si le decupam. Umpleam ferestrele cu operele noastre colorate. Poate ca arata ca un circ pe dinafara, insa in interior era cea mai calduroasa atmosfera.

Nu stiu unde, azi mai am o poza cu o educatoare pe care am iubit-o din tot sufletul meu de copil mic si rau. Stiu ca eram rau pentru ca il bagam pe Anton cu capul in cosul de gunoi. Numai atunci cand batea fetele. Eram un mic justitiar. Pacat ca nu m-a tinut elanul pana azi. Nu ma intrecea nimeni la viteza, chiar daca plateam asta cu pretul genunchilor cojiti tot timpul. Eram iubit de bucatarese si aveam acces la bucatarie cand doream, doar ca eram pus sa cant “Frumoasa-i vecina noastra”. Ma sacrificam, orice pentru o felie de paine cu unt si cu gem… Da, de educatoare spuneam. Era cea mai blanda figura a undei educatoare. Cred ca era studenta si facea practica la noi cat timp a fost bolnava Doamna principala. De fapt, cea tanara a si plecat dupa cateva luni de zile si tare am mai suferit fara sa spun la nimeni. Cu ea ma trezeam in acorduri de muzica frumoasa si avea o tonalitate incredibil de calda a vocii. Nu puteam sa o supar niciodata. Desi faceam asta fara sa ma straduiesc deloc:D.

Revin la gradinita de azi si observ ca este si mansardata. Probabil ca a crescut numarul de copii. Sau…poate ca nu. Ma uit mai atent si vad ca in fapt curtea gradinitei este cam 1/3 din cat o stiam eu. Deh, febra imobiliara. Acum sunt blocuri noi, inguste si moderne, lipite de o latura a ceea ce a mai ramas din curtea gradinitei. Probabil revendicari de terenuri, retrocedari perfect legale, pana la urma legea este lege. Fac un exercitiu de imaginatie si rememorez cum era la interior. Din pacate, sau poate din fericire nu am cu ce sa compar astazi. Sunt niste lacate mari pe poarta pe care scrie mare “Nu blocati accesul”. Apoi vad tot felul de orare si de “comunicari” catre “dragi parinti”. Asa o fi mai bine si modern acum. Atunci stiu ca educatoarea vorbea cu mama sau cu bunicul cand acestia ma luau din clasa cu miros de paturi de panza. In fiecare zi.

Ma indepartez de gradinita si dupa cativa pasi ma intorc sa cuprind intreaga priveliste; este urata, ce mai, este asa ca o femeie de intuneric. Nu are gingasie, nu are suflet, nu are farmec, nu are nimic care m-ar face sa imi duc copilul la ea. Ce remarca interesanta, spusa tot de mine, eu ala care atunci cand eram mic, urlam cat ma tineau plamanii, in diminetile in care ma lasau ai mei cu nasul lipit de geam si ochii dupa ei.

Lasa, imi spun in timp ce ma indepatrez fara nici un chef, poate ca s-a schimbat gradinita si nu mai imi place mie de ea pentru ca o vad cu ochiii unui om rutinat si obosit; macar copiii au ramas le fel. Oare….?

O lume

Tuesday, January 21st, 2014

” Bine v-am gasit oameni buni” este propozitia cu care imi intampin telespectatorii in cadrul unei emisiuni TV pe care o realizez o data pe saptamana. Dupa primele emisiuni au venit si intrebarile. “De ce ai introducerea asta, asa seaca si nespectaculoasa?” “Spune si tu ceva de genul “…traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul” sau gaseste ceva care sa aiba priza la oameni, ceva care sa te individualizeze. Am zambit si voi continua sa o fac, dand acelasi raspuns…

Inainte de toate trebuie sa facem o distinctie esentiala. Intre om si fiinta. Verificati-va cunostintele, DEX-ul si experienta de viata pe care o aveti. Omul este acea “fiinta superioara sociala care se caracterizeaza prin inteligenta si limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin pozitia verticala a corpului…” pe cand fiinta este “tot ceea ce are viata si se misca”. Prin urmare, omul este obligatoriu fiinta, vicevresa insa nu este neaparat adevarata.

Fiinta este acel individ care consuma si care voteaza cand i se da un kg de faina si un toi de tuica. Fiinta este acela pe care nu il intereseaza mijloacele prin care isi atinge scopul. Fiinta nu are obligatoriu constiinta. Fiinta asteapta clementa insa nu stie niciodata cum este sa oferi asa ceva. Fiinta poate sa vorbeasca fara insa a avea un limbaj articulat. Fiinta poate lua pozitia verticala, insa coloana ii va fi in permanenta curbata de prea multe plecaciuni.

Salutul meu se adreseaza oamenilor buni. Desi paradoxal, fiintele sunt cele care se uita mai des la TV. Totusi, acei putini oameni care se uita, merita din plin salutul meu. Iar oamenii nu doresc spectacol ieftin si fara perspectiva. Eu nu cred ca oamenii au timp sa caute scuze pentru faptul ca traiesc in Romania si asta le ocupa tot timpul. Cel mult zambesc amar si trec mai departe. Oamenii vor certitudini. Oamenii nu vorbesc mult fara rost. Pentru ca asta caracterizeaza o fiinta superioara sociala si inteligenta. Oamenii nu se gandesc imediat ca nu sunt platiti pentru ce fac. Oamenii sar in apararea altui semen al lor asa cum o fac si in cazul fiintelor. Oamenii simt si ofera. Oamenii se zbat pentru o cauza in care cred, si care nu le va face bine numai lor. Pentru un om conteaza si scopul si mijloacele prin care ajunge acolo unde isi doreste. Ei bine, eu pe acesti oameni ii salut pentru ca in ei imi este nadejdea.

Cel mai bun exemplu ca oamenii nu imi inseala asteptarile este cazul avionului cu medici, cazut in tara motilor. Cine au ajuns oare primii sa dea o mana de ajutor? Nu oamenii?

Ma uit zilnic pe unde merg, pe unde calc, in sus, la stanga si la dreapta. Lumea este plina de fiinte. De la amiba din apa plata, la soarecele din coltul pivnitei si pana la cainele care ma conduce pana la usa casei. Toti suntem fiinte insa nu toti suntem oameni. Poate ar trebui sa ne bucuram ca zilnic sunt din ce in ce mai multe fiinte pe aceasta Planeta. Ca aveam de-a face cu un Pamant din ce in ce mai viu. Teoretic. Apare totusi o intrebare pe care mi-o pun din ce in ce mai des:

Ce se intampla cu oamenii?

Un leu si zece bani

Thursday, January 9th, 2014

Cumparasem un castravete, 3 rosii, doi ardei, 15 masline si un mustar. Ma pregateam sa le platesc, cand in micul magazin de cartier a intrat un pusti. Mi-a atras atentia privirea lui. Ochisorii lui erau vii si sfredelitori, emanau acea inocenta copilareasca plina de incredere si de lipsa a problemelor de zi cu zi. Culoarea capruie a ochilor si vivacitatea acestora contrasta puternic cu imaginea fizica a copilului. Era imbracat destul de saracacios si avea un fizic plapand. Parea cuminte, prea cuminte pentru varsta lui. Avea o modestie respectuoasa si parea ca aripile ii fusesera deja retezate, poate de prea multe atentionari si piedici survenite in cei probabil 7-8 ani de viata. Dar asta este parerea mea, imaginea mea fabricata in cateva zeci de secunde in care l-am privit.

Parea ca stie exact de ce a intrat in magazin, s-a oprit direct la casierie si de undeva de acolo a luat ceva invelit intr-un staniol albastru lucios. Nu am avut timp sa vad ce scria pe pachetel pentru ca totul s-a petrecut foarte repede. L-a pus cu o mana  in fata femeii care incasa banii si simultan a deschis celalalt pumn micut in care tinea niste bani. Casierita i-a spus sec “un leu si zece bani”. Exact atat tinea si el in mana lui mica. Avea o hartie de un leu si o moneda de 10 bani. A spus multumesc si a plecat, nu inainte de a-mi arunca o privire victorioasa. I-am zambit si a parut putin incurcat, a incercat sa isi ascunda trofeul proaspat cumparat.

Nu am cum sa redau o privire. Este ca si cum vreau sa povestesc o soapta intr-un rasarit de soare. Momentul cand acea mana mica alba si usor tremuranda a lasat banii exacti pe tejghea si a luat acea eugenie, napolitana sau ce o fi fost ea, a fost atat de incarcat pentru mine incat am ramas incremenit cu rosiile si maslinele mele. Amestecul acela de pui de om deja incercat de viata, ochiii lui vii si caprui, zambetul stingher si fericirea incredibila care i se citea pe chip dupa ce cumparase micul pachetel, mi-a amintit cat sunt de norocos. Nu pentru ca am platit 19 lei si 45 de bani. Nici pentru ca mergeam sa mananc ce tocmai cumparasem. Nici pentru ca eu conduceam o masina iar el era pe trotuar cu mama lui, asteptand autobuzul. Norocul meu consta in faptul ca inca am acea capacitate de a vedea, filtra si ma bucura de asemenea intamplari.

Cand aveam varsta acelui copil mancam mere padurete din copacii de pe langa blocurile vecine cu scoala. Goleam salcamii de florile dulci si cautam macris pe campul de langa calea ferata. Festinul era cand imi lasa mama 2 lei si 75 de bani si aveam o mare problema: ce sa imi cumpar de la cofetarie; inghetata sau ciocolata de casa? Rupeam o bucata din buretele din clasa pentru a-mi sterge pantofii inainte sa ajung acasa. Jucam fotbal in mai toate pauzele iar apa de ploaie si buretele tineau loc de crema de ghete. Ne luptam pe barna din curtea scolii si scoteam zgura din palme cu un ac sterpelit din trusa de croitorie a mamei. Aveam insa un element comun cu acel copil: privirea si 2 ochii caprui.

Imi plac pustii aia care calca prin balti si au fix un leu si zece bani pentru o eugenie. Imi plac mamele lor care ii asteapta in afara magazinului, impovarate de grija zilei de maine. Imi plac tatii lor care se lupta zilnic cu toate legile idioate ale acestei tari, cu multinationalele si cu regimul acesta indobitocit de goana dupa bani. Imi plac fratii si surorile pustilor. Aceia care sunt consemnati acasa pentru a avea grija de cei mici. Iubesc oamenii care se lupta in stilul cel mai frumos in viata, si care apreciaza ceea ce au, fara a-i roade invidia aceea stupida fata de hainele “de marca” pe care le poarta copilul vecinului.

Am vazut copii care nu stiu sa mai aprecieze aproape nimic. Care cred ca li se cuvine aproape orice. Care au asteptari create de cei din jurul lor si nu de inocenta copilariei. Eu imi aduc aminte si cred cu tarie si acum ca fericirea unui copil este simpla si cutremurator de directa. Noi ii stricam. Noi aia care avem asteptari idioate si vrem sa facem din ei “oameni”. Noi care le impunem de la cele mai fragede varste, sisteme de valori care nu au nici o legatura cu fiinta umana pura din ei.

Din ce in ce mai mult, parintii strang milioane pentru a aduce fericire in sufletele copiilor lor. Eu am vazut ieri ca ea costa 1 leu si 10 bani. Iar astazi continui sa cred ca fericirea unui copil se daruieste si se obtine gratis. Iti trebuie predominant minte, suflet si timp alocat. Dar asta inseamna mult. Mult prea mult pentru unii.