Archive for the ‘Politic’ Category

Societatea si vinul

Sunday, May 15th, 2016

Baza acestei scrieri este o povestire veche pe care am auzit-o cu ani in urma, relatata de un magrebian, intr-un colt al centrului de tineret din Strasbourg.

Cu ani in urma, intr-o comuna din sudul Italiei, primarul localitatii cu pricina urma sa isi serbeze pensionarea. Carmuise destinele acelei mici comune, cale de zeci de ani de zile. Cu bune si cu rele, oamenii il apreciau si l-au reales de fiecare data cand acesta a candidat pentru un nou fotoliu de primar. Inteleptii satului s-au strans la un sfat si au decis ca primarul merita un cadou pentru anii de zile pe care acesta i-a dedicat comunitatii. Mai mult, s-au consultat cu consatenii si in proportie covarsitoare si acestia au decis ca primarul merita un cadou de bun ramas. Prin urmare, pentru ca toata comunitatea a fost de acord, inteleptii au propus ca sa ii ofere drept cadou de pensionare, un butoi mare din lemn de stejar, pe care fiecare locuitor sa il umple cu cate un litru din cel mai bun vin al sau. Astfel, spuneau ei, fiecare om va contribui cu o mica parte si ii va multumi astfel celui care a condus destinele localitatii. Butoiul s-a perindat timp de cateva saptamani prin toata comuna, si fiecare gospodarie a contribuit cu cate un litru, pana cand butoiul s-a umplut.

A venit si ziua pensionarii, iar primarul, vadit emotionat de cadoul primit le-a multumit tuturor si dand cep butoiului le-a spus satenilor ca imparte acest cadou cu intreaga comunitate, pentru a degusta cu totii din bunatatea oamenilor acelor meleaguri. Surpriza insa… in loc de vin, din butoi a inceput sa curga un soi de zeama usor colorata. Avea un usor miros si gust de vin, dar era atat de diluat cu apa incat nu se putea numi vin. Petrecerea s-a incheiat brusc, oamenii au plecat rusinati la casele lor iar fostul primar s-a ales cu un butoi gol. Nu putea sa inteleaga cum de niste oameni atat de gospodari, care il apreciasera zeci de ani de zile, au turnat in loc de vin, numai apa. Probabil ca doar cativa dintre ei pusesera litrul de vin, asa cum si spusesera.

Marea parte a societatii de azi, este identica satenilor din povestirea relatata. Atata timp cat nu exista un interes propriu si imediat, oamenii consimt sa faca actiuni si lucruri de forma. Sunt atatea exemple pe care le vedem zi de zi incat nici macar nu ma voi stradui sa le enumar. Totusi, pentru ca este plina campanie electorala, ma voi raporta la acest fapt, pentru a trage si o concluzie constructiva, altfel totul se limiteaza la o lamentare si nimic mai mult.

Privesc zilnic si sper sa vad si altceva decat spoiala si superficialitate. Si vad, cam ca si in proportia cu vinul si apa, Eram adolescent cand ii ascultam pe Ratiu, Coposu, Iliescu, etc. Cu bubele si orientarile lor, cu trecutul si greselile lor, aceia era lideri. Aveau pe langa scoala vietii, si una politica, fie ca era venita din URSS, Franta, Anglia sau SUA. Iubeau politica si arta de a conduce, iar asta se resimtea prin aproape tot ceea ce faceau. Nici cei din randul 2 nu erau de lepadat. Se spune ca societatile puternice dau lideri puternici in momentele de criza. Asa o fi, dar in acest caz sigur nu suntem o societate puternica astazi. Pentru ca Romania este intr-o continua criza iar calitatea liderilor nu numai ca este intr-o scadere abisala dar asa cum este “aranjata” societatea acum, nu se intrevad muguri de primavara nici peste ani de zile. Servicii, corporatii si interese, cu largul concurs al unei societatii slabe, au facut ca la varf sa fie lideri slabi si fazi, fara aplomb, ca sa nu mai vorbim de viziune. Conduc pe pilot automat, cu carta EU intr-o mana, cu cealalta intinsa la Rasarit sau la Apus si cu coloana vertebrala basculata la 90 de grade. Este oare vina liderilor? Indirect, da. Dar cea principala este si va ramane a societatii. A acelei societati care striga in gura mare ca va turna un litru de vin dar pe inserat pune un litru de apa. A acelei societati careia daca nu ii este satisfacut interesul primar si imediat, se lasa in seama vecinului si a celorlalti pe care abia daca ii cunoaste. Ba mai mult, in loc de vin si chiar de apa, suntem in stare sa turnam cianura, doar pentru a vedea cum sufera altii si a ne bucura ca noi suntem bine si sanatosi.

Cum va imaginati ca suntem o societate care isi alege politicienii si apoi au un grad de vreo 5% incredere in ei? Oare chiar credeti ca numai atatia sunt oameni demni de incredere? Oare va ganditi ca avand aceasta atitudine (manipulata in mod evident) vom reusi sa scoatem lideri autentici la iveala, macar peste 100 de ani? Pai ce om integru si stabil financiar cu dorinta de a conduce, se va pune in postura de a fi injurat, apostrofat, amenintat si stresat zi de zi de niste legi fara cap si fara coada, de o societate individualista si nerecunoscatoare? Trebuie sa intelegem ca liderii nu trebuie sa fie doctori docenti. Si nici genii. Asa cum nu sunt nici perfecti, pentru ca zona gri in conducerea politica este una foarte nuantata si deseori ai de ales exact ca si noi, alegatorii: intre rau si mai putin rau. Desigur ca din exterior se flutura cu incoruptibilitatea si cu teorii moderne, cu modele de tot felul. Sa stiti ca toate trec prin stomac si prin ficat. Si mancarea dar si ulcerul si cancerul. Iti trebuie o anumita constructie ca sa poti conduce drept si vizionar. Sunt curios cati dintre cei care blameaza tot ce este politica si conducatori, preiau informatii fara a le analiza si raspandesc idei populiste, au condus realmente o perioada de timp, macar o echipa de oameni intr-o situatie mai dificila…

Acesta scriere este o atitudine pe care o am fata de tot ce se intampla in ultimii ani. Pentru ca daca nu realizam cat mai repede ca suntem niste fiinte inteligente transformate in executanti, vom ajunge sa regretam in mod sistematic orice sistem anterior pe care l-am trait. Si nu din nostalgie sau datorita procesului de imbatranire. Din simplu motiv ca nu este o scuza faptul ca un popor isi devoreaza liderii. Si nici o realitate. Este doar o descarcare a unei energii negative care ar trebui in mod normal sa fie directionata catre adevaratii vinovati ai societatii moderne. Stiti cine sunt?

Suntem noi, aia de turnam catre un litru de apa intr-un butoi in care credem ca sunt 99 de litri de vin…

Urma scapa turma

Tuesday, March 8th, 2016

Cei care v-ati jucat de-ascunselea trebuie ca stiti cum sta treaba asta. Celor care nu stiti, cititi mai jos si o sa va dumiriti.

Evolutia vietii sociale si politice din ultima vreme, cumulata cu schimbarile legislative, cu “trendul” aparut ca prin minune pentru unii si firesc pentru altii, au creat noi modele in abordarea campaniilor politice. Uite ca nu mai sunt atatea fonduri la discretie si chiar daca le ai, nici nu le mai poti cheltui oricum. Paradoxal pentru unii, incepem sa respectam niste legi. Altii inca merg pe muchia acestora dar cu certitudine exista si categoria de sacrificiu, carora nu le pasa de ele. Din varii motive. Fie sunt bine recompensati, fie sunt rebeli innascuti, fie sunt doar retarzi. Pana la urma, legile sunt create de oameni si schimbate tot de ei. Ei bine, mare parte a mass-mediei si creierele tip copy-paste au concluzionat ca Johannis a ajuns presedintele Romaniei datorita retelelor de socializare si “revolutiei” de pe net. Asa ca actioneaza in consecinta. Este un spectacol plin de culoare sa vezi cum au aparut paginile de facebook ale politicienilor. Cu luari de pozitie, fotografii, comentarii, chiar si “strategii” bine gandite. Ca deh, daca Presedintele a reusit asa?… Postari sponsorizate, persoane angajate care sa raspunda sau sa cenzureze comentarii, likeuri platite si cate si mai cate. Ba mai mult, chiar multi candidati in persoana isi petrec timp pretios raspunzand la comentarii, luand pozitie fata de diverse subiecte de interes care circula pe net si sharuiesc tot felul de minunatii. Se fac mobilizari de prieteni si de grupuri, se incearca crearea de trenduri si cam atat ca am obosit sa le insir. Spiritul de turma lucreaza bine si organizat. Dar…

Deschideti bine pleoapele. O sa vedeti ca Johannis a “iesit” presedinte din cu totul alte motive. Facebook a fost doar unul dintre acele canale de comunicare care a transmis o realitate din viata reala, nu din cea virtuala. Asa cum a fost ea: creata sau spontana. Comunicarea a fost foarte bine organizata, targetata si segmentata. Nu s-a facut dupa ureche si nici dupa ce discutam de dimineata la cafea. A avut resurse, a avut piata si a avut raspandire. Si cel mai important o sa repet: s-a bazat pe fapte, pe societate si pe emotii, foarte bine sustinute de o intreaga masinarie media si nu numai… Cei care au descoperit acum retelele de socializare si le folosesc urmand modelul copy-paste sau sfaturile unor consultanti media aparuti peste noapte si zi, s-ar putea sa aiba mici sau mari dezamagiri. Spre exemplu, daca creezi eveniment la liber pe Facebook, ca faci party acasa la vila ta cu piscina, s-ar putea sa ai probleme cu ISU, pentru ca sigur o sa treci de 200 de “invitati”. Daca peste o saptamana o sa mai dai anunt sa iti chemi “prietenii” de dimineata, sa planteze un copac sau/si sa mergeti la vot, este foarte probabil sa incapeti cu totii intr-un microbuz de 7 locuri. Mai mult, retelele de socializare pot crea ceva puncte de notorietate dar la fel de bine vor taxa lipsa de coerenta si fenomenul politic ca si postare sponsorizata.

Voi ce sunteti in cautare de voturi: Facebookul va poate ajuta daca ganditi si daca actionati, nu daca copiati. Iesiti din casa si strangeti sincer mainile oamenilor, aceia care vor sa vi le mai intinda. Traiti si faceti ca lucrurile sa se intample. Apoi puteti sa scrieti despre ele si pe retele daca credeti ca va ajuta cu ceva. Lasati manipularile ieftine cu poze si luari de pozitie fortate. Gasca de pe net nu este aceeasi ca aia careia le puteti promite de 3 ori acelasi lucru si cu acelasi rezultat. Voturile “durabile” se castiga in strada. Cel putin la locale. Nu aveti voi, nici puterea si nici stiinta de a le castiga altfel. Si nici nu ar fi corect. Pentru ca daca nu pui osu’ la treaba si capul la contributie, o comunitate, cu cat este mai mica, cu atat te va judeca mai repede si mai profund. Veti vedea ca oameni cercetati penal vor castiga la pas alegeri in intreaga tara, fara nici o retea de socializare, spre uimirea si revolta unora sau satisfactia altora. Asa cum oameni onesti si curati vor reusi sa se ridice mult mai repede decat o puteau face cu ani in urma. Veti vedea ca in plan local, nu reteaua creeaza politicianul, situatia este tocmai inversa. Lasati ideile virtuale de manipulare si treceti la cele reale din teritoriul pe care vreti sa il “cuceriti”. Imbatati-va cu apa rece daca credeti ca 1000 de likeuri inseamna 500 de voturi. O sa obtineti foarte probabil vreo 10. Asa cum 1000 de oameni reali carora le-ati zambit si le-ati ascultat macar problemele, s-ar putea sa faca 500 de voturi.

Acum ca am descris cum cred eu ca este cu turma, o sa va spun si ce cred ca este cu urma. Ei bine, urma este acea persoana care poate salva turma, daca reuseste sa faca il faca piu-piu pe al de mijeste. Bine, acum o sa va intrebati cine e ala de mijeste. Da, in intrebarea aceasta s-ar putea sa gasiti mult mai multe raspunsuri decat in intregul Facebook…

Cartoful fierbinte

Monday, August 31st, 2015

Nu este prima data cand spun, ca poate cea mai importanta provocare a acestui inceput de secol este dobandirea deprinderilor de a invata sa gandesti. Indobitociti de informatia de masa, neselectata, manipulata si detinuta de factori importanti decidenti, grabiti de ritmul infernal al vietii unei dictaturi financiaro-capitaliste, macinati de grija platii chiriilor, a leasingului si a taxelor, de frica fata de toxinele cu care ne hranim, de bolile aparute peste noapte, majoritatea populatiei nu are nici cea mai mica inclinatie spre o gandire proprie. Asa ca preia orice mesaj i se pare acceptabil pentru sufletul propriu, (zdruncinat si tocit si acela) si il da mai departe cu credinta. Cel mult gandind superficial, fara a verifica si fara a privi deloc in trecut sau/si viitor. Preluam de pe Google, de la TV, din reviste si de “pe net”. Emotionali si manipulati, creduli sau din contra, de fapt noi nu ne “producem” opinii. Noi le preluam pe cele care ni se servesc cu buna stiinta. Si nu este vorba despre teorii ale conspiratiei. Doar de o simpla judecata.

Iata un caz actual, in care putem judeca avand cunostinte de baza, fara a avea pretentiile unui profet.

In urma cu mai bine de 20 de ani, participam la formari destul de intense in domeniul intercultural. Selectia pe baza de CV si aplicatie proprie. Cheltuieli platite de Comunitatea Europeana (CE). Locatia: Consiliul Europei. In acel moment, Romania inca nu facea parte din CE (a aderat in 2007). Eram inca student al unei tari care se pregatea de aderare, dar atentie, la acel moment Romania nici macar nu fusese propusa spre aderare (summitul de la Salonic din 2003).

Am “prins” unul din cele cateva locuri destinate spatiului non UE si am participat intre anii 2000-2003, la o serie de traininguri care au avut ca scop interculturalitatea.  Foarte pe scurt, am fost dus intr-un mediu strain, cu tineri provenind din diferite religii, etnii, tari, etc, si am fost instruiti de traineri proveniti si ei din diverse tari, religii si etnii. Practic si teoretic, am trait experiente de viata marcante. De la bataia unui kosovar cu un sarb in fata Consiliului Europei, la examinarea solutiei de incetare a razboiului din fosta Jugoslavie, la conflicte mici si povesti de dragoste trecatoare, la derularea unor proiecte impreuna, la strategii si situatii ipotetice. Am facut cam de toate si sunt si acum recunoscator acelor momente din viata.

Am facut aceasta introducere, pentru a arunca o privire in trecut. Europa se pregateste de multi ani pentru provocarea interculturala. Chiar daca poate parea un domeniu neimportant, a forma tineretul si a pregati societatea in acest sens, este mai mult decat esential. Vom vedea de ce. Europa se pregateste de multi ani si in alte domenii conexe interculturalitatii, iar cei curiosi se pot documenta destul de usor accesand niste informatii din trecut. Europa nu este luata prin surprindere, atat de mult pe cat doresc unii sa se vada. A stiut si s-a pregatit. Poate nu suficient de bine, poate nu suficient de repede, dar a stiut ca asa ceva se va intampla intr-o buna zi. Iar intamplarile in ziua de astazi, sunt intamplari in masura in care nu au decat supozitii, nu si raspunsuri care sa defineasca un scop.

De ce totusi degringolada aceasta cu imigrantii?

Americanii care vor sa destabilizeze Europa? Planul Kalergi? Musulmanizarea Europei? Teama reala a refugiatilor, ca vor fi macelariti in propria tara? Infiltrarea de teroristi in Europa? Si mai sunt cateva intrebari, acestea insa sunt cele mai vehiculate.

Oricare ar fi raspunsurile la intrebarile de mai sus, aceasta actiune a fost bine premeditata. Iar Europa s-a ales cu un cartof fierbinte. Atat de fierbinte incat ii vor trebui multe resurse ca sa il raceasca. Nu imi dau cu presupusul cine a facut-o. Poate am vreo idee, dar nu stiu daca asta este interesant in acest moment. Realitatea de azi este ca Europa are imagini cu copii si femei moarte pe mari, in camioane, pe garduri de sarma ghimpata, cu proteste papale, cu iminente miscari sociale si probleme economice si de gestionare a unei situatii fara precedent. Pe de alta parte, europenii au cazut prada mobilitatii promovate tocmai de ei, ani de-a randul. Poate si anuntul ca UE nu mai primeste curand noi candidati sa isi fi spus cuvantul in cazul Serbiei si Macedoniei. Poate ca daca ne uitam pe studiile macroeconomice vedem ca era cazul unui mic conflict armat in zona, de descarcare a unor tensiuni, fonduri si polite. Pentru ca exista ciclicitate si coincidente prea dese, atunci cand acestea au loc. Poate ca ne trebuie scuze pentru a intari unele sisteme. Intotdeauna din astfel de actiuni va exista si un castigator si desigur ca nu trebuie sa ne gandim la propusa moschee gigant de la Bucuresti. Nu acolo trebuie sa cautam castigatorul(ii). Poate ca pur si simplu totul se reduce la suma cheltuita pe cap de refugiat? Poate. Sunt mult prea multe necunoscute si prea putini cunoscuti in aceasta ecuatie. Cert este ca o masa de oameni manipulati sunt pusi sa traverseze mari si garduri de sarma, sa fuga prin granite si camioane. Ca in proportie majoritara sunt barbati tineri si ca au platit mii de euro ca sa fuga din propria tara, poate parea ciudat, dar eu zic ca este un plan secundar. Faptul ca sute si poate mii dintre ei vor deceda in acest proces maret? Pai si in razboi cum este? – probabil ca iti va spune strategul care a orchestrat aceasta. Oare era mai bine un mic razboi? Asa s-a decis pentru ca probabil ca nu s-a agreat cine sa vanda armele si cui. Gluma amara.  La fel de cert este ca alta masa de oameni manipulati vor judeca sentimental imaginile de la TV sau din mediul virtual. Si vor spune ca asa ceva nu este posibil, ca este inuman si ireal. Ca suntem oameni si ca trebuie sa facem ceva. Sa ne ajutam unii pe altii, sa le dam din locurile “noastre” de munca si din ajutoarele de somaj platite din bani europeni, adica munca europeana. Cum sa ii trimitem inapoi pe refugiati, pentru ca intr-o Europa moderna nu exista garduri si solutii radicale…

Imi place interculturalitatea, am studiat-o si o fac in continuare, pentru ca este pasionant faptul ca ne curge acelasi sange prin vene si totusi suntem atat de diferiti. Este vorba despre viata, atat de valoroasa pentru noi, pentru familia noastra si pentru cei apropiati si un simplu numar in minus pentru decidentii dintr-un birou, deloc oarecare. Trecem printr-o provocare care ne va face mult mai puternici, pentru ca vom trece prin ea. Unora nu le va fi usor deloc, chiar daca nu o vor resimti direct si personal. Iar asta o sa o stim din ce in ce mai multi dintre noi, chiar daca o gandim sau o preluam de pe TV sau Internet.

 

In concluzie, Europa are in maini un cartof al naibii de fierbinte, si indiferent de cine i l-a aruncat, aceasta l-a prins cu ambele maini si acum incepe sa il jongleze, asteptand sa se raceasca. Pentru simplu fapt ca nu prea are unde sa il arunce.

Sentimentul de liniste

Friday, August 7th, 2015

 

Astazi, in timp ce moderam o emisiune TV, am observat ca sunt linistit. Si m-am intrebat de ce. Linistit esti daca nu iti pasa. Dar mie imi pasa. Linistit esti daca esti vreun Zen. Dar eu nu sunt Zen. Linistit esti daca ai toate comenzile in mana si ai riscuri zero. Nu este cazul. Linistit esti si daca esti prost. Asta trebuie dovedita.

Se poate ca linistea sa iti fie data tocmai de faptul ca ai invatat sa gandesti? A gandi este o activitate ce defineste omul, nimic nou sub soare. Invatarea insa… este un proces ce necesita anumite caracteristici definite azi si modificate maine, tocmai de cel care le emitea ieri. Privesc in jur si vad din ce in ce mai multi oameni care gandesc, dar au uitat ca acesta este un proces pe care trebuie sa il inveti si sa il dezvolti zilnic. Pentru ca azi gandim cum sa luam lucrurile de-a gata, cum sa facem mai repede si mai bine (eventual). De asta mergem in malluri, de asta avem sisteme de invatamant depasite, de asta inghitim medicamente artificiale si de asta o sa ne batem ca chiorii pe resursele pe care astazi le epuizam inconstient. Si tot de asta adresam intrebari la ce nu stim, unui motor de cautare, situat intr-un loc pe care l-am denumit internet. Cu motivatia lipsei timpului, incercam sa ne descurcam cat mai bine si mai repede. Si lasam sistemele sa ne invete cum sa gandim. Si ce sa gandim. Fara sa ne pese ca cineva le-a facut si pe acestea, sa fie ceea ce sunt. Cineva dintre noi.

De ce atata gandire? Pare mai usor sa traim si sa experimentam. Bine, haide sa plecam si de aici.

Sa zicem ca ti-a murit cainele din curte. Brusc si aparent fara motiv. Stii, cainele acela la care tineai atat de mult si pe care l-ai crescut de cand era o gramada de blana fara ochii. Ce este de gandit aici? Aici este mai mult de simtit. Ziua ti se pare fara sens si iti amintesti toate acele momente fericite in compania lui. Fara a fi morbid, incearca sa fii tu cel care ii sapa groapa in care urmeaza sa il depui. Daca nu ai timp sau te crezi prea sensibil sa o faci, o sa pierzi o lectie de viata importanta. Pentru ca in timp ce sapi, mintea invata sa gandeasca. Emotiile se exteriorizeaza si transfera asupra creierului, multa influenta de stare. Poate ca iti vine sa plangi, poate sa dai vina pe stiu eu cine, poate sa nu mai crezi in Dumnezeu, chiar daca credeai sau nu. Invatand sa gandesti, nu devii mai insensibil. Nici mai rational. Eu cred ca devii mai bun si mai intelept. Fara sa arunci vina in jurul tau, fara sa te asociezi cu fatalismul mioritic, ai toate sansele sa devii o fiinta mai evoluata. Pentru ca natura ne-a lasat suficient timp si spatiu sa invatam sa gandim. Noi le restrangem pe ambele cu buna stiinta si apoi ne plangem de lipsa lor. Nascocim proverbe razbunatoare de genul „cine sapa groapa atluia va cadea chiar el in ea”, dar nu spunem ca sapand groapa cuiva drag, pentru care nu mai poti face nimic pe aceasta lume, vei invata ca viata nu este facuta ca sa se termine, ci ca sa continue.

Eu cred ca trebuie sa iti inveti copilul sa gandeasca, nu sa urmeze un sistem. De ce nu o facem si noi? Pentru ca ne este mai comod altfel? Mintea noastra rugineste zilnic, prinsa intre sisteme si legi, intre lipsa acuta a liderilor autentici si teama de pierderea locului de munca sau a cuiva drag. Atunci cand privesc oameni incrancenati in zbateri ce par utile dar se dovedesc a nu fi, incruntati, speriati, presati si stresati, atunci imi dau seama ca de la cele mai fragede varste, „cineva” ar trebui sa predea o singura materie: invata sa gandesti.

Si ma intorc la sentimentul de liniste. Pentru ca am invatat sa gandesc. Sa nu urasc, sa nu judec fara discernamant. Sa nu impart politica in buni si rai, in aia de la putere si in opozitie. Sa nu urmez orbeste orice lege sau chiar crez propriu. Sa nu vad totul in alb sau negru. Sa vad ce este bun in oameni si sa ma feresc pe cat posibil, de ce este rau. Sa ascult natura si sa nu strivesc ce imi spune instinctul meu primar. Sa am rabdare sa ascult, sa astept chiar si atunci cand nu am timp. Ca nu mi-l fura nimeni, tot al meu este. Sa ma enervez si sa strig daca asa simt. Dar fara sa deranjez. Sa iubesc fiecare dimineata si sa admir fiecare apus, fie el si acoperit de nori. Sa nu imi impart viata in saptamana de lucru si weekend. Sa admit ca gresesc. Si sa daruiesc.

Si inca mai am de lucru. Mult.

Povestea rece de la gura sobei calde

Wednesday, November 19th, 2014

Aceasta este o poveste de tip science –fiction. Orice asemanare cu personaje reale, lucruri si fapte, sunt pur intamplatoare si trebuie tratate ca atare.

Prefata: Matematica este o stiinta pe care am apreciat-o, fara insa a excela in mod evident. De copil am invatat ca in matematica sunt probleme ce trebuie rezolvate. Acestea au 2 caracteristici principale: “Ce se da” si “Ce se cere”.

In anul xxxx au loc alegeri pentru functia de presedinte al  Republicii Selenia. Candidatii care ajung in finala sunt Perenius – reprezentantul stangii si Jelenius – reprezentantul dreptei. Perenius este prim-ministru si presedintele pardidului aflat la guvernare, in timp ce Jelenius este un candidat venit din provincie, atipic pentru politica seleniana. Perenius a castigat in primul tur, cu o diferenta de peste 10%, chiar stand in fata televizorului si mancand popcorn. Presedintele in exercitiu al republicii Selenia, domnul Beleniu, este un reprezentant al dreptei, un tip iscusit si conflictual, cu un capital social scazut si erodat in urma celor 2 mandate dificile de la carma Seleniei.

In fotografia expusa se afla tot ce trebuie in alegerile prezidentiale; interese externe, aliati si inamici, servicii secrete si staffuri de campanie. Staful de campanie al lui Jelenius are o misiune interesanta si dificila in acelasi timp. Candidatul pe care il sustine este, asa cum am mai afirmat, atipic in politica de tip selenian. Inteligent, cu prestanta, sigur pe el, insa lipsit de experienta politicii centrale, nu reuseste sa treaca “dincolo de sticla” pentru majoritatea poporului selenian. Mai mult, are de recuperat si o diferenta de 10%, in conditiile in care nu face nici o alianta fatisa cu vreunul dintre candidatii pierzatori din primul tur. Mai mult, sondajele pentru turul 2 nu ii dau decat sanse minime de castig, iar istoria spune ca asemenea reveniri in conditiile date, se intampla in cazul cel mai bun, intr-o situatie din 10.

Aici intervine abilitatea unor minti luminate, plecate de la un vechi principiu matematic amintit anterior; ce se da si ce se cere. Ce se da am redat deja in linii mari, iar ce se cere este simplu: castigarea alegerilor. In acest caz se pun intrebarile: “ pe ce sa construiesti, pe ce sa cresti %, care sa fie strategia? “ Analizand candidatul, situatia prezenta si studiile din piata, ajungi la concluzia ca NU poti sa cresti procentual atat cat iti trebuie, utilizand doar atuurile candidatului Jelenius. Singura sansa in acest caz, este sa obtii un vot contra lui Perenius si a sistemului reprezentat de catre acesta. Aceasta fiind sansa de castig a lui Jelenius, incepi sa creionezi o strategie…

Te poti baza pe domnul Beleniu si relatiile bune pe care acesta le are cu tarile din diaspora, insa procentul de oameni estimat a se prezenta la vot, este in jur de 50-55%, in conditiile in care diaspora reprezinta 400k voturi. Asta inseamna ca diaspora reprezinta in jur de 4%. Faci o simulare si vezi ca chiar presupunand ca toti vor vota cu Jelenius – lucru imposibil de altfel, tot va fi de departe insuficent pentru victorie. Si totusi, ce este de facut, trebuie sa scoti la vot peste 60% din populatie pentru a avea sanse de castig…? Te pui pe tabla de sah si gandesti… pentru ca ai studii reprezentand populatia pe care trebuie sa o scoti la vot. Acestia sunt in mare parte tineri sau oameni ajunsi la maturitate, scarbiti de politica si de cei care o reprezinta, oameni cu studii medii si superioare, oameni cu un grad de inteligenta peste medie, usor orgoliosi, utilizatori si consumatori in mare parte a mijloacelor de comunicare moderne, a retelelor de socializare online. Mai mult, multi dintre ei au si rude, prieteni in diaspora. Asa apare filonul pe care se poate construi “ce se cere”.

Ce ar fi daca incercam sa urnim bulgarele de la distanta? Inca din primul tur, au fost speculate cu buna stiinta unele slabiciuni ale votului din diaspora. Este suficient ca serviciile responsabile sa creeze disfunctionalitati in sistemul de vot de aici. Cu complicitatea unor persoane din ambasade, avand sprijinul (fie el si tacit) al guvernelor de partea lui Belenius si beneficiind de canalele de comunicare adecvate, reusesti sa aglomerezi cateva sectii de vot importante din diaspora, lucru usor de realizat in fapt, speculand si numarul redus al acestora. Dupa primul tur, problemele semnalate la votul din strainatate sunt destul de apasatoare, insa nu de nerezolvat. Ministrul de externe, domnul Celenius, este un tip tanar si scolit, un ins inteligent care are sprijinul total al lui Perenius. Pus intr-o situatie delicata, se consulta cu acesta si nu isi risca cariera politica, luand decizia de comun acord cu seful sau, sa isi dea demisia. Iminenta victorie a lui Perenius este mult prea importanta pentru a fi pusa in pericol printr-un simplu act de orgoliu. Intr-o maniera eleganta, Celenius iese din peisaj fara insa a observa un lucru esential, pe care il voi relata ulterior. La fel de interesant este faptul ca exista un “cineva” care ii sopteste lui Perenius ca este bine sa il puna in functia de ministru de externe pe domnul Melenius. Probabil, spune acel cineva, domnul Belenius in calitate de presedinte, nu va semna decretul de numire, prelungind astfel criza in ministerul de externe, degringolada fiind elementul pe care se va putea da vina atunci cand va veni vremea socotelii. Foarte important de semnalat este ca domnul Melenius este diplomat si securist ca si formare, un om al sistemului, care a fost numit in urma cu ceva ani de zile, in functia de sef al securitatii, chiar de domnul Belenius. Alt amanunt important este si ca Melenius candidase chiar la presedentie in turul 1, obtinand insa un scor jenant. Aparent un pion fara importanta, Melenius parea sa fie aliatul lui Perenius. Poate cu oarecare surprindere, Belenius semneaza decretul de numire in functia de ministru de externe, punandu-l pe Melenius intr-o postura delicata si cheie in acelasi timp.

Siguranta lui Perenius este data de sondaje si de stafful de campanie, care ii intaresc acestuia ideea ca este pe drumul cel bun. Aici intervine elementul definitoriu. Perenius sulfa si in iaurt cand vine vorba de diaspora, tocmai pentru ca la alegerile anterioare, Belenius castigase alegerile cu firmiturile de voturi stranse in strainatate. Cu mintea cuplata pe acest canal, Perenius nu vede un element esential: numarul de buletine de vot tiparite pentru diaspora, nu depaseste 800k, in conditiile in care nu se va vota mai mult de 400k. Chiar in conditiile in care va pierde total in diaspora, Perenius are un avantaj confortabil in tara. Insa nu…, orgoliul, istoria, stafful, si cine stie mai cine, il indeamna sa blocheze cat poate votul din diaspora. Mai mult, Melenius si cateva capete luminate, unele de aroganta si nestiinta, altele cu buna stiinta, acuza diaspora, dau declaratii interesante chiar in ziua votului. Spre exemplu, de ce nu se duc cetatenii diasporei sa voteze in sectii situate la 400 km departare, in plimbari placute de duminica. Melenius afirma nonsalant ca nu sunt problem la vot, simultan cu imaginile care curg pe facebook, in care cineva filmeaza o “coada” la vot, de circa 3 km. Acum bulgarele prinde contur si vine catre casa. Umiliti, frustrati, cu probleme economice si imbolditi de rudele din strainatate, oamenii ies masiv sa voteze contra sistemului. Contra celor care ii considera fraieri, contra celor care isi bat joc de ei si de rudele lor, contra celor corupti. Evident ca in tot acest carusel sunt prezenti lideri de curente din diverse cercuri, formatori de opinie si canale de informare atent gandite, care functioneaza intr-un timing aproape perfect.

Interesat este ca nimeni nu s-a gandit la o solutie foarte simpla: sacrifica pionul pentru a proteja regele. Oare ce s-ar fi intamplat daca Melenius ar fi infiintat si alte sectii de votare in diaspora? Cat ar fi votat acestia? Inca 100k in plus? Poate 300k? Poate pana in maxim 600k. Ce ar fi insemnat 600k (irealizabil in fapt) in economia totala a votului? …cateva procente pierdute, insa irelevante pentru rezultatul final. Melenius sau Perenius ar fi putut evita elegant problemele din diaspora, fara a-si periclita victoria. Chiar daca nu puteau evita total diversiunile, puteau macar inchide gura majoritatii, prin deschiderea unor noi sectii de votare, fapt ce s-ar fi dovedit a fi irelevant in ecuatia finala.

Imaginile cu fratii selenieni agresati in fata ambasadelor, fac inconjorul internetului, iar telefoanele se inrosesc. Scanteia fusese data de catre cine trebuie, exact acolo unde trebuie. Focul s-a aprins irezistibil si mistuia tot ce intalnea in cale. Apar detalii interesante, precum cel in care specialisti in comunicarea online, s-au dedicat lui Jelenius, dupa ce in primul tur o sustinusera pe doamna Macenius – care facuse cea mai inteligenta campanie online a ultimilor ani.

Vazand trendul votului, cativa aliati ai lui Perenius incep sa intoarca armele. Se pierd voturi importante si se pare ca nimic nu mai este de facut. Ministerele de interne din diaspora accentueaza intr-un mod interesant aglomeratia de la vot, sicanand exact cat trebuie si cand trebuie. Televiziunile prezinta asa cum s-au angajat, intreaga poezie de vot, iar peisajul devine complet daca ne amintim faptul ca Belenius, un inflacarat adversar al lui Perenius, nu face altceva decat sa puna paie pe foc ,referindu-se numai la diaspora.

Fenomenul este pe final, victoria este aproape. Interesant insa, treptat apar mesaje de mobilizare si de iesit in strada. Oamenii frustrati si abrutizati de catre un regim orgolios si infatuat, sunt acum de neoprit. Se simte miros de sange si se forteaza victoria finala. Probabil ca lumea nu iese degeaba

Intr-un final previzibil deja, dar surprinzator pana in urma cu cateva zile, Perenius iese civilizat si isi recunoaste infrangerea. Jelenius face baie de multime, iar siguranta de care a dat dovada pe intreaga campanie iti spune un singur lucru: niciodata nu a fost singur. Un fel de you’ll never walk alone…

A doua zi dupa victorie, Belenius posteaza un video interesant pe pagina sa de Felsbuk, probabil dedicat internautilor si celor care l-au sprijinit chiar si fara sa vrea in demersul sau si al celei mai mari parti a poporului selenian. Tacerea lui Belenius din timpul celui de-al doilea tur de scrutin, coraborata cu videoclipul interesant spun mai multe decat este necesar. Melenius isi recunoaste spasit limitele si vina si demisioneaza din postul de ministru de externe,zambind larg si ingaduitor, parasind un post care i-a venit ca o manusa pe care o dorise altcineva. Un om al sistemului de securitate va ramane un om al sistemului. Iar cine crede ca acesta este doar un batranel slab de minte si temator, probabil ca sigur greseste.

Perenius se retrage sa isi linga ranile si sa stopeze sacalii care ii luasera urma inca din dupa amiaza zilei decisive de vot. Probabil ca nici acum nu ii este clar de ce nu a sacrificat un pion din curtea sa, pentru a da sah si mat regelui advers. Probabil ca nu stie exact cine din stafful sau l-a indrumat gresit. Probabil ca inca nu stie de ce Ilienius i-a spus ca este necopt pentru functia la care candidase. Probabilca isi va da seama candva. Oricum, mult prea tarziu va invata ca atunci cand vrei sa castigi, trebuie sa iti alegi cu grija aliatii si cu deosebita grija pe cine iti faci inamic.

Analistii analizeaza, Felsbukul inca mai cauta sange, desi se va linisti de la sine dupa cativa stropi. Acum se vorbeste despre viitor, despre prezent sau despre cum a fost si de ce a realizat Jelenius surpriza. Nu stiu cati privesc radacina, cati se uita la adevarata cauza si elementul declansator a tot ceea ce s-a intamplat. Probabil ca nici nu are importanta daca privim aceasta poveste spusa la gura sobei, ca pe un exercitiu democratic, poate unul dintre cele mai frumoase momente democratice din Selenia ultimilor xx ani.

In viata politica este recomandat ca daca visezi, sa o faci cu ochii larg deschisi.

 

Camera de ascundere

Monday, November 3rd, 2014

Am zis ca nu scriu de vot si de votanti, de politica si de presedinti. Sa nu ma credeti. Pentru ca tocmai v-am inselat asteptarile si nu cred ca sunt primul care face asta. Doar sunteti obisnuiti… Desigur ca pot sa o dau la intors si sa va explic faptul ca scriu despre camera de ascundere. Asta o puteti crede si o sa vedeti de ce.

Nu ma laud cu o masiva cunoastere a fenomenului politic, insa am pretentia ca inteleg destul de multe in acest domeniu. Si destul de repede. Curiosii stiu de ce. Ceilalti sa ma creada pe cuvant de scris, daca doresc.

Acum cateva luni de zile, am mers sa votez. Ma refer la “europarlamentare”. Fiind un tata ce se doreste responsabil, l-am luat si pe “ala micu’”, sa il invat eu cel invatat si emancipat, care sunt ideile democratiei. Pe drum, i-am explicat unui pusti de 4 ani, cum sta treaba cu votul. De ce se voteaza, care este scopul si esenta democratiei. Il priveam cum statea si ma asculta curios si oarecum nepasator in acelasi timp. Il stiu insa prea bine si nu ma pacalea; subiectul ii starnise interes. M-a intrebat numai cine ne da stampila si daca dupa ce votam, o putem lua acasa. Ah, si inca ceva; de ce nu voteaza si el. I-am spus ca poate el sa puna stampila pe buletinul de vot, acolo unde ii indic eu, cel putin pana o sa invete sa citeasca. Si ca e musai sa lase stampila acolo dupa ce voteaza, ca sa nu avem probleme cu politia.  S-a declarant satisfacut si uite asa am ajuns la locul cu pricina.

Il urmaream pe “ala micu’” cum studia curios oamenii, cabinele si stampilele. Am pregatit buletinul, am luat stampila si am dat sa intru in cabina impreuna cu el, incalcand grav si premeditat secretul votului. Nici bine nu am intrat dupa perdea, ca ma si intreaba: “ … dar ce cautam aici in cabina de ascundere?” Am zis ca nu aud bine, asa ca l-am intrebat usor amuzat: “ce spui ma gaga, ce cautam unde?” ….” aici in asta…. cabina de ascundere” imi raspunde el zambind smechereste, stiind ca nu a potrivit cuvintele chiar cum trebuie. Am inceput sa rad moderat, amuzat de felul cum vede un copil de 4 ani, o cabina de vot. I-am spus sa puna stampila si ii explic eu cand iesim cum sta treaba cu cabina de ascundere.

In timp ce impatuream buletinul de vot, ma gandeam deja…

Mai oameni buni, de ce sa ma ascund dupa o perdea colorata, ca sa pun o stampila pe optiunea mea, pe alegerea mea libera, democratica si independenta? De ce trebuie sa fie votul meu secret? Ma doare drept in tocul de la usa ca vede vecinul, vecina, sau toata sectia, pe cine votez eu. Pentru ca este alegerea mea si numai a mea. De ce sa folosesc o camera de ascundere? De cine ma ascund? De ce sa ma ascund? Uite asa se aprinse mintea mea involburata… Copilul din mine incepea sa gandeasca copilareste. Dar omul experimentat, calit de societate, prostie si invatare experientiala, da raspunsuri imediat… Pai mai bezmeticule, pentru ca asa zice legea, ca votul este secret, ca nu e bine sa votezi ostentativ, adica la vedere, direct pe masa de unde iei stampila. Ca influentezi procesul de vot, ca poate vrei foloase necuvenite, ca bla si bla bla bla. Mintea mea neostoita imi dadea zeci de motive destepte pentru care este bine sa intri in cabina de ascundere. Ca societatea, ca legea, ca secretul, ca ….sictir….. hai nu incerca sa te mai convingi, pentru ca ala mic are dreptate. Asa in lipsa lui de cunostinte democratice, in puritatea lui, neafectat de societatea aceasta bolnava si plina de reguli pe care si le face pentru a fi incalcate, copilul mi-a dat un raspuns simplu.

Haide sa ne gandim ce s-ar intampla daca toti am vota la vedere. Daca tot omul ar merge si ar pune o stampila in vazul tuturor, lasand cabinele de ascundere pentru rolul lor de baza: caca si pipi. Ce s-ar intampla oare? M-ar injura vecinul si prietenii pentru ca nu am votat ca ei? M-ar renega mama? M-ar pune primarul sa platesc impozit dublu? Mi-ar da huliganii cu sticla in cap, la iesirea din sala? Ce coacaza macesului s-ar intampla dragilor?

Va spun eu, ca m-am gandit:).

S-ar oripila unii, s-ar contra altii, s-ar certa ceilalti. Poate. O perioada. Pana cand toti oamenii cu creier si-ar da seama ca scopul lor este acelasi. O viata mai buna pentru ei si pentru copiii lor, pentru vecinul si mama, pentru primar si chiar si pentru huligan. Votul la vedere ar curata si ar igieniza. Votul la vedere ar crea o societate transparenta si responsabila, una nedorita de politicieni. Votul la vedere ar reduce masiv impartirea populatiei intre Xisti, Yisti si Zisti. Pentru ca a invata sa respecti optiunea celuilalt este prima regula a democratiei. Si tot asta este prima pe care noi o incalcam cu buna stiinta, facand chiar o lege in acest sensJ. Dezbinand se cucereste, iar camera de ascundere face exact acest lucru. Iar noi il inghitim ca prostii pentru ca “e lege”.

Stiu, o sa imi dati minim 10 motive pentru care votul trebuie sa fie secret si tot o sa ardeti de dorinta de a intra in cabina de ascundere. Sau nu. Ma doare-n pragul de usa de ele, desi o sa va respect parerea. Stiti de ce?

Din 2 motive:

Pentru ca o gandire pura face infinit mai mult decat alea 10 imbacsite ale voastre, indiferent cat de mult si de bine o sa argumentati. Sunteti deja “defecti” iar eu nu fac decat sa va intregesc grupul.

Cred cu tarie ca un om sanatos la minte o sa voteze pentru ca are cel putin un dram de speranta, daca nu crede in ceva. Este doar o alegere, asa cum facem alte mii de alegeri zi de zi. Punct si nimic in plus. Ma intreb oare unde v-ati cerut sotul/sotia? Sau unde ati ales ultimul buchet de flori? Sau masina pe care o conduceti? Presupun ca nu intr-o camera de ascundere.

Politica este asa cum este pentru ca totul incepe asa cum incepe: intr-o camera de ascundere.

Spatii

Friday, May 9th, 2014

Oameni si spatii

 

Trenul parea aproape plin daca te uitai din exterior. Odata ajuns la interior, realizai ca pe majoritatea bancutelor de 2 locuri, statea cate o persoana, poate si pentru ca nu erau locuri numerotate. Mai aveam cateva minute pana la plecarea trenului asa ca am studiat…

Majoritatea oamenilor care stateau singuri pe bancuta de 2 locuri, se asezasera oarecum centrat. Unii ce pareau mai blajini, “incalcau” ceva mai putin jumatatea bancii iar altii aveau puse pe locul de langa ei fie o carte, fie o haina, fie un pet cu apa sau suc. Totul parea asa… cumva la intamplare. Adica m-am asezat si pentru ca sa imi fie la indemana am pus sticla sau cartea langa mine.

Am zambit cand m-am uitat la cei care stateau cuminti pe “jumatatea” lor de banca. Erau tineri liceeni, iar privirea lor imi spunea ca asteptau si ei ceva. Adica doar, doar se umple trenul si se aseaza vreo fata draguta langa ei. Prin urmare, cam toti cei ce stateau singuri emiteau ca nu vor sa fie deranjati si ca bancuta cu 2 locuri este teritoriul lor de drept. Mai putin unii tineri, fete si baieti, care asteptau un chip frumos pe langa ei.

Spre stupefactia unui domn, desi mai erau cateva bancute complet libere, am cerut voie sa ma asez langa dansul. A facut o privire de parca il ceream in casatorie. Nu intelegea nimic si cred ca i-am inselat toate asteptarile sale de cetatean platitor de bilet si de taxe. A mormait ceva si mi-a facut loc sa ma asez, cu o mare de sila si lentoare in fizicul dumnealui. Am multumit frumos si am inceput sa ma uit discret in jur, la figurile intrebatoare ale celorlalti calatori. Nici ei nu pricepeau nimic, desi unii parca incepusera sa ma priveasca cam dubios.

Omul de langa mine, un domn pe la vreo 60 de ani, incepuse sa se foiasca nervos si il simteam ca devenea din ce in ce mai incordat. Nu stiu daca a considerat ca am ganduri dubioase in ce il priveste, insa s-a ridicat dupa vreo 2 minute, si-a luat bagajelul si s-a mutat pe una din bancutele libere, imprastiindu-si ostentativ cumva, toate lucrurile sale, pe intreaga bancheta. De data asta am zambit si eu si alti calatori care au privit scena. Fostul meu vecin de banca… nu.

Ce ii indeamna pe oameni sa ocupe doua locuri in loc de unu? Ce ii face pe oameni sa vrea sa calatoreasca singuri, fara sa ii “deranjeze cineva”, fara alt seaman cunoscut sau agreat in preajma sa?

In majoritatea cazurilor, regulile. Uneori insa, nici ele.

Oamenii sunt niste fiinte care vor intimitate cand sunt in colectivitate. Oamenii sunt niste fricosi imberbi, care isi ascund frica de semenii lor, de nou, de schimbare si de cunoastere, in spatele unor ziare, haine, carti si peturi asezate langa ei. Sub pretextul ca vrem o calatorie linistita si de teama unui miros neplacut langa noi, preferam sa fim singuri. Nu suntem dispusi sa incercam aproape nimic pentru ca noi stim ce este mai bine pentru noi si rutina ne face sa ne simtim in siguranta. In realitate suntem din ce in ce mai inadaptati pe acest Pamant. Facem progrese mult prea mici ca umanitate, fata de regresul de zi cu zi ca si oameni, ca si colectivitate. Lipsa constiintei sau goana nebuna a lumii de azi ne face sa ne dorim singuratatea, cand de fapt tanjim dupa colectivitate. Sigur, ar spune majoritatea, sa fie colectivitate, insa aia pe care ne-o dorim noi. Si daca se poate, atunci cand ne-o dorim noi.  Cu cat omul “evolueaza”, cu atat are nevoie de mai mult spatiu. Asa au aparut casele si masinile mari, asa sunt locurile la Business Class. Paradoxal, oamenii mici au nevoie de spatii mari.

Daca omului ii oferi o bancuta cu 2 locuri, o va ocupa pe toata. Ofera-i un compartiment si se va inchide singur in el. Da-i un vagon si vei vedea ca il va accepta fara sa se mire. Sub diferite pretexte, omul ocupa cat spatiu poate si va consuma cate resurse reuseste sa “faca rost”. Sigur o sa spuna cineva, nu toate culturile fac la fel. Da, spun si eu, este corect cat traim in culturi separate. Dati frau liber oamenilor de diferite culturi si o sa obtinem o singura cultura: de ocupare si consum. Noi am uitat sa discutam privindu-ne in ochii, am uitat sa socializam, am uitat sa punem binele inaintea raului, am uitat sa fim ceea ce suntem. Am devenit niste prizonieri ai propriei civilizatii si dezvoltari exponentiale de ordin informational capitalist.

Revin la cunoastere si spun ca ne instrainam de semeni pentru ca. Uite asa, pentru ca, si va las pe voi sa raspundeti. Daca aveti timp, pentru ca spatiul nu cred ca va lipseste. Deocamdata.

Gradinita

Tuesday, April 22nd, 2014

Azi am trecut pe langa gradinita. Acel loc in care am crescut in grupa mica, mijlocie si mare. Nu am revazut-o  decat de vreo 5-6 ori de cand am parasit-o cu mare drag. Astazi eram la pas si i-am dat mai multa atentie.

Gradinita mea de azi este ca o femeie de intuneric. Din aceea care noaptea in lumina neonului chior iti pare daca nu frumoasa, macar draguta. Cand o vezi de dimineata, dupa ce isi racaie zugraveala de pe fata si rujul de pe langa buze, incepi sa crezi ca ai gresit. Atunci iti dai seama ca nu ai schimbat decat 2 vorbe cu ea pe semiintunerc. Indoiala devine semicertitudine. Pui o intrebare si astepti un raspuns. Primesti un zambet tamp si te edifici: ai gresit cu siguranta. Se numeste ca traiesti si ca ai invatat cate ceva. Asa este si gradinita “mea” azi. Galbena sfredelitoare, cu fond de ten din belsug peste zidurile strambe. Rujul seamana cu cu termopanele albe. Pentru ca sunt montate stramb. Cu timp in urma era un portocaliu pai care nu ascundea nimic. Nici tencuiala prost aplicata si nici micile fisuri din ziduri. Dar iti venea sa intri in cladire, macar era o culoare placuta. In rest, azi pare frumoasa la prima privire. Poate pentru ca este primavara si a inverzit iarba si s-a ingalbenit papadia. Zambesc; pana la urma si gradinita tine trendul societatii: sa parem mai gatiti si primeniti dar sa vina musafirii numai cand si cu cine spunem noi.

Gardul are vreo 2,5 m, din fier forjat grosolan, vopsit gri inchis si cu varfurile indoite amenintator in exterior, catre trecatori. Acum vreo 35 de ani era un gard din placi de beton sparte, prin care se vedea din loc in loc. Tin minte ca ne uitam la trecatorii nevinovati de pe trotuar, si cateodata mai strigam la ei si ii speriam. Dar asa este, acum poti sa vezi in interior, sa stii ce se intampla cu odraslele. Ar fi o problema. Observ iarba verde si cruda precum si 2 tobogane colorate, din plastic. Par neatinse. Iarba este necalcata. Cu timp in urma era acolo o groapa de nisip, peste care saream de imi zdreleam zilnic genunchii. Despre iarba nici macar nu putea fi vorba, pentru ca mai toata ziua ne jucam afara si nu apuca sa creasca dupa ce era tavalita in picioare de hoardele de vizigoti nestapaniti. Chiar si atunci cand picura consecutiv. Nu aveam nici un tobogan si nici alte jucarii destepte care sa ne stimuleze deprinderile. Insa cred ca pot si acum sa concurez decent la nivel de amator, in vreo 5-6 sporturi. Atunci inventam jocuri in fiecare saptamana si tot asa de repede le uitam.

In spatele gradinitei, langa intrarea in subsol, unde banuiesc ca se mai afla si acum centrala si spatiul de depozitare, vad niste lazi. Din acelea in care a fost margarina. Probabil ca aia se mananca acum la micul dejun. Eu si acum asociez gradinita cu paine cu unt si cu gem. Dar nu oricum. Feliile erau taiate neregulat si erau unse ciudat, gemul se intrepatrundea cu untul apos. Doamne cat de bune erau. De multe ori, mai adaugam 2 cani de ceai cu gust de ierburi si doar aia mancam toata ziua. Ciorba era un chin, tocanita o gustam din cand in cand iar varza era pentru a fi returnata la cazan.

Intrarea de azi este o sera din termopane albe. Numai ca nu se vede nimic in interior. “Ieri” acolo era o mare de plante pe care le udam si noi din cand in cand, sub indrumarea educatoarei noastre. Si azi tin minte ca apa se punea in tavita si niciodata la pranz, cand batea soarele pe plante. Privirea imi fuge la geamurile curate. Admirandu-le ma gandesc cat de curate sunt acum. Eu le stiam pline de amprentele degetelor noastre murdare de plastelina. Si de hartii si cartoane pe care le faceam si le decupam. Umpleam ferestrele cu operele noastre colorate. Poate ca arata ca un circ pe dinafara, insa in interior era cea mai calduroasa atmosfera.

Nu stiu unde, azi mai am o poza cu o educatoare pe care am iubit-o din tot sufletul meu de copil mic si rau. Stiu ca eram rau pentru ca il bagam pe Anton cu capul in cosul de gunoi. Numai atunci cand batea fetele. Eram un mic justitiar. Pacat ca nu m-a tinut elanul pana azi. Nu ma intrecea nimeni la viteza, chiar daca plateam asta cu pretul genunchilor cojiti tot timpul. Eram iubit de bucatarese si aveam acces la bucatarie cand doream, doar ca eram pus sa cant “Frumoasa-i vecina noastra”. Ma sacrificam, orice pentru o felie de paine cu unt si cu gem… Da, de educatoare spuneam. Era cea mai blanda figura a undei educatoare. Cred ca era studenta si facea practica la noi cat timp a fost bolnava Doamna principala. De fapt, cea tanara a si plecat dupa cateva luni de zile si tare am mai suferit fara sa spun la nimeni. Cu ea ma trezeam in acorduri de muzica frumoasa si avea o tonalitate incredibil de calda a vocii. Nu puteam sa o supar niciodata. Desi faceam asta fara sa ma straduiesc deloc:D.

Revin la gradinita de azi si observ ca este si mansardata. Probabil ca a crescut numarul de copii. Sau…poate ca nu. Ma uit mai atent si vad ca in fapt curtea gradinitei este cam 1/3 din cat o stiam eu. Deh, febra imobiliara. Acum sunt blocuri noi, inguste si moderne, lipite de o latura a ceea ce a mai ramas din curtea gradinitei. Probabil revendicari de terenuri, retrocedari perfect legale, pana la urma legea este lege. Fac un exercitiu de imaginatie si rememorez cum era la interior. Din pacate, sau poate din fericire nu am cu ce sa compar astazi. Sunt niste lacate mari pe poarta pe care scrie mare “Nu blocati accesul”. Apoi vad tot felul de orare si de “comunicari” catre “dragi parinti”. Asa o fi mai bine si modern acum. Atunci stiu ca educatoarea vorbea cu mama sau cu bunicul cand acestia ma luau din clasa cu miros de paturi de panza. In fiecare zi.

Ma indepartez de gradinita si dupa cativa pasi ma intorc sa cuprind intreaga priveliste; este urata, ce mai, este asa ca o femeie de intuneric. Nu are gingasie, nu are suflet, nu are farmec, nu are nimic care m-ar face sa imi duc copilul la ea. Ce remarca interesanta, spusa tot de mine, eu ala care atunci cand eram mic, urlam cat ma tineau plamanii, in diminetile in care ma lasau ai mei cu nasul lipit de geam si ochii dupa ei.

Lasa, imi spun in timp ce ma indepatrez fara nici un chef, poate ca s-a schimbat gradinita si nu mai imi place mie de ea pentru ca o vad cu ochiii unui om rutinat si obosit; macar copiii au ramas le fel. Oare….?

O lume

Tuesday, January 21st, 2014

” Bine v-am gasit oameni buni” este propozitia cu care imi intampin telespectatorii in cadrul unei emisiuni TV pe care o realizez o data pe saptamana. Dupa primele emisiuni au venit si intrebarile. “De ce ai introducerea asta, asa seaca si nespectaculoasa?” “Spune si tu ceva de genul “…traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul” sau gaseste ceva care sa aiba priza la oameni, ceva care sa te individualizeze. Am zambit si voi continua sa o fac, dand acelasi raspuns…

Inainte de toate trebuie sa facem o distinctie esentiala. Intre om si fiinta. Verificati-va cunostintele, DEX-ul si experienta de viata pe care o aveti. Omul este acea “fiinta superioara sociala care se caracterizeaza prin inteligenta si limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin pozitia verticala a corpului…” pe cand fiinta este “tot ceea ce are viata si se misca”. Prin urmare, omul este obligatoriu fiinta, vicevresa insa nu este neaparat adevarata.

Fiinta este acel individ care consuma si care voteaza cand i se da un kg de faina si un toi de tuica. Fiinta este acela pe care nu il intereseaza mijloacele prin care isi atinge scopul. Fiinta nu are obligatoriu constiinta. Fiinta asteapta clementa insa nu stie niciodata cum este sa oferi asa ceva. Fiinta poate sa vorbeasca fara insa a avea un limbaj articulat. Fiinta poate lua pozitia verticala, insa coloana ii va fi in permanenta curbata de prea multe plecaciuni.

Salutul meu se adreseaza oamenilor buni. Desi paradoxal, fiintele sunt cele care se uita mai des la TV. Totusi, acei putini oameni care se uita, merita din plin salutul meu. Iar oamenii nu doresc spectacol ieftin si fara perspectiva. Eu nu cred ca oamenii au timp sa caute scuze pentru faptul ca traiesc in Romania si asta le ocupa tot timpul. Cel mult zambesc amar si trec mai departe. Oamenii vor certitudini. Oamenii nu vorbesc mult fara rost. Pentru ca asta caracterizeaza o fiinta superioara sociala si inteligenta. Oamenii nu se gandesc imediat ca nu sunt platiti pentru ce fac. Oamenii sar in apararea altui semen al lor asa cum o fac si in cazul fiintelor. Oamenii simt si ofera. Oamenii se zbat pentru o cauza in care cred, si care nu le va face bine numai lor. Pentru un om conteaza si scopul si mijloacele prin care ajunge acolo unde isi doreste. Ei bine, eu pe acesti oameni ii salut pentru ca in ei imi este nadejdea.

Cel mai bun exemplu ca oamenii nu imi inseala asteptarile este cazul avionului cu medici, cazut in tara motilor. Cine au ajuns oare primii sa dea o mana de ajutor? Nu oamenii?

Ma uit zilnic pe unde merg, pe unde calc, in sus, la stanga si la dreapta. Lumea este plina de fiinte. De la amiba din apa plata, la soarecele din coltul pivnitei si pana la cainele care ma conduce pana la usa casei. Toti suntem fiinte insa nu toti suntem oameni. Poate ar trebui sa ne bucuram ca zilnic sunt din ce in ce mai multe fiinte pe aceasta Planeta. Ca aveam de-a face cu un Pamant din ce in ce mai viu. Teoretic. Apare totusi o intrebare pe care mi-o pun din ce in ce mai des:

Ce se intampla cu oamenii?

Generatii

Wednesday, May 15th, 2013

Cred ca unul din primele lucruri pe care le-am observat in perindarile mele, a fost diferenta de atitudine a oamenilor provenind din culturi si popoare diferite. Cei care au trait in comunism o perioada suficienta pentru a realiza cum functioneaza acest sistem, stiu la ce ma refer. Pentru ceilalti, o sa explic pe scurt.

Datorita sistemului si locului in care traim oamenii sunt “modelati”. Bine, puteti sa spuneti ca si viceversa este la fel de adevarata, dupa proverbul ca omul sfinteste locul. Partial adevarat in opinia mea. Sa vedem; daca esti crescut sa lupti pentru mancare, sa stai la “cozi”, sa ai curent cu portia si paine cu ratia, sa fii limitat la a calatori si a te informa, sa nu iti poti exprima liber ideile, iar idealul tau in viata sa fie cum sa asiguri ziua de maine a familiei tale? Crezi ca poti sa creezi, sa te simti implinit si liber, sa ai priviri de perspectiva si sa dezvolti atitudini sociale si personale pozitive? Ieri discutam cu un profesor universitar care imi spunea cat de reduse si limitate sunt preocuparile mediului universitar romanesc fata de cel din UK spre exemplu. Am facut o paralela si am extins-o in multe medii si domenii. Situatii similare se gasesc in majoritatea lucrurilor cu care ne confruntam zi de zi. Faptul ca ne laudam cu cateva exceptii de nisa este foarte adevarat insa total insuficient.

Se invoca diverse probleme cum ar fi lipsa banilor, coruptia politica, asezarea geografica si asa mai departe. Revin la generatii si la enuntarea primei idei din acest post. Consider ca generatiile sunt “de vina”. De mic am auzit ca generatia parintilor mei a fost una de sacrificiu. Bunicii spuneau acelasi lucru despre generatia lor iar astazi ne este atarnata de gat si noua aceeasi placa. Ori ne place sa ne victimizam, ori poporul nostru este prin definitie unul de sacrificu. Evident ca ne sacrificam pentru generatia care o sa vina, pentru copii si nepoti, stranepoti si altii care la randul lor vor mai bifa o generatie de sacrificiu.

Ieri am trecut pe langa un cuplu de varsta medie si am observat ca ambii mi-au zambit. Politicos si detasat, erau doi turisti care se plimbau in oras. Exista oameni care au inceput sa zambeasca de cateva generatii incoace. Pentru ca au de unde. Priviti spre Viena sau Roma, Munchen sau Praga. Sunt orase peste care au trecut 9 sau 10 generatii. Veniti in Bucuresti, un oras de 3 generatii si ceva. Cand unii mancau cu furculita altii incercau sa gaseasca rolul apei si al sapunului. Este esential sa nu privim toate acestea ca fiind un handicap al romanilor. Sa nu ne fie rusine sau sa ne complexam pe oricare din aceste teme. Trebuie sa fim insa constienti ca avem de “recuperat” o diferenta de cateva generatii de civilizatie. Daca vom continua sa alergam incercand sa prindem pe cineva din urma, vom sfarsi cu limba de-un cot privind cum cei din fata se indeparteaza in mod constant. Pentru ca asa este in firea naturii, pentru ca banul la ban trage, pentru ca ne plac invingatorii, pentru ca nu ne place saracia.

Solutia nu este sa “recuperam” generatiile, pentru ca nu avem cum. Nici sa le sacrificam pe cele care vin. Si nici sa plecam sa ne contopim cu alte popoare cu mai multe generatii la activ. Cum nu este acceptabil nici sa stam sa suferim si sa ne resemnam in propriul teritoriu. Trebuie sa tinem cont ca natura prezinta cicluri de viata si ca fractalii sunt parte componenta indistructibila a ei. Solutia este sa ne exploatam la maxim avantajele de care dispunem, sa ne canalizam energia in directii productive si mai ales sa avem o cu totul alta atitudine. Una prin care sa nu bagam sub pres ce nu ne convine insa nici sa nu ne facem poster si sa ne mandrim amar cu problemele si defectele noastre. Avem nevoie de lideri. Tocmai de aceea, nivelul cu care incepem trebuie sa fie cel personal.

Este interzis sa lasam sa mai treaca inca 5 generatii ca sa capatam detasarea de a zambi unul altuia.