Dorian Lungu

Sunt in plin proces de stabilire a unei strategii. Greoi, timpul nu se intinde oricat de mult trag eu de el zi de zi. Printre picaturile de ploaie pe care le astept sa stropeasca aceasta toamna atat de linistita si de generoasa, am incercat sa revad o parte a unei literaturi de specialitate. Am inteles ceea ce intuiam, si anume ca acele tipuri de schimbari planificate si instaurate cu pragmatism, care au urmat un model de sus in jos, au reprezentat un model de un real succes in anume epoci si momente ale umanitatii. In comunismul lui Stalin sau dictatura lui Mao, ideile pe care se bazau asumarile fundamentale erau stabilitate, siguranta si centralizarea surselor autoritatii si negresit, a puterii. In aceeasi ordine de idei, eu am fost dascalit la scoala ca schimbarea are loc pas cu pas. Chiar si in zilele noastre, acest tip de schimbare constituie un model demn si apreciat de catre foarte multa lume, si includ aici profesori si oameni cu experienta de viata. Oare…acest model tine seama de complexitatea schimbarilor din prezent?

Eu zic ca astazi normam complexitatea, nesiguranta si diferentele. Sursele puterii si asteptarile majoritatii oamenilor dau ca rezultate procesele interactive, emergente. De la Mao si Stalin lumea s-a schimbat exponential, iar faptul de a considera o schimbare de succes ca fiind una liniara in ziua de azi, este un mod eronat de a privi lucrurile. Schimbarea reprezinta un proces mult mai complex decat suntem tentati sa credem, oricat am incerca sa simplificam lucrurile. Procesul schimbarii trebuie sa aiba in componenta laturi interactive, dinamice si sistematice. Trebuie sa fie ADAPTABILE.

Azi traim intr-un mediu in care folosim modelele schimbarii ca pe retete, acestea putand sa ofere in principiu unele cadre de aplicare utile, insa insuficiente. De regula, cand privesc astfel de modele le pot gasi usor scapari, fara cea mai mica influenta a lui Gica Contra. Astfel, modelele sunt statice, oarbe uneori la influentele exterioare si de cele mai multe ori, ultrasimplificate. Subtilitatile unei schimbari sunt cele care fac de multe ori diferenta intre bine si senzational, intre rau si bine. Trebuie tinut cont de faptul ca schimbarea este o functie a dinamicii mediului exterior si a capacitatilor interne si atunci, gradul de reusita sau de esec va fi determinat inevitabil de interactiunea acestora.

De ce ma “roade” pe mine problema schimbarii? Pentru ca daca sunt multe cai catre progres si civilizatie, eu sunt convins ca exista acest mod inteligent de a traversa aceste praguri. De a recupera diferentele de civilizatie, de dezvoltare, de progres. De a nu ramane in permanenta in pluton daca la start ai fost inghesuit acolo.

Inovatia aduce schimbare. Pe aceasta o pui in practica intr-un mod interactiv, dinamic, adaptabil, in nici un caz pas cu pas. Apoi gestionezi schimbarea. Nici macar nu este asa de complicat:)…

Cu fiecare zi care trece imi intaresc convingerea ca omul este o fiinta adaptabila. Poate ca nu intr-un timp record, dar este adaptabila, in mod special la mediul in care ea progreseaza si se emancipeaza. Desigur ca adaptabilitatea are si ea perioadele ei de sacrificii. Cum ar fi sa fim toti pe starzi si sa vanam, sa facem negot si sa mulgem vacile:D? Spre deosebire de secolele trecute, acum ne bagam dimineata in niste cutii inalte confectionate cu precadere din beton si sticla, ne zgaim intr-un ecran colorat si gata, toata lumea este a noastra. Mai raman si pe strazi cate unii care in loc sa vaneze merg la magazine unde se vinde vanatul, altii incheie negoturile inca in mod traditional, iar altii citesc Kant in timp ce vaca este mulsa automat.

Da, nu mai mancam asa de mult pentru ca nu mai avem nevoie. Sau asa ar fi normal in majoritatea cazurilor. Ceva mai trist este ca nu mai stim exact ce mancam. Ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca vietile personale pot fi monitorizate si controlate aproape in cele mai mici amanunte. Ma uit deseori imprejur si vad tineri care la 16 ani sunt obositi. Asta in acceptiunea mea, pentru ca nu am nimic impotriva sitlului lor de viata si o sa ii incurajez in permanenta sa faca ce vor, numai sa faca ceva in care cred si sa fie ceva pozitiv pentru ei si societate. Ce poti sa ii ceri unui copil crescut cu computerul in brate, cu facebook si twitter, cu magazinele online si cardul de credit? Viata lui poate foarte bine sa isi urmeze cursul astfel. Contactul cu natura su cu societatea se poate produce sporadic, sistemul all inclusive din vacante te ajuta sa nu scoti capul din resort, iar natura devine neinteresanta atunci cand ai crescut cu mirosul de praf de computer in nas.

Nu, nu blamez nici o generatie, remarc doar ca generatie dupa generatie, ne adaptam la ceea ce avem, la schimbarile pe care le producem chiar noi. Pierdem pe o parte, castigam pe alta. Calatorim cu avionul mult mai rapid insa pierdem farmecul peisajului de la geamul vagonului de tren. Avem atatea posibilitati si ne putem genera atatea oportunitai in viata… insa nu mai reusim sa ne facem timp pentru lucrurile simple, cele care ne fac sa inspiram si sa expiram pana “la capat”.

Societatea romaneasca traieste acum timpul oboselii. Cel in care muncitorul de la supermarket lucreaza de la 7 dimineata pana la 22 seara, inclusiv sambata si duminica. In care pauza de masa este o gluma de 15 minute aruncata in coltul unui raft, cu un sfert de ardei cu branza si poate o turta dulce si un pahar cu apa. Cum era acum cativa ani? Romanii sunt lenesi si fura? Sau mai este si acum? Pai haide sa vedem: cum este atunci cand ii arati unui om nepregatit psihic cate poate avea si poate face, si dupa aia ii spui ca nu are suficienti bani pentru asa ceva? Te oferi sa il sprijini, sa il pui sa munceasca 12 ore pe zi? Te oferi sa il aduci in campul muncii inca din timpul facultatii sau al liceului, sa il obisnuiesti cu un program si cu niste reguli? Inca nu am uitat sa radem, insa daca ma uit in parte vestica a Europei vad ca acolo magazinele se inchid la ora 19 cel tarizu, ca weekendul este weekend iar pauza de masa pleaca de la o ora in sus. Si stii ce? Oamenii aia reinvata sa rada. Poate pentru ca si-au dat seama putin cam tarziu ca nu mai stiau sa o faca? Au programe de socializare, au ore in care sunt stimulati sa fie veseli si sa zambeasca.

Imi doresc ca romanii numai sa tranziteze acest timp al oboselii, al incrancenarii si al nonsensului muncii in zadar. Pentru ca daca managementul si mentalitatea sunt in opinia mea principalele probleme la care ar trebui lucrat, nu exclud sub nici o forma acei oameni care se nasc obositi. Cei care stau si asteapta sa le pice de undeva… ceva. Cei pe langa care viata trece fara ca macar sa incerce sa  ii afle sensul. Si nu in sens filosofic. Este suficient si experiential.

Cateodata imi este ciuda ca sunt roman. Insa niciodata nu mi-a fost, si nu cred sa imi fie rusine ca sunt roman. Pentru ca daca cetatenia inca conteaza, atunci este imperativ sa parasim acest timp al oboselii. Nu ma intrebati cum. Pentru ca o sa va raspund de-a dreptul idiot: creand valoare si dand credit inteligentei, inspirand si dand putere celor din jur, prin creativitate si bun simt, dedicatie si uneori putina umilinta. A B S T R A C T, nu-i asa?:)

Dupa cateva zile in care temperaturile au fost in mod constant peste 30 de grade la umbra, pentru cineva care traieste intr-o clima asemenatoare Brasovului, ploaia este o binecuvantare. Asezat la o terasa destul de populata in mod normal, asteptam sa mananc si eu ceva, timp in care, din obisnuinta, studiam mediul inconjurator. Era devastator de cald, de abia puteai sa respiri, insa atmosfera prevestea o furtuna de vara. Am preferat sa raman pe terasa, nu puteam sa ratez spectacolul care simteam ca va urma…

Ploaia a inceput cu stropi mari si s-a intetit atat de puternic incat in cateva minute totul era acoperit de apa. Am ramas singur pe terasa, mancand in liniste, plasat intr-o pozitie strategica studiata in prealabil:). Nici cei care serveau mancarea nu se incumetau sa iasa, pentru ca si cei 3 pasi pe care ii aveau de strabatut pana la mine, echivalau cu un dus copios. Altceva a fost insa interesant. Au deschis usile mari dinspre terasa, si cu riscul de a patrunde apa in restaurant, stateau si adulmecau aerul rece adus de ploaie. Lumea care intra in restaurant se oprea si admira ploaia. Clientii restaurantului s-au mutat si ei cat mai aproape de usile larg deschise. Brusc, centrul de interes nu mai era reprezentat de televizoarele de pe pereti, discutiile de la mese, deserturile din vitrine. Toata lumea asteptase aceasta ploaie. Insa nimeni nu era dispus sa se ude. Toti asteptau racoarea adusa de ploaie, poate unii si mirosul prafului ridicat. Cu toate acestea, lumea statea “la adapost”. Nu cred ca era cazul sa se plimbe prin suvoaiele dezlantuite, insa nimeni nu a intins nici macar o mana pentru a avea cativa stropi de ploaie pe degete.

Ne place sa admiram ceea ce ne dorim. Ne place sa indraznim atunci cand efectul nu ne produce ceva pe care noi sa il consideram cel putin “disconfort”. Ne implicam atunci cand consideram ca puteam avea avantaje. Atunci suntem dispusi si “sa ne udam”:). Daca se poate, cat mai putin, pe varful degetelor de la picioare, ca sa ne putem sterge de pantaloni cat mai repede.

Am postat un videoclip pe care il apreciez. Pentru ca este foarte relevant cu ceea ce fac cei mai multi dintre noi. Si in plus, se imbina foarte bine cu ploaia mea de pe terasa:).

Cand eram pustan, in zilele de sambata si duminica ieseam cu parintii “la iarba verde”. Si evident cu prieteni de familie, rude, tot ansamblul… Elementul meu preferat era foarte clar. Sub privirile contrariate ale vecinilor de patura, ma apucam sa intind 2 ghemuri de sfoara, prinse in pamant cu sarma in forma de U. Apoi ridicam 2 bete si o adunatura de sfoara si era gata terenul de tenis cu piciorul. Nu era dificil sa gasesc doritori sa joace, insa mai greu era sa gasesc oponenti de calitate:). Pentru ca nu are nici un farmec, atunci cand esti copil ambitios, sa joci cu niste ageamii in materie:) Tot tata, fratele si prietenii ramaneau baza. Intr-o duminica, exact de Sfantul Ilie, in timp ce jucam un meci aprins, a inceput o ploaie asemanatoare cu cea “de pe terasa” . Stiu ca jucam in echipa cu tata si cu fratele meu contra unor oponenti care meritau toata consideratia:). Era setul decisiv, jucam 3 din 5. Scorul era foarte strans si nimeni nu dorea sa renunte. Ploua atat de tare incat in scurt timp mingea nu mai sarea, cum atingea pamantul “fugea” cu o viteza multiplicata. Toata lumea cu exceptia noastra, stransesera calabalacul si se bagasera in masini. Tuna si fulgera atat de tare incat mama a inceput sa strige in zadar la tata sa ne bage in masina. Ba ca eram incalziti si ploaia rece, ba ca fulgera des si aproape de noi, ba ca racesc copii. Retin si acum surasul de pe fata lui tata, ingrijorarea de pe fata lui mama. Ambii ne iubeau cu aceeasi intensitate, insa o aratau in mod diferit. Am inteles acest lucru de atunci si nu l-am pus la indoiala niciodata. In final, am fost nevoiti sa renuntam la meci pentru simplul fapt ca nu mai sarea mingea, ne-am dat mainile sportiv si am considerat remiza. Am intrat in masini si retin clar ca se cam dadeau rudele de langa noi, pentru ca ii cam udam…

Alaturi de toti ceilalti refugiati in masini,  cei care se fereau sa nu ii udam, s-au uitat cu interes, curiozitate, admiratie, compasiune la cei 6 ciudati care alergau dupa o minge in niste conditii deloc propice. Oricum nu aveau altceva de facut, asa ca au asistat la spectacolul gratuit si fara sens pentru ei. Poate ca nu inseamna nimic, insa eu imi aduc aminte toate imaginile, secventa cu secventa. Am mari indoieli ca este cineva din cei prezenti atunci, in afara mamei mele, care sa retina macar ideea povestirii mele.

Revin acum la videoclip si la ploaia de deasupra terasei. Zilnic pierdem cate ceva din ce acumulam pe parcursul vietii. Si tot timpul punem ceva in locurile ramase goale. Cum ar fi sa nu pierdem ce este valoros si sa punem in locurile goale ceva pe care sa stim ca oricum nu o sa il aruncam la urmatoarea “debarasare”?

Cumuland acum cele doua intamplari de mai sus, pot sa concluzionez ca oamenilor le place “spectacolul”. Foarte putini insa, sunt dispusi sa participe in mod direct la realizarea lui.

Ieri am avut o zi plina. Evident ca afirmand asta asi fi tentat sa cred ca celelalte sunt goale, sau cu jumatati de masura. Well, nu e chiar asa. Atunci cand se intampla multe lucruri deodata, se aglomereaza, si nu mai stii pe unde, daca si cand o sa iesi din ele, ai un sentiment de “prea plin”. Tentatia este sa golesti putin, in speranta ca o sa iti fie mai bine. Si totusi, uneori nu doresti sa o faci. Ai vrea sa mai adaugi un strop, chiar daca nu mai este loc…

M-am intors in oras, din imprejurimi, pe o vreme de povestit nepotilor. Ascultasem cu doar cateva ore in urma o istorisire a unui om al carui tata participase direct pe front la al 2-lea razboi mondial. El povestea ca tatal sau, care fiind un bun patriot,  se oferise voluntar si fusese pregatit 6 luni de zile ca sa participe la razboi. Fusese invatat cum sa urasca trupele rusesti, care le sunt punctele slabe si cum sa omoare cat mai multi, pentru a fi un erou si a-si apara tara. Apoi, fusese trimis pe front, si la prima lupta la care a fost trimis, s-a trezit ca trebuie  sa omoare nemti, pentru ca intre timp a noastra tara (politica/guvern) intorsese armele. Omul in cauza era voluntar si un bun patriot, ajunsese acum sa ii urasca pe rusi si sa lupte alaturi de ei pentru ca sa ii omoare si sa ii alunge pe germani.

Ajuns acasa, catre seara am “prins” ultima parte din Braveheart. Daca nu este filmul meu preferat, atunci este in top 3 cu siguranta. Dintr-o multime de motive, multe dintre ele fiind “de moda veche”. Desigur, si la altii, si la noi exista legende. In istoria fiecarui popor exista batalii pierdute pe campul de lupta si castigate in cartile de istorie. Exista motive patriotice. Exista figuri care au ramas in istorie prin ceva. Insa cu cat trece timpul, cu atat este usor de realizat ca a avea coloana vertebrala (am mai expus ceva similar) este un privilegiu pe care nu il merita multa lume. Coloana vertebrala ar trebui sa fie optionala la fiinta umana. Sa ti se ia atunci cand nu o meriti si sa ti se ofere neconditionat inapoi. Doar ca sa vezi cum este…

Si daca tot vorbeam de paharul prea plin, ma intreb de ce popular se spune ca s-a umplut paharul in sensul de gata, pana aici, nu mai suport?. De ce nu asi putea sa cred ca atunci cand este paharul plin si nu mai pot controla nivelul, ma voi apleca asupra lui si il voi sorbi pana la ultma picatura?…