Dorian Lungu

Cunosc oameni carora nu le plac inceputurile. Din teama, din cauza faptului ca sunt circumspecti, din comoditate. Din cauza ca necunoscutul are culoarea neagra pentru ei.

Cunosc oameni carora inceputurile le sunt indiferente. Au devenit blazati in viata. Prea incercati uneori. Au avut parte de prea multe inceputuri si de aproape tot atatea dezamagiri. Inceputurile mai creioneaza cel mult un zambet pe figurile lor, si acela transformat treptat intr-o grimasa.

Cunosc oameni care iubesc inceputurile. Le adora, s-ar inlantui zilnic cu cate unul si ar traversa cu el fiecare coltisor de lume. Ar avea singurul regret ca lumea este prea marunta pentru ei si inceputurile lor.

Desi atat de diferiti, toti cei de mai sus se raporteaza in anumite momente cheie, tot la inceputuri. Zilnic auzi spunand lume in jurul tau: “…la inceput era mai atenti colegii cu mine, eram mai apreciat, se purtau mai frumos” sau “…ce bine era la inceput cand imi trimiteai flori si imi acordai atentie, ma asteptai cand ieseam de la scoala” sau “…aveam atata energie la inceput, simteam ca pot sa mut muntii din loc” sau “…chiar daca aveam salariul mai mic, era atmosfera placuta si colegii erau simpatici, nu mai este gasca aia care a fost…”. Exemplele pot continua la nesfarsit, ele nu fac decat sa scoata in evidenta ca in proportie majoritara inceputurile au avantaje, sunt colorate in roz  cu picatele vernil. La inceputuri sunt minimizate problemele, nu se vad dezavantajele. Este insa foarte interesant unde percepe fiecare inceputul. Pentru ca de multe ori, inceputul nu se raporteaza la pasii de initiere. Inceputurile sunt asociate cu perioada de glorie, cu perioada nostalgica, cea dupa care tanjesc de regula oamenii. Chiar daca inceputul unora se afla la mijloc, el tot ca si inceput este perceput.

Gata cu explicatiile, acum sunt in masura sa propun “teoria inceputurilor”. Ea consta in faptul ca si celor carora nu le plac inceputurile, sau le sunt indiferente, le este arondat un inceput. Unul la care se raporteaza ei, nu neaparat cel cronologic. Teoria mea mai spune ca oamenii care iubesc inceputurile vor trage din greu langa cei din celelalte doua categorii. Si viceversa este valabila.  Ca inceputurile devin tot mai rare odata cu inaintarea in varsta. Insa apar tot mai des finalurile. Pentru ca nu mai incepem ceva, observam cu incordare ca totul se termina. Ajungi sa ai senzatia ca sub linie sunt mai multe finaluri decat inceputuri. Imposibil, mai ales daca te mai gandesti ca sunt si unele neterminate:). Si mai spune teoria mea, ca daca nu-l intelegi pe cel care incepe, sa nu ii sari la beregata. Pentru ca nimic nu are continuare daca nu incepe (asta este foarte inteligenta).

Eu cred ca cei care sunt capabili sa inceapa ceva si sa continue gasind noi inceputuri in continuarile lor, au toate sansele sa ajunga sa zambeasca in fiecare anotimp sau perioada a vietii.

Cetatean model, am nevoie de timbre fiscale, se gasesc la posta, evident la ceva distanta de locul unde iti trebuie in general. Dar nu ma intereseaza acest aspect acum. La posta, un baiat, la vreo 22-23 de ani, rontaia un pix, adancit in ganduri. Nedumerit, o intreaba pe doamna de la ghiseu: “Nu va suparati, am primit o scrisoare si trebuie sa ii raspund, dar nu stiu ce sa scriu pe plic… Amabila, doamna de la ghiseu se uita la scrisoare si ii raspunde zambind: “pai scrieti aici Destinatarul iar pe dosul plicului, numele si adresa Dvs”. Si mai incurcat, tanarul ii spune: “Destinatarul este unde trimit, nu? Dar care e destinatarul, pentru ca pe plicul care a venit de la ei este numai o stampila…?” In final, dupa ce se lamureste ca trebuie sa o trimita la Tribunalul Covasna, oscileaza de cateva ori pana sa se decida unde sa scrie pe plic Destinatarul, termina de scris adresele, introduce hartia in plic si priveste curios sa vada cum sa lipeasca plicul. Nefiind cu banda adeziva, solicita lipici, si dupa ce isi desavarseste opera, priveste triumfator la ea, lipeste timbrele pe partea opusa Destinatarului si il inmaneaza doamnei de la ghiseu. Dubios de amabila, aceasta ii arata ca trebuie pus in cutia mare si rosie, tanarul se executa si pleaca. Doamna de la ghiseu zambeste si ii spune colegei din apropiere: “..tinerii astia, nu mai stiu sa scrie o scrisoare de cand cu internetul asta.”

Senzatia mea a fost ca scrisoarea in cauza a fost prima pe care tanarul a expediat-o, in intreaga sa existenta de 20 si ceva de ani. Si era vorba despre ceva de ordin juridic, o amenda sau ceva asemanator. Oricum, nimic placut si de bunavoie. In era in care “scrisorile” ajung instant pe telefonul Destinatarului, la ce mai sunt bune plicurile, timbrele, pixul sau stiloul? Ei hai, nu sunt demodat, pentru ca nici eu nu am mai scris o scrisoare de nu stiu cand:) Chiar daca scrisoarea clasica are farmecul ei, viteza comunicarii de astazi o dezintegreaza pe zi ce trece. Imi amintesc prima scrisoare primita de la o fata, o mai am si acum pe undeva, avea un scris tare frumos, aplecat si uniform, era scrisa cu cerneala albastra si mirosea frumos:). Intamplarea in esenta nu pare atat de relevanta, insa este definitorie pentru multe din lucrurile care se pierd zilnic ca urmare a progresului tehnologic. Ei si ce, este normal, asta este mersul societatii. Nici eu nu asi spune altfel. Faptul ca se “pierd” cuvinte, ca scrisorile nu mai au miros si personalitate, are insa si un mare avantaj: cu un vocabular mult mai sarac, fara a te folosi de originalitate si de unicitate, de miros si de tremurul deschiderii cutiei postale, trebuie sa obtii cel putin acelasi efect. Asta inseamna ca mesajul tau scris cu “times new roman” de 8, scris negru pe alb, trebuie sa suplineasca toate cele enumerate anterior. Si uite asa se dezvolta creativitatea…

De fapt, moartea scrisorii clasice aduce cu sine o dezvoltare exponentiala a unor alte ramuri de comunicare. Pana la urma poate este vorba numai de o atitudine de a fi open minded, indiferent de statutul tau social, de varsta sau de apartenenta la vreun clan. Uite, eu nu credeam ca exista altcineva decat Elvis pentru melodia de mai jos. Si totusi…

Dimineata, un mic dejun tarziu, desi trezirea fusese cu noaptea in cap. Locatia: sala de mese a unei pensiuni de undeva din Baia Mare. M-am asezat la o masa si in asteptarea copiosului mic dejun, studiam imprejurmile, pentru ca oameni nu erau, eu probabil ma aflam in postura de ultimul client al diminetii. Nu a fost chiar asa, pentru ca au sosit o mama si cu un baietel, cel mic sa tot fi avut vreo 5-6 ani… Tinandu-l de mana, mama s-a indreptat catre una din mesele din restaurant. In momentul in care ea tragea scaunul pentru a-l aseza pe copil, acesta a intrebat: “mama, dar ce facem, ne asezam tot la masa asta? La asta am stat si aseara, de ce sa ne asezam tot la masa asta?” Nu am auzit exact raspunsul mamei, fiind ceva mai mult soptit in urechea baiatului. Se pare ca nu l-a convins insa pe acesta, pentru ca a continuat: “…da ce mama, de ce ne asezam tot aici, vrei sa cumperi masa asta?” Nu am putut sa nu imi retin un zambet larg, franchetea dezarmanta a celui mic, protestand in timp ce mama lui il punea pe scaun la aceeasi masa ca si aseara, fiind inegalabila intr-o societate “matura”.

Observ de nenumarate ori comportamentul adultilor cand vine vorba de “locul lor”. Daca merg la un curs sau un seminar, se aseaza in proportie covarsitoare pe aceleasi scaune pe care au stat cu cateva ore sau cu o zi inainte. Isi cauta din privire persoane “potrivite” in imediata vecinatate. Doresc confort, siguranta, obisnuinta. Sa aiba locul lor, chiar si pentru o ora sau cateva zile cat dureaza un eveniment. Evident ca nu o singura data am testat ce se intampla daca schimbi asezarea scaunelor si/sau a meselor intr-o sala, dupa ce s-a stat o perioada de timp intr-o anume formula decisa de participanti. Blocaje de genul unor oameni care se opresc si se uita incurcati unde sa se aseze sunt atat de frecvente incat nici faptul ca sunt mai multe scaune libere imprejur nu le este de absolut nici un folos la prima privire. Intamplarea prezentata mai sus este atat de definitorie pentru modul in care “evoluam” incat am decis sa o postez si sa o dezvolt minimal, din propria perspectiva.

Mintea limpede si nepoluata a unui copil, are timp sa gandeasca nerezidual. El nu stie sa munceasca 12 ore pe zi. Nu stie ca bucatile alea de hartie pe care le numim bani sunt cele care fac ca lumea sa se invarta. Nu vrea sa priveasca zilnic acelasi peisaj si deopotriva are dorinta si puterea de a inova zilnic, a de a descoperi si de a-si pune intrebari, de a invata si de a fi deschis. Este (inca) neafectat sau putin prins de reclame, de “mersul societatii” si de indobitocirea sistemului generat in care traim. Este asa cum spune aproape oricine, mai pur, mai simplu si mai frumos.

Pe masura ce inaintam in varsta, uitam cu buna stiinta sau nu, lucruri esentiale. Suntem invatati sa ne pastram locurile din banca, ca deh, asa este la scoala. Trebuie ordine pentru ca se presupune ca antonimul ar fi haos. Ne “formam” ca sa supravietuim intr-o societate evolutiva. Si am spus bine sa supravietuim, nu am spus “sa traim”. Sunt 2 notiuni total diferite. Nu am nici o dorinta de a filosofa despre netarmurirea vietii sau despre cat de frumosi si puri sunt copii si cat de viciati suntem noi, cei maturi. Pana la urma nu este interesant faptul ca din noi, cei maturi si viciati, “ies” aia mici puri si frumosi? Prin urmare suntem buni si noi, cei viciati, la ceva… Asta pe langa faptul ca acumulam o gramada de gunoaie mentale si fizice, in mod constant, zilnic. Dar asta parca am mai spus-o si nu vreau sa o reiau acum. Ei hai, nu e viata atat de urata si adultii nu sunt atat de hamesiti dupa gunoi:)

Diferenta intre copilul care o intreba pe mama lui daca vrea sa cumpere masa si adultul care se va aseza peste 20 de ani la aceeasi masa zi de zi, este de fix 20 de ani si o perspectiva.

Ma uit la oameni in diferite ipostaze si imi place la nebunie sa observ. Daca figuriile unora impovarate de griji sunt incruntate si preocupate, alte persoane zambesc cu de 2 ori mai multe probleme pe umerii lor. Stiu, studiile si marii specialisti spun ca depinde de persoana, de mediul in care traiesc, de ce culori are covorul din camera, ce parfum folosesc si la ce psiholog se duc. Aia sa spuna studiile. Eu consider ca in proportie majoritara, felul nostru de a fi depinde de fiecare dintre noi. Pot sa spun ca vorbesc din proprie experienta dar asta nu inseamna neaparat un avantaj, dimpotriva, poate sa fie un caz izolat si de neluat in seama. Asa ca o sa incerc sa dau o explicatie…

Eu cred ca majoritatea greutatilor si a problemelor cu care ne confruntam si ce este mai interesant, pe care ni le producem chiar noi, consta in faptul ca nu suntem noi.

Am cunoscut suficient de multe persoane care dadeau vina pe hazard si pe pisica vecinei pentru ca au avut destule relatii personale esuate. Observand insa atent comportamentul lor, vedeam ca este o mare discrepanta intre imaginea pe care o proiecteaza ei (ele) la inceputul unei relatii, si modul cum sunt ei in realitate. Astfel, pe masura ce relatia se deruleaza in timp, incepi sa obosesti sa fii aceeasi persoana ca la primele intrevederi. Te duci catre gradul tau de confort si catre modul tau firesc de a fi. Partener(ul)a observa inevitabil si este logic ca neavand ceea ce a vazut si ce i-a placut la inceput, incepe si ajusteaza, apoi doreste sa schimbe, sfarsind in comentarii. Daca nu ai de-a face cu suficient de multa maleabilitate, te trezesti in scurt timp ca stai langa cineva destul de strain de ceea ce ai cunoscut la inceput. Lucrurile sunt similare si in viata de cuplu, dar si la locul de munca, in relatiile cu prietenii, cu vecinii, etc. Diferenta majora este ca daca cu vecinii te vezi o data pe zi, iar nivelul de interactiune este rudimentar, cu partener(ul)a te vezi zilnlic si “noptic”:), la munca,la lucru in fiecare zi, iar timpul cu prietenii este si el destul de generos uneori. Cei cu care petreci timp mai mult, vor fi cei care te vor percepe primii si te vor vedea ca nu esti “acelasi”. Pe de alta parte, este evident ca la inceputuri aproape oricine “liciteaza” mai mult decat este in realitate. Cu totii incercam sa “ne vindem” cat mai bine si atunci este normal sa lucram la ambalaj, la imagine, sa supralicitam. Dar una este o schimbare pe scala pozitiva de 5-10% din realitatea comoda a fiecarei persoane, si alta este o supraestimare ce depaseste uneori chiar 100% din ce suntem de fapt. Pe scurt si romaneste, ne prezentam total altfel decat suntem in realitate. Ei bine, in acest caz, meritam si ce obtinem, si ce nu obtinem. Daca unii numesc aceste rezultate “cuceriri” sau “smecherii”, altii le numesc “tepe” sau “dezamagiri” . Daca unii considera ca au avut succes si aventuri, altii le vad ca dezastre si neimpliniri. Depinde de care parte a gardului esti…

Si uite asa, ma intorc la oamenii impovarati de griji, unii zambitori si altii coplesiti. Ce te macina zi de zi, ce te oboseste, ce te face sa iti doresti sa mergi undeva unde esti singur? De ce ai tot timpul senzatia ca te coplesesc problemele si ca nu le poti face fata? De ce stai incruntat si doresti sa schimbi ceva insa nu stii ce? De ce se spune ca descoperi dragostea nu atunci cand gasesti persoana perfecta, ci atunci cand descoperi perfectiunea unei persoane imperfecte? De ce…?

Raspunsul meu este cel mai simplu posibil: pentru ca in viata cel mai obositor lucru este sa nu fii tu.

In timpul facultatii, participand la seminarii pe teme economice, rememorez o prezentare a unui profesor… Spunea ca atunci cand incepi o afacere, esti asemenea unei margarete:). Tu esti centrul acesteia, cel galben si rotund, in jurul caruia se strang petalele albe si delicate. Toate petalele sunt echivalente cu responsabilitatile pe care le ai in acel inceput de afacere. Cum cele mai multe afaceri sunt incepute de o singura persoana, tu esti acela care va face de toate la inceput: conceptie, redactare, cutratenie, vanzare, evaluare, marketing, etc. Apoi, treptat ce afacerea se dezvolta vei ajunge sa cedezi din responsabilitatile directe si vei avea un departament juridic, unul economic, altul de marketing si o firma care va face curatenie in birou. Astfel, petalele tale vor cadea una cate una, asemeni responsabilitatilor delegate. Tin minte ca l-am intrerupt pe profesor atunci si l-am intrebat ce facem cu o margareta cheala? Ei bine, imaginea mea a fost ca margareta ajunge cheala si coordonatoare.

Desigur ca principiul prezentat are la baza un model real, fie si datorita faptului ca nu te poti dezvolta ca si companie daca pe masura ce avansezi, nu ajungi sa delegi. Am tinut minte “prezentarea margaretei” iar astazi imi foloseste mai mult ca oricand. La ultima mea aniversare, cateva vechi prietene mi-au oferit un cadou extrem de inspirat. Nu stiu daca l-am mai mentionat aici, insa nu are importanta acest lucru acum. Sunt niste cartonase sub forma unor carti de vizita, fiecare avand un design si un text individual. Pe fiecare cartonas scrie numele meu si o “calitate” pe care o detin sau pe care au considerat ele ca o indeplinesc. Fie ca este vorba de sarbatorit, trainer, frate, manager, fiu, turist, prieten, etc, cartonasele respective mi-au adus aminte de margareta mea.

Asa se face ca am luat principiul margaretei din business si l-am transferat in viata de zi cu zi. Daca in primii ani de viata si eventual tinerete, margareta este mai “cheala”, fiind lipsita de griji si implicit de responsabilitati, ei ii cresc treptat petalele, una cate una. Sau asa imi place mie sa cred ca este. Ajungem sa avem multe “calitati” pentru ca facem ceva zi de zi si pentru ca ce facem, ajunge sa conteaze astazi sau maine. Pe lumea asta sunt margarete ajunse la maturitate, a caror centru abia mai pot sustine multitudinea de petale ce il inconjoara. Sunt margarete echilibrate, frumoase, simetrice, care mentin un echilibru al petalelor sale. Cade una, centrul se mobilizeaza si face ceva ca sa creasca alta la loc. Sunt margarete mai sarace in petale, carora li se pare ca viata este mai frumoasa asa. Si mai sunt si margaretele “chele”, cele care cred ca faptul ca sunt galbene si rotunde, le indreptateste sa se considere soarele constelatiei.

Ma intreb… oare pe care le-ai culege dintr-un camp plin de margarete?