Archive for the ‘Life’ Category

CoMuNicarea

Tuesday, July 9th, 2013

In urma cu cativa ani ani de zile, intr-o zi insuportabil de calda si de umeda, stateam intr-un ungher intunecos al unui templu budhist din Kyoto. Priveam la lume si la comportamentul nonverbal al oamenilor, pentru ca oricum nu pricepeam nici o iota din cel verbal. Probabil ca aveam o figura de agent strain neexperimentat si era clar ca faceam nota discordanta cu majoritataea preocuparilor celor aflati in templu, asa ca nu a trecut mult timp si am fost abordat elegant de un preot budhist. M-a intrebat intr-o engleza corecta insotita de accentul specific zonei, daca ma poate ajuta cu ceva. I-am raspuns direct ca templul este adapostul perfect intr-o zi ca aceasta, si ca imi place sa observ ce face lumea intr-un astfel de loc. Am adaugat ca sper ca nu deranjez si ca nu am facut nimic care sa lezeze religia sa si a oamenilor de acolo. Fara sa schiteze un zambet, mi-a raspuns ca dorinta oamenilor de comunicare este prezenta indiferent de cultura si de religie, si ca credinta este cea care ne ajuta sa comunicam si sa intelegem lucruri. Mi-am dat seama ca a studiat la scoala mai mult decat definitia comunicarii, pentru ca a continuat sa imi spuna ca toti oamenii prezenti acolo, inclusiv eu, comunicam mai mult decat ne dam seama fara sa fie nevoie sa deschidem gura. Da, probabil se referea la cele 60% acceptate ale comunicarii nonverbale si de ce nu, la comunicarea extrasenzoriala despre care stim atat de putin. M-a invitat la o cana cu apa si la o plimbare afara, asta in conditiile in care ii spusesem ca ma adapostisem aici din pricina vremii insuportabile. Am acceptat pentru ca m-am gandit ca nu este bine sa refuz modul elegant in care ma dadea afara din templu, probabil pentru a evita faptul ca ii monitorizam enoriasii. M-am inselat. Omul mi-a spus ca asa cum eu apreciam racoarea templului in mijlocul unei arsite umede de August, asa este nevoie sa constientizam ca oamenii au nevoie de reculegere, de pace si liniste interioara in special in momentele de stres si de rascruce. Cu asta am inceput discutia. Am continuat-o cu o paralela printre tipuri de religii, pentru ca apoi sa imi spuna ca el observase din comportamentul meu nonverbal, ca eu de fapt doream sa comunic cu oamenii de acolo. Si ca asta si faceam, ca asa m-a observat si el. Nu l-am contrazis pentru ca am realizat pe moment ca avea dreptate. De aici am dezvoltat un subiect foarte interesant, si anume cat de importanta este comunicarea in viata omului. Stiu, subiectul este dezbatut si intors pe miile de fete diamantate si alunecoase. Din nou nu l-am contrazis cand mi-a spus ca in general lumea nu stie sa comunice. Ca avem mult de invatat in a asculta in primul rand. Mi-a spus ca sunt foarte multi oamenii care comunica mult si li se pare ca este suficient. Dar ca in fapt, comunicarea cu adevarat importanta incepe acolo unde se sfarseste comunicarea uzuala, cea de baza.

Dupa orice afacere buna facuta, dupa orice cucerire sau negociere reusita rapid, avem invariabil un sentiment de satisfactie. Omenesc si cat se poate de normal. Unde incepe de fapt comunicarea sa fie dificila si implicit mult mai valoroasa? Exista o zicala care spune ca atunci cand vorbele inceteaza se vor auzi armele. Eu cred ca valoarea inestimabila a comunicarii incepe exact aici, in acest no mans land, in fractiunea de timp provocata de tacerea vorbelor si pregatirea armelor. Calugarul budhist mi-a deschis ochii asupra acestui fapt, cu mai bine de 10 ani in urma.

Pana la urma, scopul comunicarii este de a emite un mesaj si de a fi inteles corect de catre celalalt, de a evita un conflict, de a realiza o intelegere. Preferam sa evitam subiectele delicate, cele care nu ne sunt confortabile. Granita de la escaladarea comunicarii este foarte delicata, asa ca preferam sa ne tinem deoparte de subiectele delicate. Sau din contra, unii le provoaca tocmai pentru a-si descarca excesul de adrenalina, de frustrari sau de energii acumulate in urma altor intamplari si cugetari anterioare.

Daca vorbesti nu inseamna ca si comunici. Cel putin in acceptiunea mea. A comunica inseamna a asculta deopotriva. A comunica inseamna sa spui ce gandesti si nu sa spui inainte sa gandesti. A comunica inseamna sa fii constient ca 60% din comunicare sta in limbajul nonverbal. Inseamna sa observi si sa interpretezi corect. Inseamna sa stii sa iti controlezi emotiile si sa le dirijezi energiile catre un deznodamant pozitiv al unei discutii. Sa stii sa iei in calcul situatia in care te aflii, in care se gasesc ceilalti cu care discuti si unde doresti sa ajungi in fapt. A comunica inseamna sa nu ai ca si alternativa viabila sunetul armelor.

Povestile despre batranii calugari (budhisti) intelepti care ar fi intelepti, nu sunt povesti. Pentru ca tot ce am spus eu mai sus nu se invata din manuale. Se traieste.

Viata la mantinela

Thursday, July 4th, 2013

Se spune ca obstacolele sunt facute ca sa fie depasite. Asa o fi. Pentru unii dintre noi. Eu vad zi de zi ca oamenii isi pun obstacole ca sa se protejeze. Constient sau nu, profesorii se pun in spatele catedrei. Asta sa le confere autoritate? Sau se simt mai in siguranta? Sau este numai o piesa de mobilier pe care sa isi puna catalogul sau/si geanta? Femeile isi mascheaza cu buna stiinta anumite parti ale corpului, tocmai pentru a nu fi “deranjate” . Si nu vorbim aici de frivolitate, ci de dorinta de comoditate, de obstacolele pe care le pun in calea acestei societati, pentru a nu fi agasate si obligate sa fie in alerta tot timpul. Posibil sa aiba dreptate, nu sunt in locul lor asa ca nu pot decat sa am parerea mea si sa o respect pe a lor. Barbatii fac acelasi lucru cu frustrarile pe care le dezvolta de-a lungul unor experiente mai putin reusite din viata.

Observati oamenii din jur si o sa vedeti cate obstacole isi pun zilnic. Cate frici aduna cu ei si le taraie apoi cu noianul de amintiri si de trairi de prezent. Cred ca trebuie sa fii puternic ca sa nu iti pui singur obstacole. Asta inseamna ca nu iti este teama sa le intalnesti pe ale altora, sa ai credinta ca le poti depasi. Cu obstacolele pe care ti le pui singur esti familiar, incepi sa te simti in siguranta, si tocmai asta este si rolul lor primar; sa te simti tu bine prin simplul fapt ca te protejeaza de intruziunile altora. Numai ca trebuie facuta o distinctie clara intre ce faci pentru a te proteja si obstacolele pe care ti le pui in calea ta. Linia de demarcatie este foarte fina si daca pentru unii este elastica, pentru altii are numai deformari remanente.

Observam ieri cum conduc oamenii in apropierea mantinelei. Pe un sens cu 3 benzi, nu intamplator banda a 3-a, cea de langa parapet este cea “de viteza”. Apropierea de parapetul de beton din stanga ta, nu te face de loc sa te simti confortabil. Pe unii insa ii lasa indiferenti, isi vad de drumul lor, atenti la cei din jur, dar cu determinare. Vezi si oameni care merg pe banda a 3-a si sunt transpirati de emotie (exagerez putin). Sunt timorati, nu sunt confortabili acolo, locul lor este cel mult pe banda a 2-a. Pe a 3-a de regula este si spatiu mai mic, este betonul din stanga, este masina vecina din dreapta. Si totusi, unii incearca si sunt de admirat atata timp cat nu o fac din bravura, ci din dorinta de a-si depasi teama de zidul de beton. Si prima banda are obstacolele ei, teama de a nu-ti sari in fata un pieton de pe trotuar este un alt obstacol pe care uneori il depasim cu greu daca nu mergem incet. Pana la urma, primeaza dorinta de viata si de a evita accidentele. Si uite asa banda a 2-a este cea mai sigura, atat in statistici cat si in realitatea noastra imediata. Faptul ca cei de pe banda a 3-a pot ajunge mai repede si ca isi asuma mai multe riscuri, este tot o realitate.

Viata la mantinela nu este deloc simpla. Asa cum un hocheist stie ca timpul petrecut in apropierea acesteia inseamna un grad de risc ridicat pentru integritatea sa corporala, asa si noi ne ferim de ce ne-ar putea aduce zidul de beton din stanga noastra sau lipsa catedrei tradusa prin respectul necuvenit acordat profesorului. Am urmarit destul timp acest gen de comportament, de obstacole si de  manifestari in preajma lor. Si oare ce am observat?

Ca profesorii pe care i-am indragit nu aveau nevoie de catedra. Ca i-am respectat pentru ce au devenit, pentru ce erau si nu pentru faptul ca aveau o pozitie oficiala in fata mea. Asta nu inteleg multi dintre profesorii care dau astazi vina pe elevii libertini si pe nerespectul fata de profesor. Am vazut ca te poti baza pe soferii care merg pe banda a 3-a fara sa clipeasca. Am vazut ca desi marcatorul de eseuri este aplaudat la jocul de rugby, pilierii sunt oamenii de baza ai formatiei. Am observat ca la finalul meciului de hochei este felicitat in primul rand portarul care isi asuma cele mai mari riscuri in cadrul unui meci.

Viata la mantinela este complicata. Tocmai asta ii asigura frumusetea si o face sa depaseasca obstacole zi de zi, fara sa invoce acea dorinta inselatoare de a-si construi propriile obstacole pentru a bara calea altora catre propria viata. Acest tip de viata nu iti asigura nici stralucire neaparat, este cu siguranta mai riscanta decat alte tipuri si nu aduce implicit bunastarea materiala. Viata la mantinela are insa un foarte mare avantaj asupra tuturor altora; ea colectioneaza cu precadere momente din viata, nu lucruri…

Zambete cu cozonac

Thursday, June 6th, 2013

Au fost cateva momente in viata in care m-am intrebat de ce zambesc cate unii “la volan”. Conducand masina, fie opriti la semafor sau in mers, dar fara sa vorbeasca la telefon sau sa discute cu cineva din masina, unii oameni …zambesc.

Tin minte ca profesoara mea de limba si literatura romana din scoala generala, intr-un moment de exasperare in care eu ranjeam cu gura pana la urechi fara sa ii dau explicatii reale despre motivul  pentru care radeam, mi-a spus “… sa inteleg ca razi asa… ca iti aduci aminte de ceva si razi din senin? Stii tu ca numai nebunii fac asta, sa rada singuri de ce isi aduc aminte? Numai aia sunt fericiti de unii singuri pentru ca mintea lor a luat-o razna…” Ani de zile am tinut minte cuvintele ei, si nu pentru ca ar fi fost o mare descoperire, ci pentru ca tot timpul mi s-au parut nepotrivite, ceva nu cadra cu modul meu de gandire. Pana ieri.

Conduceam singur cale de ceva km, iar pe parcursul drumului am realizat de cate ori am zambit.

Prima data s-a intamplat cand am simtit mirosul cozonacului lasat de mama pe bancheta din spate a masinii. “Iti las aici niste cozonac, sa nu stai iar toata ziua nemancat, sa ai grija de tine…” au fost cuvintele pe care le-am auzit de atatea ori din gura ei, incat cred ca le aud si daca nu le rosteste… Spuneam ca am simtit mireasma cozonacului cu nuca si am zambit instantaneu. Nu stiu exact de ce, poate ca avea dreptate profa’ de romana. Sau poate ca m-a dus cu gandul la sarbatoarea Craciunului, la caldura pe care o gaseam in casa dupa ce veneam inghetat de afara, intre doua partide de fotbal cu baietii. Am zambit pentru ca imi aminteam cum ma “bateam” cu fratele meu pe “mijlocul” cozonacului cu mac, la lumina lumanarii, spre fericirea noastra ca nu aveam curent si nu ne puteam face “lectiile” pentru scoala. Am zambit pentru ca mi-o aminteam pe bunica fara dinti:D, cum isi inmuia in laptele cald, cozonacul intarit de 2 saptamani. Nu tin minte om care sa manance cu asa placere o asa combinatie. Cozonacul si aroma lui mi-au adus aminte de mirosul de brad si de modul cum subtilizam bomboanele din staniol, punand dupa aceea ambalajul in pozitia fireasca, exact ca si cum ar fi ramas bomboana inauntru. Nu am cum sa nu zambesc avand in minte imaginea parintilor atunci cand vroiau si ei sa manance o bomboana din pom si realizau ca au ramas numai ambalajele…

Cozonacii stateau inveliti in niste prosoape mari de bucatarie, albe cu dungi verzi sau albastre. Mai ales cand erau scosi din cuptor, erau “paziti” de mama, care nu ne lasa sa ii mancam pentru ca erau fierbinti si ni “se lipeste coca de mate si apoi ne doare stomacul”. In final ajungeam la un armistitiu si ne alegeam cu “capacul” de la cozonac, pe care altfel nu l-am fi mancat decat daca nu mai aveam ce. Zambeam pentru ca tata era norocosul care nimerea singura coaja de nuca (virgula) care scapase in cozonac. Acum observ ca am inceput eu sa preiau eu “nococul “asta:). Mama radea de el si ii spunea ca el este cel care a curatat nuca…

Apoi mi-am adus aminte de cozonacul pe care mi-l punea mama la pachet si il mancam la scoala, cand si pe unde apucam. Era clar ca daca il scoteam de fata cu ceilalti copii, era un tortura pentru ceilalti pofticiosi. Asa ca preferam sa mananc in timpul orei, cate o bucatica, pe sub banca. Si sa nu credeti ca era asa de usor, cozonacul se lipea de servetelul in care era impachetat si devenea una cu acesta. Totusi, nu era o mare problema de vreme ce in lipsa de altceva manacam hartia din caietul de muzica impreuna cu merele padurete salbatice care iti strepezeau dintii, aflate in copaceii din jurul scolii. Si am zambit pentru ca am fost vazut mestecand in timpul orelor si scos la tabla sa vorbesc cu gura plina. Niciodata in viata nu am avut asa performante la inghitit mancare, mai ales cand era vorba de macul nemestecat din cozonac.

Cozonacul copilariei mele ma face sa zambesc pentru ca nu tin minte daca l-am mancat vreodata si sa fiu trist in acel moment. Probabil ca s-a intamplat si asa ceva, insa mintea mea nu tine minte acele momente, refuza sa asocieze cozonacul cu vreo astfel de clipa din viata. Pentru mine, cozonacul inseamna fericire, inseamna zambete. Pentru mine nu exista cozonacul “din comert”. Cred ca fac alergie daca mananc asa ceva:)

Poate sa zica profa’ de romana ce vrea ea, nu are decat sa ma creada nebun pe mine sau pe toti cei care zambesc singuri in masina de ce isi aduc aminte dintr-o adiere de cozonac, dar eu stiu ca am mustacit de buna dispozitie, mai bine de jumatate de drum.

Eu zambind, cu cozonacul complice pe bancheta din spate:)

Generatii

Wednesday, May 15th, 2013

Cred ca unul din primele lucruri pe care le-am observat in perindarile mele, a fost diferenta de atitudine a oamenilor provenind din culturi si popoare diferite. Cei care au trait in comunism o perioada suficienta pentru a realiza cum functioneaza acest sistem, stiu la ce ma refer. Pentru ceilalti, o sa explic pe scurt.

Datorita sistemului si locului in care traim oamenii sunt “modelati”. Bine, puteti sa spuneti ca si viceversa este la fel de adevarata, dupa proverbul ca omul sfinteste locul. Partial adevarat in opinia mea. Sa vedem; daca esti crescut sa lupti pentru mancare, sa stai la “cozi”, sa ai curent cu portia si paine cu ratia, sa fii limitat la a calatori si a te informa, sa nu iti poti exprima liber ideile, iar idealul tau in viata sa fie cum sa asiguri ziua de maine a familiei tale? Crezi ca poti sa creezi, sa te simti implinit si liber, sa ai priviri de perspectiva si sa dezvolti atitudini sociale si personale pozitive? Ieri discutam cu un profesor universitar care imi spunea cat de reduse si limitate sunt preocuparile mediului universitar romanesc fata de cel din UK spre exemplu. Am facut o paralela si am extins-o in multe medii si domenii. Situatii similare se gasesc in majoritatea lucrurilor cu care ne confruntam zi de zi. Faptul ca ne laudam cu cateva exceptii de nisa este foarte adevarat insa total insuficient.

Se invoca diverse probleme cum ar fi lipsa banilor, coruptia politica, asezarea geografica si asa mai departe. Revin la generatii si la enuntarea primei idei din acest post. Consider ca generatiile sunt “de vina”. De mic am auzit ca generatia parintilor mei a fost una de sacrificiu. Bunicii spuneau acelasi lucru despre generatia lor iar astazi ne este atarnata de gat si noua aceeasi placa. Ori ne place sa ne victimizam, ori poporul nostru este prin definitie unul de sacrificu. Evident ca ne sacrificam pentru generatia care o sa vina, pentru copii si nepoti, stranepoti si altii care la randul lor vor mai bifa o generatie de sacrificiu.

Ieri am trecut pe langa un cuplu de varsta medie si am observat ca ambii mi-au zambit. Politicos si detasat, erau doi turisti care se plimbau in oras. Exista oameni care au inceput sa zambeasca de cateva generatii incoace. Pentru ca au de unde. Priviti spre Viena sau Roma, Munchen sau Praga. Sunt orase peste care au trecut 9 sau 10 generatii. Veniti in Bucuresti, un oras de 3 generatii si ceva. Cand unii mancau cu furculita altii incercau sa gaseasca rolul apei si al sapunului. Este esential sa nu privim toate acestea ca fiind un handicap al romanilor. Sa nu ne fie rusine sau sa ne complexam pe oricare din aceste teme. Trebuie sa fim insa constienti ca avem de “recuperat” o diferenta de cateva generatii de civilizatie. Daca vom continua sa alergam incercand sa prindem pe cineva din urma, vom sfarsi cu limba de-un cot privind cum cei din fata se indeparteaza in mod constant. Pentru ca asa este in firea naturii, pentru ca banul la ban trage, pentru ca ne plac invingatorii, pentru ca nu ne place saracia.

Solutia nu este sa “recuperam” generatiile, pentru ca nu avem cum. Nici sa le sacrificam pe cele care vin. Si nici sa plecam sa ne contopim cu alte popoare cu mai multe generatii la activ. Cum nu este acceptabil nici sa stam sa suferim si sa ne resemnam in propriul teritoriu. Trebuie sa tinem cont ca natura prezinta cicluri de viata si ca fractalii sunt parte componenta indistructibila a ei. Solutia este sa ne exploatam la maxim avantajele de care dispunem, sa ne canalizam energia in directii productive si mai ales sa avem o cu totul alta atitudine. Una prin care sa nu bagam sub pres ce nu ne convine insa nici sa nu ne facem poster si sa ne mandrim amar cu problemele si defectele noastre. Avem nevoie de lideri. Tocmai de aceea, nivelul cu care incepem trebuie sa fie cel personal.

Este interzis sa lasam sa mai treaca inca 5 generatii ca sa capatam detasarea de a zambi unul altuia.

Incotro?

Tuesday, April 16th, 2013

Ieri am ascultat partial o discutie in care subiectul principal era regretul de a fi nascut in Romania. Amarati, oamenii isi compatimeau originile si faceau un lucru pe care romanii stiu sa il faca bine: planuri despre cum sa plece din tara. Pana aici nimic deosebit. Mobilitatea este astazi un lucru mai mult decat necesar iar judecata trebuie sa apartina celui care si actioneaza. Cel putin asta este parerea mea. Asa cum ii sta bine omului altruist, am centrat subiectul pe persoana proprie…

Pentru mine inseamna foarte mult faptul ca m-am nascut in Romania. Daca puteam sa aleg, nu stiu daca Surinam, Kenya, Luxemburg sau Canada ar fi constituit alternative. Ramanem deci la Romania. Cred ca este o postura privilegiata. Multumita parintilor nu am murit de foame la varsta frageda, iar multumita sistemului (sistemelor mai corect spus) nu am crescut intr-un mediu static. Mi-am pus intrebarea de ce prieteni si amici de-ai mei au fugit din tara in vremea comunismului. Evident ca nu de prea mult bine pe care nu il mai puteau suporta. De ce oare nu fugeau francezii in Romania in aceeasi perioada? Sau englezii? Ce, e stupida paralela? Lumea pleaca la “mai bine”, iar pentru aproape toti, aceste 2 cuvinte se transpun in conditii mai facile, mai sigure si mai de viitor pentru familia ta. Si totusi, atunci cand vii “din spate” ai un mare avantaj. Poti sa observi ce fac cei din fata si stii cum este sa fii si in spate.

Prin minte imi fug imagini pretioase. Vad oameni din diferite zone ale tarii comportandu-se atat de diferit in situatii similare. Vad esecul primelor misiuni economice organizate impreuna cu un grup de prieteni. Cresc langa rigurozitatea si spiritul antreprenorial olandez. Urmaresc cu mirare dezlanarea unor popoare africane care alta data erau lideri ale unui mare imperiu. Traiesc la maxim in spiritul asiatic japonez, invat despre budism si imi fac opinii personale puternice despre convietuirea impreuna cu alte 14 nationalitati simultan. Imi dau seama cat neadevar este in unele manuale de istorie si trec relativ usor peste dezinformarea cauzata de mass media. Apreciez spiritul maghiar si indragesc rigurozitatea austriaca, petrec in felul spaniol nopti nebune pe plaja si invat ca o cafea se savureaza si 2 ore in acceptiunea insulara italiana. Imi doresc spiritul sarbilor de vointa si de echipa asa cum raman mirat de caracterul dual al multor asiatici. Nu pricep cum poti sa te piepteni la sub brat ca si barbat urguayan si inteleg ce simt multi mexicani atunci cand vine vorba despre USA. Trecand prin dezinformare sau marginalizare inteleg cum se simt multi moldoveni de peste Prut si de ce nu va fi usor sa avem curand valori comune cu tiganii. Imaginile contiuna sa se succeada, incerc sa ma opresc si sa trag o concluzie daca este cazul.

Faptul ca m-am nascut in Romania mi-a dat prilejul sa vad lucruri si sa fiu in situatii imposibile in alt context. Am incercat sa i-au tot ce este mai bun de la altii si sa fiu in garda fata de ce este mai rau. Am observat ca civilizatia moderna in adevaratul sens al ei, te face sa fii mai bun, mai sensibil, mai incolonat si foarte previzibil. Iti pierzi insa din spiritul de supravietuire, de inovativitate, de a trai viata asa cum ti-o doresti. Asta daca ajungi sa stii ce iti doresti. Incadrarea intr-un sistem avansat al democratiei si civilizatiei iti confera evident unele avantaje apreciate de catre fiinta umana si considerate a fi o viata mai buna. Insa te vor priva in mod evident de altele. De curiozitate, de dorinta de schimbare, de a afla cum este sa iti fie greu cu adevarat, sa suferi si sa fii in postura in care trebuie sa lupti pentru ceva ce ti se cuvine in mod normal.

Incotro trebuie sa mergem?

Oriunde vrem. Nimic nu este gresit atata vreme cat ne asumam pretul pe care il platim pentru actiunile noastre.

Biznis

Monday, April 15th, 2013

In Romania, biznisul nu a inceput in 1989. Rasete infundate. Continui… Dupa 1989 imi amintesc o perioada in care aparuse geanta diplomat in format paralelipipedic. Cu cat mai mare, cu atat mai bine. Daca reuseai sa dai o spaga si sa iti pui un chiosc pe domeniul public, iti luai o “asistenta” care sa vanda, sa faca contabilitatea primara, sa incarce si sa descarce marfa, sa faca inventarul si cafeaua la paharul de plastic, se numea deja ca esti un patron. De succes, evident, ca cei de insucces inca nu aparusera. Apoi au aparut depozitele alimentare en-gros si ulterior cele de materiale de constructii. Logic, dupa ce satisfaci poftele stomacului, trebuie sa pui posesorul sa se inchida intre 4 pereti (5 cu tavanul). Trecem de momentele Maslow ca nu asta este subiectul. Cheala, stramba, stirba si surdo-muta, economia de piata romaneasca se construia pe baza biznisului intreprinzatorilor. Nu comentam de “adevaratele afaceri” gestionate de stat, cele in care bagam cu totii bani ca vrem sau nu vrem si din care scot beneficii numai cine trebuie.

Pana astazi am avut privilegiul sa vad un fenomen economic pe care nu oricine poate sa il traiasca. Asa cum am spus, el a debutat intr-un mod stramb, pe un fond gresit si intr-o perioada tulbure. Adaugam la mixul asta salata interculturala din Romania si contextul istoric (atat cel trecut cat si formarea EU) si obtinem biznisul de azi. Ca sa numeri afacerile adevarate si de anvergura din Romania de azi, nu cred ca iti trebuie mai mult de degetele de la o mana. Repet, vorbesc de anvergura si adevarat. Ca majoritatea biznisurilor “mari” s-au construit pe hotie, devalizare si trafic de influenta nu mai este o necunoscuta.

Dar ce se intampla cu cei drepti, cei mai intelepti, cu carte, cu initiativa, cu spirit civic si cu spirit antreprenorial? Vorbesc de cei care mai sunt in tara… Eu am intalnit unii dintre ei si toti au un numitor comun: oricat ar fi de intelepti, ei injura zilnic sistemul. Bine, sunt slabi inseamna, nu stiu sa “se descurce”… Tocmai de aceea muncesc mai mult agitandu-se zi de zi si lasandu-si sanatatea pe butuci undeva pe la 30 de ani. Ca sa nu mai vorbim de socializare, familie, etc.

Daca plecam de la realitatea ca Romania are cel mai redus grad de incredere generalizata din intreaga Europa (10%!), avem imaginea biznisului de azi. Nimeni nu are incredere in mai nimeni, nu se coaguleaza nimic de anvergura intr-o comuna, dar intr-un oras. Incubatoare de afaceri, clustere, domenii de interes comun, arii de dezvoltare comunitara si mai nou regionalizare, sunt niste aspecte atat de reale pentru Romania de azi, cam cum este tabelul lui Mendeleev pentru mine. Suntem plini de biznisuri si avem o tara plina de consultanti. 1 din 4 oameni din Romania vrea sa fie director, adica sa isi asume riscuri, sa conduca si sa aiba responsabilitati. Cel putin asa inteleg eu. Dar nu este chiar asa, imaginea reala este ca directorul are secretara, masina de servici, salariu mare si isi pune picioarele pe birou dand ordine. A, la asta cu directorii suntem pe primul loc in Europa, noi si portughezii parca.

In Romania de azi nu functioneaza regulile managementului clasic. Noi insasi cream management zi de zi. Suntem creatori de drumuri pentru ca nu facem ca nimeni. Construim cate 10 drumuri deodata fara sa legam 2 intre ele si ne miram la final ca 9 nu duc nicaieri. Avem propriile noastre reguli pe care le schimbam de la zi la zi. Si ne mai si place, ne-am obisnuit si o avem in sange… Interesant este ca deseori reusim sa ii zapacim si pe cei care vin cu bune intentii in mediul nostru de biznis. Pana la urma cui nu ii place spaga peste procentul “admis” tacit in UE? Suntem atat de buni in a ne adapta incat cred ca daca ne bagam cu totii in canal, in cateva zile iesim cu masca de respirat pe fata, pielita intre degete si vindem mal impachetat ca fiind remediul de top pentru reumatism. Suntem buni la lucruri mici pentru ca asa gandim. Visatorii sau vizionarii sunt distrusi de un sistem de invatamant fara perspective. Cei care supravietuiesc se duc unde vad cu ochii, numai sa scape de niste legi pe care nu le pricep nici macar cei ce le fac.

Daca specia umana se adapteaza la mediul de trai, atunci romanii sunt primii ei reprezentanti.

Chestie de barbati si pentru femei;)

Friday, March 29th, 2013

Barbatii se barbieresc. Unii mai mult, altii mai putin, insa cam toti trebuie sa o faca intr-un fel sau altul. Acum cateva zile, in timp ce aparatul de ras bazaia monoton si isi indeplinea menirea urmarind conturul barbiei mele, imi fugeau prin fata imagini amestecate. Eram prea “trezit din somn” pentru a putea sa imi imaginez ce o sa fac in ziua respectiva. Asa ca am comutat pe curiozitati. M-am intrebat de ce ma barbieresc, si de ce o fac in modul asta. Oricine este indreptatit sa zambeasca, pana la urma pare o intrebare stupida dupa ce timp de cativa ani de zile faci acelasi lucru in acelasi mod. Mergem mai departe. Prin fata ochilor imi trec imaginile de la TV, cele in care apare cate un mascul perfect care se barbiereste facand reclama la Braun, la Gillette, la Denim si la Old Spice. Astea mi-au venit primele in minte, dar mai sunt… Imi dau seama ca imi doresc un nou aparat mai performant, ca “asta vechi” se misca prea incet, ca cel nou o sa scurteze timpul de executie al operatiunii, ca vreau mai bine mai repede si mai bun. Evident, doar asta este esenta vietii de azi. Mai repede, mai bine si mai bun. Eventual si cu mai putin efort si mai ieftin. Si cand crezi ca ai ce ti-ai dorit, iti dai seama ca vrei si mai repede, si mai bun si mai bine. Opresc  masina de barbierit si inchid ochii cateva secunde. Il vad pe bunicu’ cum freaca pamatuful cu maner albastru spalacit, intr-un sapun de barbierit. Cum imprastie spuma pe fata si apoi cat de atent isi trece briciul peste fata. Cateodata mai schiteaza o grimasa, deh, bricul vechi si nu prea ascutit:). Ce imi place insa, este ca participa la ceea ce face. Este atent si implicat in procesul barbieritului. I se citeste satisfactia la ceea ce lasa in urma. Nu cred ca  isi permitea sa isi cumpere un aparat de ras, fie el si din prima generatie. Nici nu stiu daca si-l dorea… La urma se clateste cu apa rece si isi admira “opera”. Deschid ochii si caut prin sertare. Gasesc un aparat clasic, intr-un suport clasic, cu o spuma clasica. Este un cadou facut cu ceva ani in urma de catre un prieten. Nerabdator, deschid cutia si admir lemnul cu care este placat manerul aparatului. Imi place, imi da o senzatie placuta cand il tin in mana. Folosesc spuma si pamatuful. Este cu totul altceva. Imi dau seama ca nu ma mai gandesc la altceva, ca mi-a sarit somnul. Sunt atent la ce fac si imi place ce fac. La final, imi dau seama ca rezultatele sunt clar mai bune decat cu masina de barbierit. Ma simt mai bine si incerc senzatii de mult uitate. Barbieritul clasic nu “a fost mai repede”, insa diferenta de 1-2 minute in plus, cade in derizoriu daca pun restul in balanta. Pun aparatul electric in sertar si ma gandesc ca o sa stea destul de mult acolo…

De foarte multe ori barbieritul se aseamana cu viata de azi. Urmarim un contur al fetei asa cum avem tabieturi, automatisme si cum ne gasim confortul in monotonie. Nu mai are importanta ce ne place sau ce ne face fericiti. Cadem in navodul publicitatii, al goanei dupa ceva ce nici noi nu stim de fapt. Facem din ce in ce mai putine lucruri cum trebuie, deveim superficiali, ieftini si grabiti. Orientati catre rezultate… dar ce rezultate… Tot ce conteaza este finalizarea, este mult mai putin important si drumul pe care il faci pana acolo. Ne barbierim si ne gandim la cu totul altceva. Nu mai participam la ce facem noi, dar la ce fac altii… Lipsiti de atitudine, de viziune si foarte important, de intrebari pe care sa ni le punem, invatam din ce in ce mai putin de la parinti, bunici si natura.

Cu ce ramanem oare dupa un barbierit? Pana la urma, este o chestiune de ore pana vom ajunge sa ne barbierim din nou. O zi noua din viata incepe la fiecare rasarit. Imi imaginez ca sunt acea picatura care umple paharul si il face sa se reverse. Dar oare de unde stii exact care va fi acea picatura? Pana la urma trebuie sa umplii paharul intai. Asta este treaba cea mai dificila, pentru ca pana la partea finala avem de parcurs un drum. Iar eu ma incapatanez sa cred ca este foarte important cum ajungi acolo unde vrei sa ajungi.

Ziua CV

Saturday, February 16th, 2013

De fiecare daca cand sunt nevoit sa citesc CVuri imi (re)aduc aminte cat de mult “imi plac”. Nu pentru ceea ce scrie in ele, pentru modul cum sunt concepute sau calitatea hartiei, ci pentru ideea in sine. Un CV are rolul de a exista doar pentru a spune cine esti, ce ai facut si cat de minunat esti. Unele exprima realitatea, altele o deformeaza cam intotdeauna in avantajul posesorului, insa sunt si situatii in care lumea isi da cu stangul in dreptul. In oricare din situatiile expuse, CV-ul ar trebui sa iti spuna daca persoana in cauza este sau nu un potential candidat pentru ceea ce cauti. Si totusi, daca ai fi direct implicat in luarea deciziei in cauza, ai selecta pe cineva doar pe baza CVului?… Trebuie sa spun ca eu nu fac parte dintre cei care ar raspunde pozitiv la aceasta intrebare. CVul poate sa arate orice vrea el, insa nu demonstreaza nimic. Eu nu am nevoie de un om care traieste printr-o bucata de hartie, am nevoie de un om cu carne, par si oase, creier si defecte, probleme si nevoi.

Desigur ca CV-ul trebuie sa iti usureze munca tie, celui care cauta si alege. Dar celui care isi pune speranta in el? Eu consider ca este foarte important sa ajungi sa traiesti acea zi in care sa nu mai ai nevoie de CV. Este cel mai placut lucru din punct de vedere profesional. Sunt curios daca Bill Gates are nevoie de CV. De Steve Jobs nu mai vorbesc ca el sigur nu mai are… Dar sa nu tintesc atat de “sus”. Uita-te in jurul tau, si cu putin noroc o sa vezi profesionisti care nu au nevoie de CV. Si nu sunt neaparat vedete sau milionari. Sunt doar aceia care au ajuns la o dezvoltare echilibrata, sunt siguri pe ei ei oriunde se duc, faptele vorbesc despre ei. Pentru ca asa este, cand nu ai realizari, iti trebuie hartii, cand nu esti sigur pe tine ai nevoie de proptele. Aici apar “relatiile”, “pilele” si ..CVul. Deseori le regasesti in aceeasi categorie.

Acum cateva zile,un prieten pasionat de arheologie imi arata niste pinteni, cutite, varfuri de lanci, etc, fabricate cu peste o mie de ani in urma. Ce mi s-a parut extraordinar este ca am vazut taisuri de cutit inca functionale, pinteni ale caror rotite in forma de stea functionau perfect. Si mai interesant era ca toate acestea erau poansonate cu o marca ce arata de cine erau fabricate. Eu sunt convins ca oamenii care le-au fabricat nu aveau nevoie de CVuri…. Bine, o sa spuna oricine, atunci erau putini oameni si se stia cam fiecare cu fiecare. Acum suntem multi, nu avem timp si trebuie sa luam decizii mult mai rapide. Asa este, in foarte mare parte sunt de acord.

Dar daca facem un raport intre cei care au CV si au disperata nevoie de el, actualizandu-l permanent, si cei care nu au, sau poate il au dar nu il folosesc? Aici este hiba societatii moderne. Raportul acesta este din ce in ce mai mare. Pentru ca din ce in ce mai putini oameni stiu ce vor, din ce in ce mai putini isi i-au viata in propriile maini. Loviti de cuceririle moderne, plaiesii lumii cad secerati in pace si liniste, in mediocritate si dorinta de a “avea un trai decent” (dupa caz, asta se traduce diferit de la o persoana la alta). Astazi asistam la lupta CVurilor, la competitia hartiilor si a imaginii. Dupa principiul ca care (intentionat:) striga mai tare e mai destept, societatea se prostitueaza continuu pe o bucata de hartie. Nu peste tot si nu oriunde. Dar cu siguranta in proportie covarsitoare.

Well, m-am decis, astazi tocmai mi-am sters CVul de pe minunatul blog. Sa vedem daca pot sustine ce am spus. Ca doar nu gandesc degeaba tot ce scriu aici…;)

Mediocritatea

Wednesday, January 23rd, 2013

Acum cateva zile, cu creierul oxigenat la 3000m altitudine, ma gandeam ca:

Mediocritatea este lucrul cel mai scump. Platesti la el toata viata si pleci cu datorii si pe lumea cealalta…

….si fredonam melodia asta:

Motivatia

Monday, January 14th, 2013

Nu am cautat niciodata definitia motivatiei. Am descoperit-o si constientizat-o pe la vreo 12 ani si ceva. Jucam fotbal la o echipa mediocra de juniori. Una de sub jumatatea clasamentului, insa avea avantajul ca avea terenul de antrenament relativ aproape de casa. Iar mie imi placea fotbalul si nu neaparat o anume echipa. Imi aduc aminte ca era o zi ploioasa de septembrie si ca jucam cu prima clasata. La pauza era 1-0 pentru ei, iar noi faceam fata cu greu asaltului unei echipe evident mai bune si mai bine pregatite. La pauza insa, antrenorul ne-a aratat cateva sute de lei, pe care a spus ca ni le va imparti daca castigam meciul. Banii, ce pareau multi pentru noi la acea vreme, fusesera adusi de catre antrenorul echipei de pe locul secund, care in cazul unei victorii cumulate cu infrangerea echipei de pe primul loc, urma sa mearga la turneul final pe tara. Tin minte perfect ca pentru mine acei bani au fost o motivatie foarte fragila. Eu nu fusesem invatat cu asemenea motivatii. Parintii nu mi-au insuflat niciodata asa ceva si cu atat mai putin m-au capacitat in acest mod. Majoritatea colegilor de echipa se pare ca stiau si functionau la asemenea motivatii. Pe mine m-a motivat de fapt atitudinea lor, faptul ca i-am vazut determinati, ca se incurajau si ca puneau suflet in ce faceau. Faptul ca o faceau pentru bani era mult prea putin important in acel moment. Stiu ca am castigat meciul cu 5-1, desi pe la mijlocul reprizei a 2-a ne-a fost eliminat si portarul. Zambesc amintindu-mi cum echipa de pe primul loc nu mai apuca sa treaca de mijlocul terenului. Nu pricepeau ce se intampla, nu mai apucau sa puna primii piciorul pe minge, parca aveau plumb in picioare. Pe o ploaie marunta le-am turnat gol dupa gol, gasca de fotbalisti devenise o echipa, isi “suiau pe garduri” adversarii, se incurajau si jucau cum nu o mai facusera niciodata. Si nici ulterior:)

Asta a fost un simplu meci cu un simplu deznodamant. Nu mai stiu nici cati bani am primit si nici ce am facut cu ei. Tin minte insa sentimentele traite atunci. Am invatat ca desi motivatia poate sa fie diferita, scopul poate fi acelasi. Am invatat ca ce ma motiveaza pe mine nu este neaparat necesar sa il motiveze pe colegul meu. Acum totul poate parea pueril. Atunci era altfel. Cu trecerea timpului am dezvoltat conceptul motivational destul de mult. Pentru mine in mod special. Oare de ce copii de bani gata o iau deseori pe cai gresite? De ce sfarsesc drogandu-se constant si imbibandu-se de alcool? De ce multe staruri de muzica sau din alte domenii de showbiz au parte de finaluri nefericite? De ce unii copii sarmani din cartiere in care nu au ce manca ajung staruri? De ce trebuie sa ajuti de 20 de ori mai mult o persoana invatata cu confortul pentru a obtine acelasi rezultat cu cineva obisnuit cu conditiile grele de viata, pe care nu il ajuti aproape deloc? De ce cainii maidanezi apreciaza fiecare bucata de paine intinsa de un necunoscut? De ce stiu ei sa traverseze pe la trecerea de pietoni? Si mai am multe… Motivatia este ceea ce ne carmuieste viata. Daca talentul sau situatia initiala poate fi scanteia, motivatia este combustibilul. De “un foc” mai faci rost si gratis, de combustibil nu prea. Scanteia iti trebuie numai la inceput, combustibilul pe tot parcursul drumului.

Deseori motivatia te duce catre succes. Dar daca nu stii sa alimentezi cu combustibil tot timpul, chiar si in plina glorie poti sa sfarsesti tragic. Astfel imi explic eu finalurile nefericite ale multor “vedete”. Succesul trebuie sa te motiveze permanent. Insuccesul cu atat mai mult. Lipsa motivatiei in orice persoana atrage dupa sine o viata nefericita. Lasa in urma numai bule de aer, frustrari si lucruri facute de mantuiala. Nu ca nu am avea nevoie si de asa ceva, pana la urma trebuie sa existe un echilibru in natura.

Motivatiile nu pot fi “mici” sau “mari”. Pot fi mai importante pentru unii sau altii, pentru societate, pentru prezent sau viitor. Esentiala este doar intensitatea motivatiei. Asta este tot ce conteaza. Atunci cand multi renunta, conteaza doar cei in care mai exista motivatie. Motivatia te face sa pui in practica ceea ce visezi noaptea. Motivatia este cea care sparge bariere si distruge mituri. Fara motivatie nu ar exista definitia de bine sau rau.

Fara motivatie totul este degeaba.