Dorian Lungu

8 martie este ziua cu multe flori, crasme pline, restaurante unde nu mai gasesti locuri, stripperi care apar peste noapte si dispar tot pe acolo, femei si fete imbracate mai frumos decat de obicei, muzica, bautura si iar femei turmentate catre seara. Aceasta e realitatea majoritara si sa nu ma contraziceti ca nu aveti de ce.

Nu spun ca nu e bine sau nu e frumos. Nu spun ca nu este un motiv in plus sa iesi in oras cu prietena, iubita, sotia, amanta sau sa iasa fetele intre ele. Spun doar ca mi se pare normal sa existe o zi a mamei si nu o zi a femeii. Este o diferenta majora intre acestea doua. In acest sens, apreciez in mod deosebit initiativa Jurnalului National de astazi, 8 martie.

O zi a femeii sau o zi a barbatului mi se pare o stupizenie daca nu o privesc prin natura pur comerciala. Pur si simplu nu vad de ce sa sarbatoresc barbatul sau femeia in general. Ziua de 8 martie a fost deturnata, cum era si logic. De ce? Pai traim intr-o lume a vitezei si a consumului, in care esenta unei sarbatori va fi calcata in picioare de setea inevitabila de material si de stridenta, de nou si de grotesc. Numai o societate bolnava si suferinda putea sa transforme mediatic si comerical, o zi a mamei intr-o zi a femeii moderne.

O zi a mamei este cu totul altceva, este mult prea speciala si de neridicat in slavi. Este mult prea putin pentru cine ne-a dat viata, dar are un sens, o ratiune. Ce face omul “modern”? Pai hai sa va intreb: ce e mai placut, si mai “folositor”, sa petreci o zi cu mama sau o zi cu prietena/prietenul?. Sa duci un buchet de flori si sa ii faci o zi frumoasa mamei tale, sau sa iesi cu fetele la cateva pahare cu vin, sa iti etalezi noile toalete si sa incerci noi cuceriri?. Sa urli in disperare bagand bani in chilotii stripperilor si miscand din fund intr-o discoteca, sau sa depeni amintiri alaturi de mama? Si lista poate continua, este pana la urma o chestiune de alegere pana la un punct; si anume pana cand o sa realizezi ca nu mai poti alege. Si atunci o sa regreti tot ce nu ai facut…

Din practica, este o realitate ca nu putem sa fim in doua locuri in acelasi moment. Probabil ca stiti expresia cu “om la apa”. Ei bine, aceasta propozitie exprima o chestiune foarte clara si anume aceea ca este un om in apa:). Acelasi om nu se mai poate afla in acel moment in alt loc. Asa, si ce e cu asta? Pai daca presupunem ca inainte sa fie in apa, omul a lasat facebookul pe online si el este prezent acolo? Concluzionam ca omul este in apa dar si pe Facebook. In acelasi timp. Mare cucerire tehnica asta.

Acum ceva vreme in urma, din considerente politice in mod special, eu am avut create conturi pe tot felul de twittere, facebookuri si alte minunatii online de acest gen. Spun ca am avut create, pentru ca multe din ele nu le-am deschis eu, ci simpatizanti sau mai putin simpatizanti de-ai mei. Continuam sa primesc mesaje de pe tot felul de siteuri, incepand de la cum sa zugravesti peretii si pana la cu cine trebuie sa ma intalnesc asta seara ca sa imi mearga bine si prosper. Well, treptat le-am identificat si le-am tot inchis. Am ajuns astfel la Facebook, care a avut aceeasi soarta. Dintre toate conturile, acesta parea cel mai interesant, mi-am regasit colegi de liceu sau facultate si amici din alte colturi ale lumii. Acestea ar fi partile pozitive. Marele minus este insa acelasi: nu il pot gestiona asa cum  doresc eu. Ca orice comunitate online, si Facebook da nastere unor aliante, simpatii, orgolii, etc. Este pana la urma o lume online si aparent nimic mai mult. Spun aparent, pentru ca nu este chiar asa, voi incerca sa dezvolt subiectul cu alta ocazie. Consider ca este foarte dificil sa poti separa ceea ce doresti sa obtii, de ceea ce ti se intampla. Din moment ce nu pot gestiona in timp util si asa cum imi doresc un asemenea lucru, am considerat ca este mai bine sa renunt. Prin urmare l-am inchis si am mai si zambit triumfator cand am facut-o:D.

Bine ca nu sunt eu cel care poate inchide googleul…

“Fericirea vine din lucruri simple.” Are si subiect si predicat si nu cred ca poate fi contrazisa cu sorti de izbanda. Pentru ca atunci cand vrei sa ajungi la lucruri complicate, nu incepi cu lucruri complicate. De ce? Pentru ca nu exista gata facute. La radacina vietii exista numai lucruri simple. Noi, cei mai destepti si mai alesi de pe Pamant, le facem sa devina complicate. De ce? Pentru ca ne place asa, pentru ca nu putem trai simplu. Pentru ca nu putem simti simplu. Poti sa te uiti la orice lucru care in esenta este simplu, vei vedea ca omul l-a complicat si apoi a incercat sa gaseasca solutii la ceea ce a complicat el. Revin atunci si spun ca nu poti contrazice prima propozitie a acestei scrieri.

Si totusi…

Daca ai urcat pe munte, ai vazut ca dupa o culme vine alta culme, se mai interpune cate un platou, poate si o portiune in care se coboara, dar in esenta cand spunem munte ne gandim la urcus. Poalele muntelui este esenta, este lucrul simplu. Pe masura ce urci si vezi din ce in ce mai multe, iti dai seama ca poti vedea si mai multe, si in consecinta vei continua sa urci. Tentatia, aerul tare si rarefiat te vor ameti. Atunci te vei uita in jos. Si vei vedea ca nu e nimic necunoscut, ai vazut si ai trecut pe langa lucruri care de acum iti sunt cunoscute. Si atunci… vei continua sa urci. Inca un mic efort, respiri din ce in ce mai greu dar continui sa te cateri. Deja tot ce este nou nu ti se mai pare atat de interesant pentru ca respiratia grea nu te slabeste de loc, nu te mai poti bucura de ce e frumos pentru ca vremea se schimba foarte repede, se trece de la soare la vant, ploaie si gheata. Totul devine alunecos iar climatul este din ce in ce mai ostil. Treptat realizezi toate aceste lucruri si totusi vei continua sa urci. Din spirit de competitie, pentru ca vrei sa ajungi in varf, in varful suprem. Multi ii spun lupta cu muntele. Altii ii spun lupta cu tine. Oricum se numeste, sa presupunem ca ai ajuns in varf. Te bucuri, savurezi la maxim momentul si stii ca cel putin pe Pamant nu se poate mai sus de atat.

Incepi coborasul si la inceput esti inca sub impulsul fericirii traite in varf. Apoi incepi si te bucuri de primele semne de vegetatie. Dar… ciudat, toate iti sunt cunoscute, ai mai fost pe aici cand aveai un tel. Acum mergi agale catre poalele muntelui si nimic nu ti se mai pare interesant. Ai avut deja parte de prea multa adrenalina si de multe lucruri periculoase si frumoase, astfel incat nimic din ce vezi acum nu te mai poate interesa, nu iti mai retine atentia. Acum se va intampla unul din aceste doua lucruri;

Primul: relaxarea si dezinteresul iti vor anestezia picioarele si atentia, te impiedici si cazi. Te poti lovi superficial sau poate sa fie chiar mai rau.

Al doilea: ajungi la poalele muntelui si iti pui intrebarea: “Bun, si acum ce?” Probabil ca vei lua o pauza si vei incerca ceva mai dificil. Cum adica mai dificil, doar ai fost pe cel mai inalt munte, ai atins supremul. Well, asa este dar acum ai mers pe o cale usoara, de ce nu ai incerca putin alpinism?

Lucrurile simple raman la poalele muntelui si iti aduc fericirea atunci cand nu te intereseaza sa urci. Atunci cand ai urcat deja, fie si numai cativa pasi, chiar tu vei fi cel care va complica lucrurile simple. De ce?… Oare pentru a le face complicate?…  Si atunci cum ramane cu fericirea care vine din lucruri simple?…

De foarte de dimineata eram nedormit si usor irascibil. Avand in vedere ca nici nu incepuse ziua cu adevarat, nu erau auspicii prea bune. Indreptandu-ma sa arunc gunoiul:), pe langa mine trec in viteza doi copii cu ghiozdanele in spate. Imi spun civilizat “buna dimineata” si o rup la fuga. Ma uit dupa ei si zambesc. Nici eu nu mergeam “normal” la scoala. Alergam aproape tot timpul. Cu gandul acesta ma intorc si dau sa urc in masina. In acel moment, apare o femeie imbracata intr-o pijama inflorata, acoperita cu un halat de casa, papuci de casa, tot tacamul unui om care a coborat in viteza din casa. “Au plecat ii spun eu, alergau…” banuind ca era vorba despre baietii ei. “Ahh,” spune ea dezamagita. “Sa le transmit ceva, eu oricum plec acum si ii prind din urma”, o intreb eu. “Sigur, daca sunteti amabil, va rog mult sa ii dati telefonul acesta mobil, lui Bogdan, este in calasa a 2-a si are o problema, trebuie sa pot comunica tot timpul cu el”. “Desigur doamna, cu mare placere” ii raspund eu luand telefonul, si urcandu-ma in masina ma uit chioras la soare si demarez agale. Evident ca nu i-am mai vazut pe copii, cine stie pe unde o luasera catre scoala… Am oprit la prima scoala intalnita si am cautat clasele a 2-a. L-am gasit foarte usor pe Bogdan (multumesc memoriei mele vizuale:), i-am spus dirigintei, care tocmai intrase in clasa, despre ce este vorba, i-am lasat telefonul si am iesit.

Mi-a ramas in minte figura lui Bogdan, un baiat uscativ, cu ochelari si cu fata senina. In timp ce ieseam din scoala, am privit la multimea de mogaldete galagioase care se agitau. Mi-am adus aminte de scoala, de vremurile si de grijile de atunci. Am zambit din nou, si cand m-am urcat in masina mi-am dat seama ca imi disparuse oboseala si ca nu mai eram irascibil.

Pana la urma nu a fost decat o intamplare banala. Sensul ei insa, mi-a schimbat ziua. Si poate mai mult de atat…

M-a trezit de dimineata un miros de mar verde amestecat cu scortisoara si miere. De sus venea o adiere de ceai verde de mandarine si o raza de soare care se strecura de nicaieri si ajungea pe fata mea. Am strambat din nas si mi-am dat seama ca se aud valurile marii. Undeva jos era un munte plin de verdeata pana la varful sau, si am simtit aerul pur si templul cararilor inverzite de acolo. Pe o bucata de lemn de frasin de langa mine, am remarcat cateva branzoaice cu stafide, care abureau ecranul ceasului. Mai la dreapta era o ceasca calda pictata manual, plina cu boabe de cafea.

Am zambit si m-am intors pe cealalta parte. Aici mirosea acasa. Atunci m-am trezit si am chemat visul sa vina cu mine. Nu a vrut. Spunea ca nu are timp sa stea la mine, desi i-ar face mare placere. A amintit ceva cum ca mai are de calatorit si pe la altii. I-am dat drumul si i-am urat la buna revedere. A zambit complice si a plecat.

Cand m-am intors in pat, am realizat ca imi lasase pe noptiera ceasca cu boabe de cafea…

Ca sa merg catre casa cu masina am alternative in ce priveste drumul ales. Ca orice altcineva presupun. Am o intersectie unde pot sa aleg fie un drum realizat mai de curand, lat, drept si bine luminat, fie un drum mai vechi si ingust. In afara de diferentele expuse, lucru esential este ca primul drum este foarte sec, nu are nimic interesant si nu “doreste” decat sa te duca aparent mai in siguranta la destinatie. Spun aparent pentru ca este mult mai aglomerat decat celalalt. Al doilea drum este mai intortocheat, are mai multe intersectii marunte in calea sa, insa este net mai frumos si mai plin de viata.

Logic este sa aleg primul drum pentru a merge spre casa. Asta pentru ca obiectivul meu coincide cu cel al drumului modern. Sa ajung acasa cat mai repede si in siguranta. Ca sa extind comparatia, puteti sa va imaginati cam cum o sa arate o autostrada Bucuresti – Brasov fata de DN1A Bucuresti  - Brasov (cel prin Cheia). Evident ca mai toata lumea va alege autostrada. Repede si confortabil, “in siguranta” si foarte repede, foarte confortabil si mai repede daca e posibil. Daca dupa autostrada din anul 2100, o sa se construiasca o aerostrada mai rapida, sigur o vom folosi pe aceea.

Pana la urma, mergi pe un drum pentru a ajunge la o destinatie si nu pentru a admira peisajul. De cele mai multe ori.

Intrebarea care mi-am pus-o este “de ce prefer primul tip de drum, pe langa “calitatile” descrise anterior?” Singurul raspuns valabil este ca atunci cand vin dupa o zi de lucru, de pe drumuri, birou, etc, sunt suficient de obosit iar capul de compas este setat pentru “acasa”. Cat mai repede.

Ritmul vietii ne face sa acceleram in permanenta. Munca si oboseala te impiedica sa gandesti liber. Te impiedica sa iti iei clipe de ragaz si de liniste, de frumusete si de nou. Si atunci avem de-a face cu viteza exponentiala pe care ne-o multiplicam singuri. Devenim un fel de Toyota al carei soft i-a blocat accelaratia. Incercam zadarnic sa punem frana cand realizam acest lucru. Si de cele mai multe ori sfarsim cu acceleratia apasata la maxim si cu frana de mana trasa.

Adica ne invartim in cerc.

De cate ori ai avut senzatia ca faci ceva fara sens? De cate ori ai spus “acest lucru este pierdere de timp”? Modul in care suntem construiti si evoluati mental ne da de cele mai mult ori impulsul de a judeca o actiune. Chiar daca o cunoastem practic sau nu, suntem tentati sa o evaluam. Uneori avem cunostinte teoretice, alteori nici pe acestea.

Vreau sa va povestesc ceva.

In urma cu cativa ani de zile Gigel circula prin Japonia. Ajunsese acolo in cadrul unui program international intercultural la care mai participau inca 200 de persoane din alte 13 tari si  circa 1000 de japonezi. Intr-una din zile Gigel ajunsese in compania a 3 japonezi si a unui suedez, a unei mexicance si a unei turcoaice. Aceasta “echipa” trebuia sa stea impreuna 2 zile si 2 nopti, intr-un “apartament” traditional japonez din Kyoto. Ei aveau ca sarcina realizarea a 2000 de “pasari origami”. Ce este o pasare origami si cum se realizeaza puteti vedea aici. Apartamentul japonez avea podeaua dintr-un material tare, nu avea scaune si era atat de inghesuit incat cu greu te duceai la toaleta noaptea fara sa calci pe colegii tai de camera (care evident dormeau pe jos).

Atat de stupida parea sarcina care trebuia realizata in termen de 48 de ore, incat cei 4 stranieri (mexicanca, turcoaica, suedezul si Gigel) au plecat la cutreierat Kyotoul, cu siguranta una dintre cele mai deosebite foste capitale din lume. Reintorsi catre seara la apartament, au gasit cei trei japonezi – 2 fete si un baiat, indoind constiincios hartii, avand un zambet primitor pe fata, care ii indemna sa ocupe loc alaturi de ei si sa se apuce de treaba. De treaba, adica de indoit hartii… Nici unul dintre europeni sau sudamericanca nu stia sa realizeze un “origami crane”. Si dupa fetele lor, nici unul nu avea chef sa isi petreaca noaptea sau ziua cu acest lucru. Din politete, din jena, au invatat treptat sa realizeze un origami. Dar de la lucrul acesta pana la a cumula 2000 de bucati in orele ramase, parea cale lunga. Atat de lunga incat nici nu i se vedea capatul. Daca avea vreunul.

Este mult de descris ce a urmat. Pe podeaua tare care iti distrugea genunchii si coloana, Gigel a trecut alaturi de ceilalti colegi prin stari greu de descris. De la amuzament si mistouri aruncate in jur, la nervi si dezamagire, la dracuit pe limba lui si la resemnare. La senzatii umane de somn si oboseala, la comunicare si bancuri, discutii filozofice si destainuiri personale. S-au sustinut unii pe altii intreaga noapte si ziua care a urmat. Mancau pe apucate, se odihneau 10-20 de minute dupa metodele invatate de la japonezi, deschideau geamul sa vada cand rasare soarele si cand apune. De ce?… Pentru ca sa impatureasca 2000 de hartii colorate. Aparent fara nici un sens,  poate doar pentru ca legenda japoneza spune ca aceste ofrande aduse intr-un templu iti vor indeplini o dorinta. Adica 1000 de origamiuri pentru o dorinta. Iar noi eram sapte. Asta venea cam 0,286 dorinte indeplinite per participant. Ha ha…

Echipa a terminat cele 2000 de origami cu numai cateva minute inainte de ora limita. Rupti de oboseala, nedormiti de ore bune si cu basici pe degete, au plecat catre templu, unde au daruit origamiurile unor oameni loviti de soarta, care se rugau pentru indeplinirea unor dorinte mult mai necesare decat ale celor din echipa.

Privita din exterior actiunea in sine pare atat de stupida incat m-am intrebat si eu cum de oameni in toata firea creierului pot sa duca la bun sfarsit asa ceva. L-am intrebat pe Gigel ce parere are. Mi-a raspuns ca daca nu ar fi facut acel lucru ar fi pierdut niste momente care nu pot fi explicate. Si il cred pe cuvant. Chiar nu pot fi explicate.

De mult ori suntem tentati sa judecam repede si in totala necunostinta de cauza anumite situatii sau aspecte ale vietii. Si o facem. Judecam, si cel mai des reactionam in loc sa actionam.

Lucruri care ne par fade, situatii care ne par stupide, pot sa ne imbogateasca ca oameni si ne pot face sa intelegem unele aspecte ale vietii, mai mult decat am face-o daca am lectura o intreaga biblioteca sau am face turism de consum in decursul a ani si ani de viata…