Archive for the ‘European’ Category

Formator

Tuesday, February 7th, 2012

Am deja cativa ani de zile de cand m-am “incununat” cu pasiunea asta. Am intalnit destui oameni care practica meseria de formator. Pentru ca este fara indoiala o meserie. O meserie care pare usoara. Pare si atat. Pentru mine este si probabil ca va ramane o pasiune si nu o meserie in adevaratul sens al cuvantului. Feedbackul unor participanti mi-a intarit convingerea ca este asa. Ei mi-au spus ca desi pe acelasi subiect, eu nu reusesc sa fac doua formari “aproape identice”. Ca in permanenta vin cu ceva ce nu s-a facut la formarea anterioara, ca apar lucruri noi si ca desi scopul final este atins, drumul pana acolo este tot timpul altul.

Gata, acum ca am stabilit eu ca sunt cel mai bun formator pasionat:D, o sa spun ca tocmai am emis un pleonasm. Un formator nu are cum sa fie altfel decat pasionat de ceea ce face. La orice curs de formare vei participa, vei vedea imediat diferenta intre un formator pasionat si unul care doar isi face “doar” meseria. Frumusetea formarii consta in faptul ca nu vei impune nimic. Consta in faptul ca fiecare persoana cat si grupul isi vor regla singuri conturile. Atat individual cat si multiplu. Consta in bogatia individuala a fiecarui cursant care este in fapt coleg cu tine. Un curs de formare este locul unde democratia isi aseaza cel mai bine fundul pe scaun dar stie sa dea din coate cand este necesar. Formatorul trebuie doar ca creeze un loc confortabil si propice, o atmosfera in consecinta, sa aiba abilitatea de a conduce firul logic. Restul il faci tu, cel care participi. Iar la final trebuie sa iti dai seama ca esti mai destept, mai motivat, mai implinit, mai dornic de dat din coate si mai ingaduitor, mai sigur de sine si poate cel mai important, ca nu ti-ai pierdut timpul si eventual banii.

O formare de calitate poate sa iti schimbe cursul vietii intr-un mod important. Si nu spun deloc lucruri marete. Poate scoate la iveala resurse personale pe care nu le constientizezi sau de care nu te crezi capabil ca le-ai putea pune in practica. Un formator trebuie sa fie cineva care sa te inspire. Care sa te faca pe tine sa iti gasesti solutii la propriile probleme, si de ce nu, chiar ale colegilor tai. Care sa te faca sa progresezi in aspecte in care el nu pricepe o iota. Este o pasiune complexa pana la epuizare, pentru ca trebuie sa fii in permanenta atent la nou si permisiv la vechi. Pentru ca nu ai voie sa ai timpi morti si pentru ca nu ai voie sa gresesti decat atunci cand vrei tu.

Nu o sa inteleg niciodata pe cineva care considera ca a invatat un anume numar de ani si ca ii ajunge. Din momentul acela incepe practic decaderea lui ca persoana. Daca nu ai dorinta de a afla, de nou si de comparatie, de progres prin propriile forte si de stimulare a capacitatilor tale, de cautare a limitelor, devii instant un stalp de baza al societatii moderne. Un purtator de card de credit si probabil un consumator fidel a ceea ce iti livreaza societatea de consum.

A, ma intrebam daca poti sa fii propriul tau formator; cred ca totii o facem in mod constant zilnic. Suntem insa limitati de propria persoana, de propria gandire, de propriul ego. Asa ca nu, nu poti sa fii un formator complex al propriei persoane. Poti sa fii cel mult acela pe care il vezi in oglinda.

Atitudine si gandire

Wednesday, January 25th, 2012

De multe ori in viata plecam cu sansa a doua. Sau cu a treia, a patra sau chiar ultima. Statistica spune neclintit ca de regula castiga cei cu primele sanse. Desigur, sunt si “surprize” insa procentual vorbind, ramanem  la ceva indubitabil. Cei favoriti castiga. Ca popor, foarte rar am plecat ca favoriti. Poate la gimnastica, la handbal candva, la oina, si la taierea copacilor din tara. Infrangerile gestionate incorect duc la complexe de tot felul, din care cele mai multe sunt cele de inferioritate. Mai poate fi vorba de aroganta, de blandete, de imaturitate si multa munca negandita. Acum ceva vreme citam o statistica in care se spunea ca suntem intre primele popoare din Europa, ca numar de ore muncite. Astazi am ajuns sa fim pe primul loc si nu cred ca trebuie sa ne bucuram deloc. Pentru ca rezultatele sunt departe de a fi tot acolo. Devenim pe zi ce trece un popor exploatat si consumator. D’ aia si suntem in UE, in cea mai mare parte:). In ultimul an am tot batut tara in lung si pe diagonala si am observat fara mirare ca majoritatea romanilor nu se considera deloc in UE. Ei spun tot timpul ca aia din Europa o duc mai bine decat noi. Revin la faptul ca muncim cel mai mult din Europa. Desigur, statistic o sa spunem. Dar in statistica nu sunt incluse si orele suplimentare de la noi, care in marea lor majoritate sunt “la negru”. La asta se adauga un sistem sanitar calamitat de spagi si de coruptie, de emigrari de valoare ale personalului, si nu in ultimul rand de prescriptii si medicamente, tratamente si politici prescrise pentru buzunarul companiilor si nu pentru sanatatea pacientului. Peste acestea detinem un sistem de invatamant atat de perimat incat poate cu exceptia primilor ani de studiu, suntem un dezastru in care ne mocirlim zi de  zi privind fara perspectiva la cate o gura de aer pe care o mai luam datorita unor mult prea putini oameni prezenti in acest sistem.

O tara cu oameni nesanatosi si analfabeti, nepregatiti decat sa munceasca in spiritul unei gandiri de tip “executa” si “consuma”, “priveste si iti doreste”, o tara in care sistemele de valori se creeaza din ce in ce mai mult pe seama televizorului si a ziarelor de scandal. Catre asta ne indreptam, din ce in ce mai mult din punct de vedere procentual.

Eu cred ca una dintre putinele sanse pe care le avem ca popor, individ si cultura, este sa avem atitudine si sa gandim. Daca atitudinea nu am prea avut-o noi niciodata in decursul istoriei, cred ca gandirea poate fi parghia care sa rastoarne ordinea fireasca a lucrurilor. Suntem un popor pe cale de a fi indobitocit de societatea de consum. Dar inca nu suntem acolo. Inca avem sanatate mentala si inca putem sa urmam viziuni sanatoase. Interesant este si faptul ca o gandire sanatoasa va da nastere unei atitudini schimbate. Totul ar trebui sa inceapa cu “De ce?”. Ar trebui sa ne facem timp sa ne intrebam in permanenta, si sa cautam raspunsuri. Sa fim cei care stiu sa “se descurce” cum o facem de sute de ani, doar sa schimbam putin registrul. Sa ne descurcam putin mai incolo de varful bombeului.

Gandirea sanatoasa va aduce cu sine o atitudine sanatoasa. Nu reprezinta totul, dar este cu siguranta cel mai important pas de facut astazi.

Valori sau modele

Thursday, November 3rd, 2011

Multe voci mai mult sau mai putin academice sustin zilnic faptul ca traim intr-o plina criza a valorilor, ca societatea se duce de rapa, ca tineretul este vai de capul lui etc etc. Posibil. Eu vreau sa ma refer la ceva concret. La o intamplare si la un simplu gest care poate fi foarte important si ar trebui sa dea putin de judecat si mai mult de actionat.

Nu stiu daca cunosti episodul cu “suporterul” care a intrat pe teren la meciul de fotbal Petrolul versus Steaua. In esenta, a intrat un baiat care l-a pocnit miseleste, pe la spate, direct in cap, destul de rau, pe unul dintre jucatorii stelisti (se spune ca avea un box metalic – fapt nedovedit deocamdata). Doi dintre jucatorii stelisti, dar in special unul din ei si anume un sarb – Matrinovici, a sarit la propriu pe agresorul coechipierului sau, l-a trantit l-a pamant intr-o figura demna de filmele karateka, si i-a carat cateva picioare pe unde s-a nimerit, pana a fost oprit de interventia fortelor de ordine si a jucatorilor de la Petrolul. Episodul, unul care nu are de-a face cu sportul si cu civilizatia, a starnit insa un val de simpatie pentru Martinovici. Steaua, o echipa care fusese fluierata acum cateva zile, batjocorita si injurata de proprii suporteri, se pare ca reuseste sa stranga la primul meci, cel de astazi, mai bine de 35.000 de suporteri, cifra neegalata de foarte mult timp pe un stadion de fotbal de la noi, in cazul unei echipe de club.

Am istorisit pe scurt intamplarea pentru ca de la ea pleaca ceea ce am spus acum mai bine de un an si jumatate. Faptul ca societatea nu este intr-o criza a valorilor. Desigur, nu este esential sa denumim o valoare pe cineva care, desi motivat de apararea coechipierului, sare sa ii rupa capul adversarului. Dar este imperios necesar sa o facem. Lumea cauta cu ardoare exemple, cauta lideri reali. Este atat de satula de demagogie si de vorbe, incat se inclina imediat in fata oricarui act de dreptate si de onoare, pornit din suflet si din respect pentru valori puse la naftalina de ani buni de zile. Eu nu cred ca ne lipsesc valorile ca si oameni. Eu consider ca ne lipseste o cunoastere a valorilor care trebuiesc apreciate. Nu poti sa apreciezi pe cineva sau ceva, daca nu stii ce anume sa apreciezi. Daca nu cunosti care anume sunt valorile dupa care poti cantari, evalua, juriza in constiinta proprie. Traim intr-o societate avida de incredere si de onestitate. Majoritatea nu obisnuiesc sa uzeze mai deloc de aceste valori, insa sunt dornici sa fie cineva care sa le-o arate zi de zi. Unii poate ca apreciaza asa ceva considerand ca astfel “isi spala din pacatele” pe care le fac tocmai ignorand, mintind si inseland. Altii pentru ca inca mai cred in bine si in valori traditionale sa le numim. Majoritatea insa, pentru ca au nevoie de cineva care sa le dea exemplu, care sa ii conduca. Popoarele balcanice au avut in permanenta nevoie de lideri, lumea i-a cautat si i-a gasit chiar daca nu erau nici cei mai buni si nici cei mai drepti. Aceasta sete de lideri a creat si admiratia pentru Martinovici. Cu atat mai mult cu cat acesta este un sarb, a venit imediat si explicatia – “romanii sunt niste cacaciosi, sarbul are caracter, a sarit imediat sa isi apere colegul”. Desi intamplarea nu poate contrazice afirmatia de mai sus, aceasta trebuie privita cu moderatie. Personal, fiind un admirator al sarbilor si nu numai de azi sau de ieri, am avut posibilitatea sa particip la activitati impreuna cu ei, si i-am admirat in multe cazuri. Excelenti jucatori de echipa, barbati mandri si femei frumoase, bine construiti fizic si cu personalitate puternica, sa nu uitam ca scanteile unor razboaie, inclusiv cel mondial s-au aprins in zona sarbeasca. Si acum sunt greu de controlat. Conflictele au ca si combustibil o parte din comportamentul lui Martinovici. Pana la un punct, acesta este admirabil intr-o societate care bajbaie dupa valori si exemple. Granita insa este deosebit de sensibila in aceste aspecte.

Transpus in viata de zi cu zi, faptul ca probabil astazi Martinovici va fi aplaudat la scena deschisa, i se va scanda numele minute in sir, nu este altceva decat dovada ca oamenii s-au saturat de vorbe si demagogie si ca sunt dispusi sa renunte la multe pentru cineva care le demonstreaza ca au in ce sa creada. Atentie: le demonstreaza, nu le vorbeste:). Mai devreme sau mai tarziu, desi intoxicati cu mass media partizana unora sau altora, oamenii vor simti valorile si caracterele. Pentru ca asa cum spune si zicala romaneasca, ulciorul nu merge de multe ori la apa. Din nefericire, la unele popoare, ulciorul merge de prea multe ori, se invecheste si prinde miros de mucegai, ca si apa pe care or sa o bea. La altii insa, poate apuci sa bei o gura de apa proaspata inainte ca acesta sa se sparga.

Desigur ca nu este asa de usor sa translatezi aceasta intamplare in societatea noastra personala, politica sau sociala, sa tragi concluzii si sa incerci solutii. Insa un fapt este cert: cel ce starpeste raul si violenta, cel care va lua atitudine si va actiona in mod fatis va fi permanent apreciat si sustinut de catre majoritatea semenilor sai. Chiar si cu riscul de a crea disconfort sau alte probleme colaterale.

Pentru ca dorinta de triumf a binelui asupra raului nu este numai o poveste din filmele comerciale americane sau legendele britanice.

http://www.youtube.com/watch?v=ZGoWtY_h4xo

Contract cu fericirea (partea 1)

Tuesday, October 18th, 2011

Am vazut la Rosia Montana un vechi contract incheiat intre cei ce extrageau aurul si cei ce il prelucrau. O copie mai bine spus. Era scris pe o bucata de piatra cioplita sau pe lut ars. Avea cateva puncte, era scurt si cuprinzator. Si am inteles ca se incalcau foarte rar, indiferent de care parte era vorba. Cine il incalca era stiut foarte repede de intreaga comunitate si cadea in dizgratia tuturor. Vestea se propaga foarte repede si erai un om pierdut daca doreai sa mai lucrezi in domeniul respectiv. Astazi lucrurile stau putin diferit. Suntem mult mai multi pe aceeasi planeta, exista de 100 de ori mai multe puncte intr-un contract si cu toate acestea ele sunt incalcate mult mai des. Contractele vechi ajung sa cantareasca la propriu mai putin decat cele noi, chiar daca unele erau cioplite in piatra iar cele de azi sunt scrise pe foita de hartie. Cei ce le incalca deseori, nu numai ca nu ajung sa cada in dizgratia nimanui, dar ajung sa “progreseze”. Sa devina oameni de succes. Dar nu vreau sa ma plimb pe un teren arat si semanat de multa lume. Vreau ca acesta sa fie punctul de plecare catre altceva. Catre contractul cu fericirea…

Cum ar fi sa ai un contract cu fericirea? Iar ea sa isi tina promisiunile? Ca doar tu nu esti atat de inteligent incat sa il incalci? Sau… :)?

In Mexico City, dupa legalizarea casatoriei de tip gay, forul de decizie al orasului a propus sa reformeze Codul Civil, si sa introduca un contract de casatorie care sa fie valabil pe o perioada de cel putin 2 ani de zile. Zambesti? Ei bine, inseamna ca este posibil ca sa iti surada ideea. Nu am stat foarte mult in Mexico City insa am observat ca societatea este foarte puternic influentata de catre Biserica Catolica, si prin urmare avem de-a face cu o societate conservatoare. Cu toate acestea, mai mult de jumatate din casatoriile “clasice” sfarsesc prin divorturi in primii 2 ani de mariaj. Interesant? Daca ti se pare ca Mexicul ar fi cam departe si ca “aia” sunt unii care mananca porumb modificat genetic, multe sosuri iuti si sunt unii mici si mai colorati care vor toti sa fuga in SUA, atunci ar trebui sa te duci sa vezi ca nu este chiar asa… Si ca sa vin putin mai aproape, dau exemplul Cehiei, tara a carei civilizatie o cunoastem mai bine, parte a unui fost mare imperiu. Ei bine, ei nu cred ca au legalizat (inca) casatoriile de tip gay, insa rata divorturilor este chiar putin mai mare decat cea din Mexico City. Deja treaba devine mai interesanta?

Si eu am zambit la propunerea celor din Mexico City. Si m-am intrebat ca de obicei atunci cand zambesc:)… De ce?

Oare nu este trist sa faci contract pe 2 ani cu fericirea? Oare poti sa “contractezi”:) sentimentele? Cum ar suna asta: “…numita Gisella Hunter Adascalitei vrei sa faci contract pe 2 ani de zile cu numitul Gunther Georgio Pasquale?” “…sa il respectati si sa il pretuiti (contractul) in speranta ca moartea nu va va desparti in acesti 2 ani?” “…si doriti sa prelungiti automat contractul cu inca 2 ani de zile daca nici unul nu doreste rezilierea lui” “…si daca totusi una din parti doreste reziliera contractului in conditiile prezentului contract, sa anunte cu 30 de zile lucratoare inainte, sa notifice partea contractuala prin intermediul unei recomandate sau a unui mail cu confirmare de primire?” Oare unde ar mai fi neprevazutul, dragostea, romantismul, spiritul de aventura?

Desigur ca o femeie va considera ca este o idee total nepotrivita sa faci contract pe 2 ani cu un barbat care nu aduce “viata” pe lume in mod direct. Adica ea isi sacrifica sanatatea si corpul, apoi barbatul inceteaza contractul in cautarea alteia mai frumoase si mai inteligente. Desigur ca si un barbat nu va considera ca este potrivit sa faca contract numai pe 2 ani cu o femeie frumoasa si inteligenta. Dar daca aceeasi femeie mai este si bogata? Pai “destept” sa fii sa o “agati” numai cu 2 ani? Am dat numai 2 exemple, printre cele mai utilizate de altfel. Desigur ca sunt multe altele contra ideii de casatorie pentru 2 ani.

Va urma…

Schimbarea azi

Tuesday, September 27th, 2011

Sunt in plin proces de stabilire a unei strategii. Greoi, timpul nu se intinde oricat de mult trag eu de el zi de zi. Printre picaturile de ploaie pe care le astept sa stropeasca aceasta toamna atat de linistita si de generoasa, am incercat sa revad o parte a unei literaturi de specialitate. Am inteles ceea ce intuiam, si anume ca acele tipuri de schimbari planificate si instaurate cu pragmatism, care au urmat un model de sus in jos, au reprezentat un model de un real succes in anume epoci si momente ale umanitatii. In comunismul lui Stalin sau dictatura lui Mao, ideile pe care se bazau asumarile fundamentale erau stabilitate, siguranta si centralizarea surselor autoritatii si negresit, a puterii. In aceeasi ordine de idei, eu am fost dascalit la scoala ca schimbarea are loc pas cu pas. Chiar si in zilele noastre, acest tip de schimbare constituie un model demn si apreciat de catre foarte multa lume, si includ aici profesori si oameni cu experienta de viata. Oare…acest model tine seama de complexitatea schimbarilor din prezent?

Eu zic ca astazi normam complexitatea, nesiguranta si diferentele. Sursele puterii si asteptarile majoritatii oamenilor dau ca rezultate procesele interactive, emergente. De la Mao si Stalin lumea s-a schimbat exponential, iar faptul de a considera o schimbare de succes ca fiind una liniara in ziua de azi, este un mod eronat de a privi lucrurile. Schimbarea reprezinta un proces mult mai complex decat suntem tentati sa credem, oricat am incerca sa simplificam lucrurile. Procesul schimbarii trebuie sa aiba in componenta laturi interactive, dinamice si sistematice. Trebuie sa fie ADAPTABILE.

Azi traim intr-un mediu in care folosim modelele schimbarii ca pe retete, acestea putand sa ofere in principiu unele cadre de aplicare utile, insa insuficiente. De regula, cand privesc astfel de modele le pot gasi usor scapari, fara cea mai mica influenta a lui Gica Contra. Astfel, modelele sunt statice, oarbe uneori la influentele exterioare si de cele mai multe ori, ultrasimplificate. Subtilitatile unei schimbari sunt cele care fac de multe ori diferenta intre bine si senzational, intre rau si bine. Trebuie tinut cont de faptul ca schimbarea este o functie a dinamicii mediului exterior si a capacitatilor interne si atunci, gradul de reusita sau de esec va fi determinat inevitabil de interactiunea acestora.

De ce ma “roade” pe mine problema schimbarii? Pentru ca daca sunt multe cai catre progres si civilizatie, eu sunt convins ca exista acest mod inteligent de a traversa aceste praguri. De a recupera diferentele de civilizatie, de dezvoltare, de progres. De a nu ramane in permanenta in pluton daca la start ai fost inghesuit acolo.

Inovatia aduce schimbare. Pe aceasta o pui in practica intr-un mod interactiv, dinamic, adaptabil, in nici un caz pas cu pas. Apoi gestionezi schimbarea. Nici macar nu este asa de complicat:)…

Timpul oboselii

Friday, September 16th, 2011

Cu fiecare zi care trece imi intaresc convingerea ca omul este o fiinta adaptabila. Poate ca nu intr-un timp record, dar este adaptabila, in mod special la mediul in care ea progreseaza si se emancipeaza. Desigur ca adaptabilitatea are si ea perioadele ei de sacrificii. Cum ar fi sa fim toti pe starzi si sa vanam, sa facem negot si sa mulgem vacile:D? Spre deosebire de secolele trecute, acum ne bagam dimineata in niste cutii inalte confectionate cu precadere din beton si sticla, ne zgaim intr-un ecran colorat si gata, toata lumea este a noastra. Mai raman si pe strazi cate unii care in loc sa vaneze merg la magazine unde se vinde vanatul, altii incheie negoturile inca in mod traditional, iar altii citesc Kant in timp ce vaca este mulsa automat.

Da, nu mai mancam asa de mult pentru ca nu mai avem nevoie. Sau asa ar fi normal in majoritatea cazurilor. Ceva mai trist este ca nu mai stim exact ce mancam. Ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca vietile personale pot fi monitorizate si controlate aproape in cele mai mici amanunte. Ma uit deseori imprejur si vad tineri care la 16 ani sunt obositi. Asta in acceptiunea mea, pentru ca nu am nimic impotriva sitlului lor de viata si o sa ii incurajez in permanenta sa faca ce vor, numai sa faca ceva in care cred si sa fie ceva pozitiv pentru ei si societate. Ce poti sa ii ceri unui copil crescut cu computerul in brate, cu facebook si twitter, cu magazinele online si cardul de credit? Viata lui poate foarte bine sa isi urmeze cursul astfel. Contactul cu natura su cu societatea se poate produce sporadic, sistemul all inclusive din vacante te ajuta sa nu scoti capul din resort, iar natura devine neinteresanta atunci cand ai crescut cu mirosul de praf de computer in nas.

Nu, nu blamez nici o generatie, remarc doar ca generatie dupa generatie, ne adaptam la ceea ce avem, la schimbarile pe care le producem chiar noi. Pierdem pe o parte, castigam pe alta. Calatorim cu avionul mult mai rapid insa pierdem farmecul peisajului de la geamul vagonului de tren. Avem atatea posibilitati si ne putem genera atatea oportunitai in viata… insa nu mai reusim sa ne facem timp pentru lucrurile simple, cele care ne fac sa inspiram si sa expiram pana “la capat”.

Societatea romaneasca traieste acum timpul oboselii. Cel in care muncitorul de la supermarket lucreaza de la 7 dimineata pana la 22 seara, inclusiv sambata si duminica. In care pauza de masa este o gluma de 15 minute aruncata in coltul unui raft, cu un sfert de ardei cu branza si poate o turta dulce si un pahar cu apa. Cum era acum cativa ani? Romanii sunt lenesi si fura? Sau mai este si acum? Pai haide sa vedem: cum este atunci cand ii arati unui om nepregatit psihic cate poate avea si poate face, si dupa aia ii spui ca nu are suficienti bani pentru asa ceva? Te oferi sa il sprijini, sa il pui sa munceasca 12 ore pe zi? Te oferi sa il aduci in campul muncii inca din timpul facultatii sau al liceului, sa il obisnuiesti cu un program si cu niste reguli? Inca nu am uitat sa radem, insa daca ma uit in parte vestica a Europei vad ca acolo magazinele se inchid la ora 19 cel tarizu, ca weekendul este weekend iar pauza de masa pleaca de la o ora in sus. Si stii ce? Oamenii aia reinvata sa rada. Poate pentru ca si-au dat seama putin cam tarziu ca nu mai stiau sa o faca? Au programe de socializare, au ore in care sunt stimulati sa fie veseli si sa zambeasca.

Imi doresc ca romanii numai sa tranziteze acest timp al oboselii, al incrancenarii si al nonsensului muncii in zadar. Pentru ca daca managementul si mentalitatea sunt in opinia mea principalele probleme la care ar trebui lucrat, nu exclud sub nici o forma acei oameni care se nasc obositi. Cei care stau si asteapta sa le pice de undeva… ceva. Cei pe langa care viata trece fara ca macar sa incerce sa  ii afle sensul. Si nu in sens filosofic. Este suficient si experiential.

Cateodata imi este ciuda ca sunt roman. Insa niciodata nu mi-a fost, si nu cred sa imi fie rusine ca sunt roman. Pentru ca daca cetatenia inca conteaza, atunci este imperativ sa parasim acest timp al oboselii. Nu ma intrebati cum. Pentru ca o sa va raspund de-a dreptul idiot: creand valoare si dand credit inteligentei, inspirand si dand putere celor din jur, prin creativitate si bun simt, dedicatie si uneori putina umilinta. A B S T R A C T, nu-i asa?:)

Ploaie deasupra terasei

Thursday, July 21st, 2011

Dupa cateva zile in care temperaturile au fost in mod constant peste 30 de grade la umbra, pentru cineva care traieste intr-o clima asemenatoare Brasovului, ploaia este o binecuvantare. Asezat la o terasa destul de populata in mod normal, asteptam sa mananc si eu ceva, timp in care, din obisnuinta, studiam mediul inconjurator. Era devastator de cald, de abia puteai sa respiri, insa atmosfera prevestea o furtuna de vara. Am preferat sa raman pe terasa, nu puteam sa ratez spectacolul care simteam ca va urma…

Ploaia a inceput cu stropi mari si s-a intetit atat de puternic incat in cateva minute totul era acoperit de apa. Am ramas singur pe terasa, mancand in liniste, plasat intr-o pozitie strategica studiata in prealabil:). Nici cei care serveau mancarea nu se incumetau sa iasa, pentru ca si cei 3 pasi pe care ii aveau de strabatut pana la mine, echivalau cu un dus copios. Altceva a fost insa interesant. Au deschis usile mari dinspre terasa, si cu riscul de a patrunde apa in restaurant, stateau si adulmecau aerul rece adus de ploaie. Lumea care intra in restaurant se oprea si admira ploaia. Clientii restaurantului s-au mutat si ei cat mai aproape de usile larg deschise. Brusc, centrul de interes nu mai era reprezentat de televizoarele de pe pereti, discutiile de la mese, deserturile din vitrine. Toata lumea asteptase aceasta ploaie. Insa nimeni nu era dispus sa se ude. Toti asteptau racoarea adusa de ploaie, poate unii si mirosul prafului ridicat. Cu toate acestea, lumea statea “la adapost”. Nu cred ca era cazul sa se plimbe prin suvoaiele dezlantuite, insa nimeni nu a intins nici macar o mana pentru a avea cativa stropi de ploaie pe degete.

Ne place sa admiram ceea ce ne dorim. Ne place sa indraznim atunci cand efectul nu ne produce ceva pe care noi sa il consideram cel putin “disconfort”. Ne implicam atunci cand consideram ca puteam avea avantaje. Atunci suntem dispusi si “sa ne udam”:). Daca se poate, cat mai putin, pe varful degetelor de la picioare, ca sa ne putem sterge de pantaloni cat mai repede.

Am postat un videoclip pe care il apreciez. Pentru ca este foarte relevant cu ceea ce fac cei mai multi dintre noi. Si in plus, se imbina foarte bine cu ploaia mea de pe terasa:).

Cand eram pustan, in zilele de sambata si duminica ieseam cu parintii “la iarba verde”. Si evident cu prieteni de familie, rude, tot ansamblul… Elementul meu preferat era foarte clar. Sub privirile contrariate ale vecinilor de patura, ma apucam sa intind 2 ghemuri de sfoara, prinse in pamant cu sarma in forma de U. Apoi ridicam 2 bete si o adunatura de sfoara si era gata terenul de tenis cu piciorul. Nu era dificil sa gasesc doritori sa joace, insa mai greu era sa gasesc oponenti de calitate:). Pentru ca nu are nici un farmec, atunci cand esti copil ambitios, sa joci cu niste ageamii in materie:) Tot tata, fratele si prietenii ramaneau baza. Intr-o duminica, exact de Sfantul Ilie, in timp ce jucam un meci aprins, a inceput o ploaie asemanatoare cu cea “de pe terasa” . Stiu ca jucam in echipa cu tata si cu fratele meu contra unor oponenti care meritau toata consideratia:). Era setul decisiv, jucam 3 din 5. Scorul era foarte strans si nimeni nu dorea sa renunte. Ploua atat de tare incat in scurt timp mingea nu mai sarea, cum atingea pamantul “fugea” cu o viteza multiplicata. Toata lumea cu exceptia noastra, stransesera calabalacul si se bagasera in masini. Tuna si fulgera atat de tare incat mama a inceput sa strige in zadar la tata sa ne bage in masina. Ba ca eram incalziti si ploaia rece, ba ca fulgera des si aproape de noi, ba ca racesc copii. Retin si acum surasul de pe fata lui tata, ingrijorarea de pe fata lui mama. Ambii ne iubeau cu aceeasi intensitate, insa o aratau in mod diferit. Am inteles acest lucru de atunci si nu l-am pus la indoiala niciodata. In final, am fost nevoiti sa renuntam la meci pentru simplul fapt ca nu mai sarea mingea, ne-am dat mainile sportiv si am considerat remiza. Am intrat in masini si retin clar ca se cam dadeau rudele de langa noi, pentru ca ii cam udam…

Alaturi de toti ceilalti refugiati in masini,  cei care se fereau sa nu ii udam, s-au uitat cu interes, curiozitate, admiratie, compasiune la cei 6 ciudati care alergau dupa o minge in niste conditii deloc propice. Oricum nu aveau altceva de facut, asa ca au asistat la spectacolul gratuit si fara sens pentru ei. Poate ca nu inseamna nimic, insa eu imi aduc aminte toate imaginile, secventa cu secventa. Am mari indoieli ca este cineva din cei prezenti atunci, in afara mamei mele, care sa retina macar ideea povestirii mele.

Revin acum la videoclip si la ploaia de deasupra terasei. Zilnic pierdem cate ceva din ce acumulam pe parcursul vietii. Si tot timpul punem ceva in locurile ramase goale. Cum ar fi sa nu pierdem ce este valoros si sa punem in locurile goale ceva pe care sa stim ca oricum nu o sa il aruncam la urmatoarea “debarasare”?

Cumuland acum cele doua intamplari de mai sus, pot sa concluzionez ca oamenilor le place “spectacolul”. Foarte putini insa, sunt dispusi sa participe in mod direct la realizarea lui.

Ploua

Friday, June 10th, 2011

Azi, oamenii nu mai cred ce le spui. Poate ca rareori cred ceea ce le arati. Normal, daca ne gandim ca creierul proceseaza imagini pentru a emite judecati. In cea mai mare parte:). Adesea, oamenii cred ceea ce le spun cei pe care ei ii considera prieteni. In majoritatea cazurilor, oamenii cred ceea ce isi spun ei insisi. Chiar si atunci cand este evident ca mint, ei isi repeta minciuna si ajung sa o creada si sa o livreze ca fiind un adevar.

Cum ar fi sa poti sa oferi oamenilor unele povesti pe care aceastia sa le poata spune ei insasi? Dar ce fel de povesti sa oferi? Oare poti sa oferi povesti despre viitor? Sau despre schimbare?

Einstein spunea ca “imaginatia este mai importanta decat cunoasterea”. Insa nu poti sa administrezi fara cunostinte, asa cum nu poti conduce fara imaginatie.

Cu cateva zile in urma, probabil in urma unor acumulari mai mult sau mai putin inteligente, am decis ca o sa fac un pas intr-o directie noua. A cata oare? Nu are nici cea mai mica importanta de vreme ce ma priveste numai pe mine. Cineva o sa spuna ca este o directie egoista. Posibil, insa daca o sa fie in sensul dorit de mine, rezultatele vor fi exact la polul opus.

Ma gandeam cat de dificil poate sa fie sa sapi o fantana undeva unde stii ca exista apa, desi tu nu ai nevoie de asa ceva? Cat de usor este sa sadesti un copac fara a avea intentia de a te odihni la umbra lui, fara a-i manca din fructe sau a-l taia pentru lemne de foc. Dar daca ai stii ca cineva va beneficia de toate acestea? Cred ca nu imi pasa. Atunci cand este vorba despre ceva in care crezi cu adevarat, nu ar trebui sa iti pese. Cel putin asa consider eu. Faptul ca asta poate avea si o latura negativa a fatetei, este foarte real.

Pana la urma, totul este o alegere…

Destinul geografic

Thursday, February 3rd, 2011

M-am intrebat de cand eram copil, cat de mult conteaza locul unde te nasti. Daca “destinul” este implacabil, atunci nu ar trebui sa conteze. Oare…? Daca ma nasteam undeva in Bangladesh, unde apucam sa respir de cateva ori pana la prima inundatie? Daca eram hranit cu apa si aer? Daca ma nasteam in China spre exemplu, inseamna ca mai erau inca cel putin 1200 ca si mine? Dar daca ma nasteam in Austria?

Saptamana trecuta am fost la ski pentru cateva zile. Austria este cu siguranta unul din locurile preferate de mine pentru asa ceva. Asa cum brazilienii au nisipul de pe plaje si clima potrivita pentru fotbal, austriecii sunt cu siguranta specialisti cand vine vorba de tot ce inseamna sporturi pe schiuri.

Eram pe o partie pe care se organizau competitii, si prin urmare erau si destui de multi copii de la scolile de ski din zona. Atunci cand vezi niste mogaldete care au casti mai mari decat ei pe cap, te intrebi daca stiu sa mearga inainte sa schieze. Si este o intrebare reala, fara a exagera… Pe o coborare destul de abrupta, pe ultima portiune in fapt, m-am oprit sa imi reglez suflul si tremurul genunchilor:D. Greu in primele zile, ca intotdeauna… In stanga mea, erau niste copii impreuna cu antrenorii lor, de la o scoala de ski. Cred ca cei mici aveau maxim 10 ani, echipati corespunzator, schiau cel putin cu 2 clase peste mine, eu nefiind chiar un incepator sa spunem. Pe ultima portiune de care spuneam, antrenorii ii puneau sa schieze in viteza, cateva slalomuri scurte, apoi sareau peste o minitrambulina amenajata, si apoi in viteza pana jos. Uitandu-ma la ei, la ce viteza aveau si la cate acuratete in executii, ii admiram si ma gandeam ca este “relativ usor” atunci cand te nasti langa partia de ski. Ascultam tonurile rastite ale antrenorilor, care le spuneau cand sa sara, cand sa slalomeze si cand e cazul sa aiba cat mai mult viteza. Nefiind chiar un temator in ce priveste viteza, ma uitam totusi cu strangere de inima atunci cand cei mici sareau la o viteza impresionanta pentru mine. Si intuitia mea neagra a dat “roade”. Unul din cei mici a sarit, s-a dezechilibrat si a cazut destul de rau. Am auzit un urlet de durere si gemetele care au urmat. Antrenorii, 3 la numar, s-au repezit instant catre el, profesionisti in totalitate, nu l-au miscat, au constatat ce era de constatat, instant au sunat la ambulanta, in mai putin de 3 minute a aparut o echipa de ajutor iar la cateva minute dupa, un elicopter. Copilul isi rupsese ceva cu siguranta, nu stiu cat de grav era pentru ca evident ca nu mi-am bagat nasul unde nu era cazul. Ceea ce mi s-a parut insa interesant… antrenamentul a continuat. I-am revazut pe copii pe partie, intreaga zi. Unul din antrenori plecase cu cel accidentat, ceilalti 2 au ramas cu grupa si au continuat ordinele rastite. Ma uitam la fetele copiilor. Unii erau vadit timorati sau chiar speriati, dar nu erau multi, numai 3 am vazut eu. Ceilalti ramasesera concentrati, chiar incrancenati, mobilizati probabil si de antrenori. Unul singur zambea si mie imi dadea senzatia ca pentru el skiatul este o placere si nu un sport de performanta.

Am urcat cu prima cabina si am rememorat tot ce vazusem si auzisem. In Romania nu o sa vezi niciodata un peisaj similar. Dar niciodata. Poate ca nu suntem un popor de invingatori, poate ca nu suntem asa de bine organizati si poate ca lucrurile nu functioneaza nici pe departe cum ar trebui sa functioneze. Poate ca ne injuram deseori concetatenii, sistemul, conducatorii. Poate ca avem copii mai putin sanatosi, sau nu… Insa un singur lucru este clar: daca exista un destin, atunci acesta stabileste si unde te nasti….

Prea plin

Saturday, December 18th, 2010

Ieri am avut o zi plina. Evident ca afirmand asta asi fi tentat sa cred ca celelalte sunt goale, sau cu jumatati de masura. Well, nu e chiar asa. Atunci cand se intampla multe lucruri deodata, se aglomereaza, si nu mai stii pe unde, daca si cand o sa iesi din ele, ai un sentiment de “prea plin”. Tentatia este sa golesti putin, in speranta ca o sa iti fie mai bine. Si totusi, uneori nu doresti sa o faci. Ai vrea sa mai adaugi un strop, chiar daca nu mai este loc…

M-am intors in oras, din imprejurimi, pe o vreme de povestit nepotilor. Ascultasem cu doar cateva ore in urma o istorisire a unui om al carui tata participase direct pe front la al 2-lea razboi mondial. El povestea ca tatal sau, care fiind un bun patriot,  se oferise voluntar si fusese pregatit 6 luni de zile ca sa participe la razboi. Fusese invatat cum sa urasca trupele rusesti, care le sunt punctele slabe si cum sa omoare cat mai multi, pentru a fi un erou si a-si apara tara. Apoi, fusese trimis pe front, si la prima lupta la care a fost trimis, s-a trezit ca trebuie  sa omoare nemti, pentru ca intre timp a noastra tara (politica/guvern) intorsese armele. Omul in cauza era voluntar si un bun patriot, ajunsese acum sa ii urasca pe rusi si sa lupte alaturi de ei pentru ca sa ii omoare si sa ii alunge pe germani.

Ajuns acasa, catre seara am “prins” ultima parte din Braveheart. Daca nu este filmul meu preferat, atunci este in top 3 cu siguranta. Dintr-o multime de motive, multe dintre ele fiind “de moda veche”. Desigur, si la altii, si la noi exista legende. In istoria fiecarui popor exista batalii pierdute pe campul de lupta si castigate in cartile de istorie. Exista motive patriotice. Exista figuri care au ramas in istorie prin ceva. Insa cu cat trece timpul, cu atat este usor de realizat ca a avea coloana vertebrala (am mai expus ceva similar) este un privilegiu pe care nu il merita multa lume. Coloana vertebrala ar trebui sa fie optionala la fiinta umana. Sa ti se ia atunci cand nu o meriti si sa ti se ofere neconditionat inapoi. Doar ca sa vezi cum este…

Si daca tot vorbeam de paharul prea plin, ma intreb de ce popular se spune ca s-a umplut paharul in sensul de gata, pana aici, nu mai suport?. De ce nu asi putea sa cred ca atunci cand este paharul plin si nu mai pot controla nivelul, ma voi apleca asupra lui si il voi sorbi pana la ultma picatura?…