Archive for the ‘De ce?’ Category

All Inclusive

Monday, November 18th, 2013

Daca nu ai fost niciodata la All Inclusive, nu stii nimic.

Citeam astazi ca 70% dintre romanii care si-au rezervat locuri la munte pentru Sarbatorile de Iarna, si-au luat “la All Inclusive”. Cum vine asta? Te duci tu, persoana surmenata de stres si munca, de tipete de copii si de migrenele creditelor, sau te duci tu persoana care ai facut destui bani incat sa iti permiti, meriti ce este mai bun de banii pe care i-ai muncit, doar este pentru tine si sufletul tau. Mai mult, te duci tu dupa ce ai muncit un an intreg, cu economiile bine dramuite, “te arunci”  la ce e mai bun, sa fii in rand cu “lumea buna”, sa treci si tu anul ca un domn si ca o doamna, poate o sa iti mearga mai bine anul care vine. Sau mai mult, te duci tu in mod curent, pentru ca iti place si iti permiti pur si simplu.

Ce ne aduce all inclusive? Multe…. Mancare la discretie. In functie de categorie si de * din josul ofertelor avem ore gratuite la piscina, la aburi si la sauna. Avem si bautura cat cuprinde si cat puteam sa ducem. Calitatea este deseori indoielnica (exceptie fac resorturile luxoase), dar este gratis, lucru foarte important si cam neadevarat, pentru ca totul are un pret:). Da, prosoapele ni le schimba tot zilnic, sau de 2 ori pe zi. Si avem gustari intre mese. Da, tot la hotel, ca doar nu ni le da cineva la pachet. Stam cu paharul intr-o mana, cu gustarea in cealalta, lafaiti pe sezlongul din piscina, si ne relaxam. Bem un vin bun, ne ducem la o plimbare, poate chiar la un ski,… si cam asta este. In fapt, confortul mental este ca avem un loc unde avem de toate si unde ne vom simti bine, fara sa ne uitam cat mancam si cat bem, cat platim la piscina si cat de des folosim prosoapele. All inclusive este un loc unde iti mai lasi copii pe mana unor animatoare. Cateodata s-ar mai duce si tatii acolo. Asta insa nu este inclus in pret. Se plateste extra. Ce mai, all inclusive este raiul de pe Pamant, este locul unde tindem cu totii ca la borcanul cu miere.

Ce nu ne aduce all inclusive? Multe…Ne face sa mancam de fiecare data in alt loc. Sa intalnim alti oameni si sa vedem alte locuri. Ne face sa nu ne simtim confortabili stiind ca nu avem masa noastra rezervata. Ne face sa gandim, ne pune sa alegem. Stiu, este greu sa faci asta in concediu, doar am venti sa ne relaxam. Ne face sa trecem peste mici greutati impreuna cu familia sau noi impreuna cu prietenii, sau de ce nu, noi impreuna cu noi insine. Relatiile si amintirile se construiesc si in concediu, caracterele se cizeleaza si cand te relaxezi. Ne face sa fim mai mobili si mai putini comozi. Micile aventuri ale unei iesiri in cautare de mancare si de o piscina care ne plac sunt cele care pot aduce sare si piper intr-un concediu. Fie ca sunt si aventuri mai putin placute. Spuneam acum ceva timp ca oamenii fericiti nu au nici cea mai mica idee despre ce este fericirea. Pentru ca ei nu stiu sa cuantifice nefericirea. Ca sa stii ce vrei de la viata, trebuie sa stii in primul rand ceea ce nu vrei. Asa incepe urcusul. Ca sa vrei sa fii bogat, trebuie sa nu mai vrei sa fii sarac. Ca sa fii intelept, trebuie sa nu mai fii prost. Si tot asa…

Goana dupa all inclusive este perfect de inteles in momentul actual al evolutiei societatii noastre. Cand o sa trecem de momentul asta o sa vedem cat de urat, had si stramb este acest all inclusive. Daca o sa trecem vreodata…

All inclusive reprezinta ceea ce vrea sa fim noi in societatea de astazi. Sa muncim mai mult si mai bine pentru ceva ce ne va tine pe loc ingraditi intr-un resort “de lux”. Sa avem tot ce ne dorim si in esenta sa avem nimic. All inclusive este cancerul creierului si al atitudinii umane . Vrea sa fie totul si este nimic.

Timpuri

Friday, November 15th, 2013

Stii cum este imediat dupa un punct de maxim? Asa cum este dupa o betie, asa cum este dupa o indragosteala fulgeratoare, asa cum este dupa ce ai ascultat o melodie favorita la infinit. Nu mai vrei nici macar sa simti miros de alcool, iti ignori cu buna stiinta inima, indiferent ce pretentii are ea de la tine, te inchizi intr-o incapere si asculti linistea pana iti pocnesc timpanele. Asa m-am simtit si eu dupa ce mi-am lansat (oarecum) prima carte. Si ca sa nu uit, se numeste “Nu fortati usa” si o sa ii aloc la momentul potrivit, o scriere cu dedicatie, numai si numai pentru ea. Publicarea primei mele carti m-a secat de vointa, de dorinta de a scrie. Pentru vreo 3 luni fara o zi. Atat am rezistat sa stau deoparte de blog, de gandurile si de concluziile mele.

Am revenit asadar.

Si pentru ca am avut destul timp sa observ fara sa scriu, prima concluzie care imi vine in minte azi, este modul interesant la care se raporteaza oamenii in functie de timpurile si experientele pe care le traiesc.

Bunica imi povestea cum trecea tancul peste casa ei, cum s-a refugiat cu copiii la san, intr-un tren de marfa plin de plosnite si fan, cum a trait alaturi de alti 11 frati si surori si cat de grea si frumoasa era lupta pentru supravietuire. Mai imi spunea cat de frumos se canta la biserica pe vremea ei si cum aveau grija unii din altii, inclusiv de animalele din gospodarie. Ea m-a invatat sa apreciez cea mai simpla, ieftina si gustoasa prajitura. De la ea am inteles valoarea unei bomboane oferite la momentul potrivit. Si tot datorita ei am invatat cum “se crapa” lemnele. Pentru ca facea focul cu lemne intr-o soba “Vesta”, upgradata cu caramizi de samota pentru a tine mai bine caldura. Datorita ei am inteles ca atunci cand intri in casa intr-o zi de iarna, primul lucru este sa iti suflii in pumni si sa te apuci de treaba. Adica sa faci focul:) Ea facea cel mai bun ceai din lume, din plantele pe  care le culegea de pe dealul din fata casei din chirpici. Spre fericirea mea, am reusit sa tin minte cateva amestecuri de plante. Singura problema este ca nu am dealul din fata casei. Si ca nu am plantele.

Tata imi povestea ca pe vremea lui juca fotbal cu o minge facuta din carpe. Imi aduc aminte ca imi imaginam cum apusul soarelui vine asta? Cum sa joci fotbal cu o amestecatura de ciorapi rupti? Mai imi spunea ca atunci cand pe ulita aparea un copil cu minge “de piele”, toti faceau cum spunea posesorul mingii, numai sa joace fotbal cu acea minge. Nu avea importanta ca cel care avea mingea facea echipele dezechilibrate luandu-si ca si coechipieri pe cei mai buni dintre ei, Nu conta faptul ca erau desculti si isi zdreleau degetele in siretul dur de piele cu care era legata mingea. Nici macar nu existau regrete majore atunci cand baiatul “de bani gata” isi lua mingea si pleca in mijlocul meciului pentru ca asa avea el chef. Dupa efort era apreciata si varza cruda din gradina, si cojile de paine ramase de dimineata. Traditia era ca atunci cand vine iarna trebuie sa ai vreo 5 saci cu cartofi in pivnita, cateva borcane mari cu muraturi in camara, vreo suta de kg de morcovi ingropati (cu aerisire) in curte, borcane cu gem si miere, carnati afumati si slanina atarnate in pod. Asta daca munceai suficient incat sa ti le permiti pe toate…

Pe vremea mea se juca elastic si sotron, se statea afara mult dupa lasarea intunericului si pictam mingea cu vopsea flourescenta ca sa o vedem in razele lunii. Se juca risca si caserie, merele padurete nu apucau sa se coaca in copaci, se purta cravata cu tricolor si stiam imnul national pe care il intonam cel putin de cateva ori pe luna. Existau gasti de cartier si exista respect si unitate. Stateam la cozi interminabile pentru unt si paine, pentru salam si o sticla de Pepsi. Aveam la discretie Eugenia si marmelada, peste stricat si creveti vietnamezi. Faceam schimb cu machete din metal si surprizele de la guma Turbo. Colectionam timbre si mergeam in tabere unde nu se inchideau geamurile si se intrerupea curentul de 10 ori pe zi. Nu stiam ce este aceea apa plata, factori de nutritie si grasimi saturate. Invatam des la lumina lumanarilor si faceam chefuri in fiecare saptamana pe la cine apucam. Petreceam timp cu parintii si eram invatati sa avem respect pentru bunici si femeile gravide. Stiam ca la teatru nu se merge imbracat in blugi. Poate si pentru ca nu aveam asa ceva. Munceam in vacanta pentru a scoate o fata la un film si a-i oferi un suc. Suflam in jiglerul Daciei si mergeam in concedii impreuna cu parintii.

Pe vremea mea de azi se joaca jocuri de strategie pe net. Se sparg bule pe Candy Crush si se militeaza saptamanal pentru Rosia Montana. Lumea discuta pe Facebook, si alte mii de retele de socializare. De fapt privesc intr-un ecran colorat, gandesc cat pot si dau cautari zilnice pe Google. Astazi se alearga dupa bani, nu dupa fericire. Scopul de azi sunt niste hartii, nu niste sentimente sau valori umane. Astazi sta in fata cel care are costumul mai scump si masina mai dichisita. Nu ca ieri ar fi fost altfel. Tot acum se ridica imperii din carton, se construiesc lucruri care sunt facute cu buna stiinta sa dureze cat mai putin. Mortii se ingroapa cu haine si pantofi de unica folosinta, se ofera flori din plastic si se distrug vieti inainte de a incepe. Oamenii de azi isi petrec jumatate din viata uitandu-se la TV sau surfandul netul. Si tot noi ne prindem mai des mana la usa din dormitor decat sa o strangem prieteneste pe cea a vecinului de vis-a-vis. S-au inmultit spitalele pentru boli psihice iar mai bine de 1/3 din populatia SUA traieste zilnic cu Zoloft. Nu mai avem reflexe si ne ingrasam “inexplicabil” cautand apoi remedii miraculoase pentru ca sa slabim. Valorile noastre au devenit religie iar valorile parintilor subiecte de pus in rama si de ascuns in beci. Spunem ca ne distram atunci cand fumam si bem pana cadem lati, cand facem sex platit sau vedem ca prietenii o duc mai rau decat noi. Familiile incep si se termina cu noi. Indiferent ca asta inseamna ca mai este cineva sau nu in preajma noastra.

Acestea sunt timpurile in care nu am trait sau in care care traim. Eu cred ca este perfect normal sa iti placa acele timpuri in care te simti fericit. Dar asta nu inseamna ca timpurile de azi sunt mai nefericite decat cele de ieri. Faptul ca tu te simti asa si ca nu esti in stare sau nu vrei sa fii fericit astazi, nu se datoreaza nici sistemului, nici facebookului si nici drogurilor sau prostitutiei. Explicatia mea este alta. Pentru orice persoana, cu cat gradul de inteligenta si de progres este mai ridicat, cu atat mai dificil este sa fie fericita. Indiferent de timpuri.

Telefonul mobil

Friday, August 16th, 2013

De dimineata am aflat ca in anul 2013, “smartfonurile” s-au vandut pentru prima data de la aparitie, mai bine decat telefoanele mobile “normale”. Nimic anormal pana aici, situatia este foarte logica daca plecam de la premisa ca 99% din populatie doreste sa devina mai smart. Si daca una din cai este telefonul smart, iata ca se inchide si cercul. A nu se considera acesta un atac la purtatorii de telefoane mobile smart. Asta inseamna ca ma atac si pe mine, ceea ce nu este tocmai cea mai inteligenta mutare…

Cu exact doua zile inainte sa aflu aceasta stire rasunatoare, in drum catre casa meditam la ceva foarte important; sa renunt la telefonul smart si mobil in dauna unui telefon mobil si mai putin smart. Diferenta ar fi fost cam ca si la oameni. Pe cel smart il tine mai putin bateria. Omul mai putin smart este asemeni telefonului mai putin smart: rezista mai bine la utilizare continua. In gandurile mele invalmasite cantaream pro si contra acestei propuneri. Intr-un final, obosit si cu bateria pe rosu, am sfarsit in pat adormind cu gandul la orice altceva in afara de telefoane mobile. Evident ca nu am luat nici o decizie in seara respectiva. Si cum energiile nu stau degeaba, in ziua imediat urmatoare s-a intamplat ceva interesant si banal in acelasi timp.

Smartfonul meu a ramas fara baterie. Sunt sigur ca este un fapt atat de rar intalnit la modul general, incat pe aceasta propozitie simpla se poate invata la scoala chestia cu subiect si predicat. Faptul s-a intamplat seara iar imprejurarea a facut sa nu am nici un dispozitiv de incarcat telefonul pe timpul noptii. Mai mult, a doua zi de dimineata am avut de rezolvat unele probleme care nu sufereau amanare, si uite asa am ajuns la fericitul loc de munca in jur de ora amiezii. Un calcul sumar imi arata ca am fost in imposibilitatea de a utiliza telefonul meu destept, pret de aproximativ 13 ore.

Am observat ca in tot acest rastimp am avut senzatia ca sunt handicapat. Imi lipsea ceva atat de important incat mi se parea ca il aud cum suna (pe telefon). Realizand stupizenia situatiei, am respirat adanc si am reusit cu greu sa ignor faptul ca nu puteam sa imi folosesc telefonul cel destept.

Cel mai interesant insa a fost cand am ajuns la birou. Colegii ma dadusera “disparut” ca sa ii citez. Altii ma intrebau contrariati ce s-a intamplat. Parintii au inceput sa imi tina teorii. Am pus telefonul la incarcat si l-am pornit. Atat suferise el in tacere incat a inceput sa sughite continuu anuntand mesaje peste mesaje. Aproape ca nu imi venea sa cred ce se intampla. Mai ca nu ma luase cineva la bataie pentru ca desteptul meu de telefon nu fusese functional 13 ore.

Astazi stau si rememorez totul si imi dau seama cat de dependenti am ajuns de niste lucruri pe care ar trebui sa le folosim in interesul nostru. Cat de mult si de superficial comunicam. Cat timp ar trebui sa salvam in interesul nostru, utilizand telefoanele mobile, si cat pierdem in realitate. Cat de des trecem pe langa lucruri si oameni frumosi din viata pentru ca interactionam cu telefonul nostru destept. Cate scuze ne gasim atunci cand folosim in exces ceea ce ar trebui sa ne faca viata mai usoara, in nici un caz mai dependenta. Cat de greoaie si de turma este mentalitatea societatii in care traim. Si ca chiar daca in final noi suntem cei vinovati pentru alegerea pe care o facem, avem posibilitati atat de limitate de a alege, incat suntem constransi de foarte multe ori sa folosim cu buna stiinta sau nu, lucruri sau servicii care ne dauneaza in mai mare masura decat ne slujesc.

Nu voi minimaliza deloc aportul pozitiv pe care il aduc telefoanele mobile destepte in viata noastra. Poate ca pentru unele activitati exista tableta, laptopul sau computerul. Si poate ca dorinta unora de a transfera “totul” pe mobil nu este neaparat cea mai inteligenta mutare. Mi-am dat seama pentru a nu stiu cata oara, cat de usor este sa apuci pe calea cea mai usoara. Cat de imobila este societatea si cat de usor de manipulat am ajuns.

De maine o sa incerc telefonul mobil fraier. Cel pe care il tine mai mult bateria, dar care nu ma tine conectat cu retelele de socializare. Nici nu google si nici cu ultimele stiri. Nu stiu cat si daca “o sa ma tina”, dar cred ca merita sa acord o sansa judecatii mele. Plecand de la faptul ca in Univers este un echilibru, asta inseamna ca daca renunt la telefonul mobil destept, exista sanse sa devin eu putin mai smart. Pana la urma am devenit un tot unitar. Noi si telefoanele mobile.

Oameni buni

Friday, August 2nd, 2013

Sinonime cu om bun sunt om blajin, om de treaba. Oamenii buni sunt aceia pe care ii vezi ca se apleaca sa ridice o hartie de jos, pentru a o arunca la cos. Oamenii buni sunt cei ce isi ofera serviciile fara sa astepte recompense marete in schimb. Oamenii buni ajuta de cele mai multe ori dezinteresat. Oamenii de treaba nu cantaresc viata prin prisma principiului “atata dau atata primesc”. Oamenii de treaba nu sunt avari. Oamenii blajini urasc conflictul si deseori prefera sa intoarca celalalt obraz. Oamenii blajini sunt cautati de semenii lor, in mod special, la greu. Oamenii buni stiu sa asculte, sa respecte si sa ajute.

Oamenii buni sunt niste fraieri. Putini ce este drept, dar fraieri. Pe spinarea oamenilor buni se construiesc deseori carierele oamenilor de succes. Oamenii de succes ii considera pe oamenii buni drept fraieri. Oamenii de succes sunt aceia care stiu “sa se descurce”.

Oamenii buni sunt din ce in ce mai putini pentru ca si bunatatea are o limita a ei atunci cand locul unde este ea depozitata este sufletul omului. Oamenii buni cedeaza deseori tocmai pentru ca se simt frustrati ca sunt buni. Bunatatea le aduce deseori numai probleme, ajunge sa ii incarce pana la momentul la care spun “stop”. Si atunci se insinueaza frustrarea omului bun. Fortati de imprejurari si de societate, oamenii buni incearca sa se schimbe. Sa “se integreze”. Sa faca parte din societatea care ii considera pana mai ieri, ca fiind oameni buni. Scriam acum ceva timp ca eu am ajuns la concluzia ca cel mai usor lucru in viata este sa fii tu. Ei bine, oamenii buni incep sa se confrunte cu ceva care ii afecteaza zi de zi. Isi doresc sa nu mai fie ei.

Concluzia mea, este de data aceasta o scurta istorisire.

In urma cu cativa ani de zile, intr-o misiune in Japonia, participantii din mai multe tari fusesera anuntati ca la ora 7 dimineata, inainte sa se duca la micul dejun, trebuie sa isi duca bagajele la autocarele cu care urmau sa plece cateva ore mai tarziu. Multi dintre participanti s-au conformat si au facut intocmai, totul desfasurandu-se conform programului. Evident ca au fost si unii care au preferat cateva minute de somn in plus, un mic dejun prelungit sau o vorba in plus la cafea. Si uite asa au venit cu bagajele chiar la ora plecarii. Japonezii erau deja stresati maxim deoarece in rigurozitatea lor, bagajele trebuiau aranjate intr-un fel anume, iar ei neavand toate bagajele nu au putut face lucrul acesta asa cum isi doreau. Finalul a fost apoteotic pentru organizatori, autocarele plecand cu o intarziere de peste 20 de minute, lucru inacceptabil in cultura japoneza, dar privit cu normalitate, cu rasete si zambete de participantii din Mexic, Maroc, Urguay, Italia sau Romania. Intreg programul zilei a fost dat peste cap de acele 20 de minute…

Peste nici 3 zile, caz oarecum similar, numai ca de data aceasta, pentru a fi totul limpede, suntem “adunati” peste 100 de persoane intr-o sala si ni se explica foarte clar. Trebuie sa scoatem bagajele “mari” pe holul hotelului intre orele 7.00-7.30, si sa le legam dupa caz, cu niste etichete furnizate de catre organizatori. Galbene pentru cei ce pleaca la Osaka, Albastre pentru cei ce se vor deplasa la Kyoto, etc. Trebuia sa ne pastram numai bagajele “mici”, care sa contina lucruri necesare pentru 3 zile, atat cat urma sa petrecem in locatiile in care ne deplasam. Urma apoi sa facem jonctiunea cu bagajele mari in locatia unde ne intalneam din nou cu totii, adica la poalele muntelui Fujii. Amuzati de indicatiile prezentate intr-o forma destul de puerila, evident ca un numar de “x” participanti au nesocotit indicatiile date seara, iar diminteata, cu ochii carpiti de somn dupa cheful din noapte, s-au prezentat cu tot bagajul pentru a pleca in calatorie. Atunci s-a petrecut ceva interesant. Autocarele cu care urma sa plecam erau in fapt niste microbuze special alese pentru un numar restrans de oameni, atatia cati urma sa plecam spre fiecare locatie. Microbuzele aveau un loc limitat de bagaje iar soferii, urmand regulamentele, nu acceptau bagaje pe culoarul masinii. Asa a inceput scandalul. Telefoane la ambasade, odraslele nu sunt lasate sa urce in microbuze. Raspunsul organizatorilor insa era invariabil: ei pot urca cu bagaje mici, exact cum li s-a spus. Restul bagajelor raman la sol. Bine si ce se intampla cu bagajele mari? Raspunsul organizatorilor: “nu stim, masina care a preluat bagajele mari a plecat la ora 8.00 catre locatia unde vom face jonctiunea cu intreg grupul, dupa cele 3 zile”. Stupoare, degringolada si stres. La ora 9.30 fix microbuzele s-au pus in miscare lasand la sol participantii disperati care nu se indurau sa renunte la bagajele mari. Printre ei, intreg grupul de marocani care trebuiau sa fie cu noi in microbuze.

Nu s-a facut nici un rabat, totul a decurs conform planului si indicatiilor date cu o seara inainte. Are prea putina importanta aici cum s-a terminat “povestea”. Esentialul este altul; oamenii buni se saturasera sa fie luati de fraieri. Daca la prima intamplare si-au inghitit frustrarea si au carat in spate problemele cauzate de nesimtirea si indolenta altora, nereactionand in nici un fel anume, la a doua intamplare au actionat calm si calculat, gandind bine actiunea cu cateva mutari inainte. De data aceasta ei si-au facut treaba cat se poate de corect, reusind sa semene frustrare tocmai in randul celor care rasesera de ei cu cateva zile inainte. Atunci cand ai parghii si le actionezi cum trebuie, oamenii buni pot sa ramana oameni buni. Daca nu ai parghii, cauta si fa-ti. Altfel risti sa ramai un om bun frustrat.

Si ca final, moralizator  si amuzant in acelasi timp, stiti oare cate persoane au nesocotit urmatoarele indicatii cu privire la bagaje…?

Schimbarea sistemului

Monday, July 29th, 2013

Bombardamentul cu stiri stupide este unul din lucrurile pe care il detest cel mai mult. Printre altele, goana dupa rating si senzational are ca efect garantat crearea “maselor”. Prin mase se intelege o cantitate de oameni care nu reuseste sa treaca prin filtrul propriu totalitatea informatiilor la care sunt supusi si la care se supun zi de zi. La unii oameni aceste filtre sunt prea imbacsite si nu mai functioneaza asa cum ar trebui. La altii ele lipsesc prin definitie sau sunt mult prea permisive.

Nu este deloc usor sa nu cazi in masa societatii. Pentru ca ea este aidoma unui bulgare de zapada plecat din varful dealului. Odata pornit se rostogoleste la vale maturand totul in calea lui si alipind cu fiecare crestere a circumferintei, noi  victime incapabile de a se feri din calea sa.

Procesul incepe sistematic la numai cateva zile dupa nastere. Vaccinurile, laptele praf, apoi urmeaza chilotii de carton si regimul alimentar ideal, totul precede doar, marea inregimentare in “sistem”. Suntem invatati cum sa economisim, cata liniste sa facem si cum sa ne comportam. Toate ca sa satisfacem o societate de a caror reguli ne vaitam zi de zi. A, si mai este mancarea. Hrana noastra a devenit subiect de cretinizare in masa. Opinia mea este ca in primul rand avem nevoie de suflet, de mental si de creier. Ia sa vedem cati oameni care nu fac parte din “masa societatii” ai vazut sa se indoape cu ceafa de porc si sa bea pana cad sub masa? Eu cred ca ce si cum mananci vine din bun simt, vine din intuitie si vine din ascultarea sinelui interior. Nu trebuie sa citesti zeci de carti si sute de diete pentru a stii ce hrana si in ce cantitate ii trebuie organismului tau. Luminarea sufleteasca si ascultarea interioara iti vor indruma calea fara nici o indoiala. Trebuie doar sa ajungi in acel punct si sa dai ascultare bunului simt si valorilor pe care ti le-ai creat.

Da, este dovedit ca anumite alimente “fac rau”. Este adevarat pentru a creste un pui in captivitate iti trebuie resurse mult mai mari decat a obtine aceeasi cantitate de proteine cultivand pamantul. Dar zdranganeala asta cu diferite sisteme si scheme de a manca este doar o sirena de incolonare pentru mase. Poti sa fii de acord cu mine sau nu, insa ma gandesc ca imi este cu mult mai greu sa explic de ce fac aceste afirmatii, decat sa dau un exemplu.

Teorema: Orice om cu un sistem de valori stabil, care nu face parte din  masa societatii are cel putin 3 sanse la fericire in plus”

Demonstratie: Spuneam ca totul incepe din copilarie. Parintii ar trebui sa iti insufle primele valori stabile. Ele te pot conduce catre masa societatii sau pot fi mugurii care te vor scoate in afara ei. Atunci cand esti in mijlocul campului si nu ai nici un drum in viata, totul ti se pare verde. Parintii iti croiesc un drum pe acolo pe unde cred ei de cuviinta. Dar daca parintii iti defriseaza primii metri pentru mai multe drumuri, lasandu-te sa alegi tu calea pe care o vei urma? Dar daca ei te ajuta numai sa mai tai cate un lujer prea solid pentru tine, netezindu-ti drumul pe care ai luat-o? Urmeaza apoi gradinita si scoala in care suntem invatati ce sa nu facem in primul  rand si ce sa facem in cel de-al doilea. Im paralel, informatia, mass-media si internetul sunt in jurul nostru si ne acapareaza incetul cu incetul. Poate daca am emigra intr-o padure amazoniana am putea scapa de ele. Poate… Dar nu asta este solutia. Trebuie sa ne dezvoltam prin crearea de filtre informationale, de a ajunge sa discernem intre bine si rau prin propria judecata si nu prin legile societatii. Societatea ne spune sa invatam intr-un anume sistem si anumite discipline, pentru ca apoi sa ne angajam la o corporatie in vederea asigurarii traiului de maine. Da, asa trebuie sa facem daca asta ne dorim. Dar oare puteam sa ne dorim altceva atata vreme cat am fost crescuti cu aceste valori, in acest spirit? Revin si concluzionez in demonstratia teoremei enuntate; am aratat de ce este important sistemul de valori si iata de ce avem 3 sanse la fericire in plus: sa muncesti ceea ce iti place facandu-ti tu propriile regului este o sansa la fericire; sa beneficiezi de timpul tau liber asa cum iti doresti si cand iti doresti, impunandu-ti tu reguli si limite, este o alta sansa in plus la fericire. A treia si ultima este constituita de faptul ca zilnic tine de tine sa iti poti schimba sistemul. Oare cat de des ne dam seama cat de incarcerati suntem intr-un sistem, fara a avea puterea de a il schimba si fara a face nimic in sensul acesta?  QED.

Abia atunci cand vom fi capabili sa ne schimbam sistemul avand la baza criteriul de valori si liberul arbitru, vom incepe din nou sa ne intrebam “de ce”.

Gratie interculturala

Friday, July 26th, 2013

Ieri imi era pofta de shaorma fara cartofi. Mda, ma mai apuca… Si pofta de shaorma si sa incep o postare atat de stupid. Asta este, doar sunt roman cu acte in regula.

Asadar, in drum catre locul cu pricina, in centrul orasului Brasov, in fata intrarii unui hotel, la o ora de trafic moderat pe principala strada pietonala, am fost nevoit sa ma declar surprins. Doua fete dragute, imbracate bine si curate, cam pe la vreo 25 de ani, gen “turist amator”, vorbind o limba nordica dupa urechea mea muzicala, mi-au atras atentia intr-un mod in care nu mi-as dori sa imi atraga atentia nici o femeie vreodata… Am auzit un zgomot relativ cunoscut si am intors capul sa vad ce se intampla; una din ele isi sufla nasul:). La numai cateva fractiuni de secunda a inceput si cealalta sa faca acelasi lucru cu nasul propriu.

Stiu, toata lumea isi sufla nasul, dar…fetele astea isi suflau nasul intr-un hal in care am crezut ca vor sa isi lase si organul olfactiv in batista de hartie. Nu am auzit si nu am vazut asa ceva vreodata. Si nici nu imi doresc sa mai vad si sa mai aud. Era ca un concert cu niste note necunoscute, in care dirijorul a uitat sa se trezeasca din betie. Un zgomot infernal care a continuat in transe, ceva inimaginabil daca nu traiesti sa vezi asa ceva. Au suflat in batistele alea vreo 20-30 de secunde. Nu stiu daca aveau ce, dar asta este mai putin important in contextul de fata. Am observat fara mirare ca li s-au franjurat batistele de hartie. Cred ca erau de calitate romaneasca, ele nefiind obisnuite cu fragilitatea materialelor mioritice. Credeti ca au renuntat? Ei da… Au scos inca 2 batiste si le-au pus una peste alta continuand cu harnicie ceea ce incepusera. La un moment dat s-au oprit si am avut senzatia ca orasul respira din nou. Era zgomot, era zumzetul specific dar era liniste. Mi-am dat seama ca ma oprisem fara sa vreau, ca sa asist la scena si am plecat incercand sa vad daca sunt cumva la “camera ascunsa”. Nu eram…pur si simplu aveam de-a face cu o diferenta majora de cultura.

Fetele astea au reusit pentru cateva minute, sa ma faca sa uit ca exista diferente intre cerbul lopatar in calduri si femeia moderna. Rog sa nu se atace nimeni pentru ca nu este cazul. Ma refer strict la acele 2 fete si nimic mai mult. Am trait destule experiente interculturale, insa se dovedeste ca niciodata nu sunt suficiente. Fara sa confund cele 2 fete cu poporul din care proveneau, in mintea mea incercam sa gasesc circumstante atenuante unui astfel de comportament, al uneia dintre cele mai civilizate natii europene pana la urma. Posibil sa fi fost vreo necesitate de ordin medical, sau poate mental, cine stie… Eu faceam supozitii si tot eu le demontam fara drept de apel.

Am plecat privind la lumea de pe strada. In special la femei:). Foarte multe din ele nu erau asa de frumoase ca cele 2 “suflatoare”. Cel putin la prima vedere. Feminitatea este un concept mult discutat si nu am de gand sa ma apuc acum sa imi dau si eu cu parerea scriind pagini intregi, neavand decat cunostinte minime in domeniu. Eu cred ca naturaletea si simplitatea caracterului sunt cele ce definesc o feminitate adevarata. Chiar daca este simplu si natural sa iti suflii si nasul in mijlocul strazii. Feminitatea are multe bariere interculturale si trebuie sa fim naivi sa ne limitam numai la ce credem noi ca acceptam in acest context.

Nu cred ca ar trebui sa existe definitie pentru feminitate. Feminitatea este o stare de fapt creata de fiecare femeie in parte si interpretata de toti ceilalti care o privim si incercam sa o intelegem. Alegerea ne apartine. De ambele parti.

Meduza

Tuesday, July 23rd, 2013

Stii cum este una din serile acelea cand ai atat de mult de lucru incat iti induci ca mai bine lasi naibii totul pentru maine? Ei bine, asta este o astfel de seara. Astazi incercam sa ma detasez de probleme, si in timp ce conduceam mi-am adus aminte o intrebare pe care mi-a pus-o acum cateva zile o prietena; “ce te mai motiveaza pe tine acum, ce te face sa fii fericit, sa mergi inainte?” Nu cred ca sunt multe intrebari care sa ma surprinda intr-o discutie (a se deduce ca ma consider greu de surprins:). Ei bine, asta a fost una banala si totusi m-a prins nepregatit. Nu am raspuns atunci, insa acum, in timp ce conduceam, am gasit raspunsul. De fapt nici nu cred ca l-am cautat. A venit de la sine, intre doua tunete ce anuntau ploaia.

Fiinta egoista, am zis sa o lamuresc cu mine intai, si desi nu imi place sa citez pe cineva, Kierkegaard a spus exact ce imi doresc: ” de-ar fi sa imi doresc ceva, nu as alege bogatia ori puterea, ci simtul patimas al intuitiei, ochiul care, vesnic tanar si inflacarat, intrezareste posibilul.” Stii care este diferenta intre o femeie frumoasa imbracata intr-o tinuta eleganta de seara, cu o rochie lunga despicata pe coapsa, cu un suras intrevazut si o alta femeie intr-o fusta mini care ii dezvaluie formele, cu un decolteu adanc prin care se vede lenjeria intima si care iti zambeste provocator? Daca raspunzi ca intra mai mult material la rochia primei femei, probabil ca ai simtul umorului. Daca nu stii raspunsul inseamna ca nu ai nici o treaba cu intuitia despre care vorbesc eu. Puterea intuitiei este pura si este corecta, te formeaza zi de zi si iti ofera satisfactii si infrangeri. Intuitia reprezinta preludiul, actiunea si deznodamantul. Si este urmata totdeauna de ceva ce iti deschide atat de mult orizonturile incat iti doresti sa nu se termine niciodata.

Unul din puternicele lucruri care ma motiveaza constant, l-am aflat in urma cu cativa ani. Eram pe malul marii si imi imaginam ca sunt romantic daca stau in fund si privesc la nicaieri. Probabil ca asa aratam. Adevarul este ca jucasem fotbal pe plaja si imi rupsesem o unghie la degetul mare de la picior. Sangeram, iar apa de mare imi facea bine la deget, desi strangeam putin din dinti a durere. Acum ca am zugravit un peisaj atat de romantic, imagineaza-ti ca in jurul meu a aparut o fata imbracata intr-o rochie lunga de vara. Malul marii era plin de meduze mai mici sau mai mari. Fusesera aruncate acolo, probabil de furtuna care se terminase cu cateva ore inainte. Fata se apleca si lua in mana cate o meduza, dupa care delicat o ducea cativa metri in apa marii. Fusta ii devenise uda de la valuri, insa zambetul de pe fata ei stergea orice urma de dezordine. Am urmarit-o cu cata rabdare facea ceea ce facea, parca avea tot timpul din lume. In timp ce imi imaginam unde isi tine ecusonul de la Greenpeace, de noi s-au apropiat niste femei trecute de prima varsta. Pareau curioase de activitatea fetei insa s-au lamurit repede si au intrebat-o pe un ton glumet:” ce faci draga, nu vezi ca e plina plaja de ele, crezi ca e vreo diferenta daca salvezi cateva din ele?” Fata tocmai ridicase o meduza mica plina de nisip, s-a dus cativa metri in mare dezgolindu-si picioarele si udandu-si pentru a nu stiu cata oara rochia, a lasat meduza usor in valuri. Apoi s-a intors catre cele doua femei si uitandu-se in ochii lor le-a spus incet: “cu siguranta este o diferenta pentru cea pe care tocmai am pus-o acum in apa”

Asta este ceea ce ma motiveaza in viata. Sa fac diferenta.

Cartea si filmul

Monday, July 22nd, 2013

Ti s-a intamplat vreodata sa citesti intai o carte si apoi sa vizionezi filmul facut dupa aceasta carte? Dar viceversa?

Orice carte pe care o citesti iti creeaza imagini. In functie de gradul tau de imaginatie, de experienta, de stare si de multe altele, tu ajungi sa iti torni propriul film inspirat de cartea in cauza. El ruleaza in mintea ta si atat. In momentul in care mergi sa vizionezi un film realizat dupa aceasta carte, practic nu faci altceva decat sa vizionezi ce a rulat in mintea unei echipe de oameni care au contribuit la realizarea filmului. Toti au citit cartea ca si tine, insa rezultatul este unul diferit. Fiecare are filmul lui, desi citesc aceeasi piesa. De cele mai multe ori, probabil ca ai fost dezamagit sa vezi un film dupa ce ai citit cartea. Imaginile si lumea pe care tu o creezi in mintea ta va putea fi surprinsa de alta abordare, insa cu greu intrecuta. Pentru ca de cele mai multe ori noi ne imaginam ceea ce dorim, ceea ce ne satisface si ceea ce am vrea.

Atunci cand vedem un film intai si apoi citim cartea, nu facem altceva decat sa ne creem imagini la imagini. Cel putin in prima faza. Cu acestea mergem sa citim cartea. Rezultatul este de cele mai multe ori unul bulversant. Pentru ca dupa ce noi ne-am creat imagini la ceea ce s-a gandit echipa care a realizat filmul, acum suntem pusi in situatia de a ne raporta la sursa, la original, adica la carte. Complicat?

Deloc. Pentru ca in viata este exact pe dos. Copilaria si tineretea ne dau de cele mai multe ori “sindromul cartii”. Ne creem propria imagine despre ce vrem sa facem, cum o sa facem si eventual si cand o sa facem. Apoi insa vine filmul. Filmul este creat de catre societate, cu regulile si legile ei, cu interpretarea altora. Si nu ne place dar suntem obligati sa il privim. Asa se intampla cu copiii care cred ca universul lor este familia; si ajung sa planga pana la exasperare in prima zi in care sunt lasati la gradinita. Asa se intampla cu o fata sau un baiat la prima dragoste, atunci cand isi inchipuie ca nimic nu ii poate desparti. Dar filmul ruleaza implacabil si disperarea se instaureaza atunci cand iti dai seama ca universul tau scris in carte, se prabuseste din senin. Si uite asa, dupa ce observi ca primele carti din viata sunt surclasate de filmele corespondente, incepi sa te uiti intai la filme. Explicatia este simpla; s-a instaurat teama, a aparut “maturitatea”. Incep sa iti placa filmele. Filmele cu cliseele lor stupide, comerciale, cu dorinte de happy end si finaluri incerte. Incepem sa ne uitam la filmele regizate si puse in scena de societate si dam uitare cartile.

Daca te uiti la orice statistica in domeniu a ultimilor ani de zile, vei vedea ca desi se publica din ce in ce mai multe carti, procentul celor care le citesc, scade cu fiecare an. Preferam insa sa ne ducem la filme. Pentru ca e mai simplu si mai rapid. Nu neaparat mai bine. Sunt curios cati aleg sa citeasca o prefata a unei carti in locul vizionarii trailerului unui film?

Filmul bate cartea. In viata. Nu insa si in sufletul omului.

Drumul catre fericire

Wednesday, July 17th, 2013

Daca iti spune vreodata cineva ca drumul catre fericire este scurt, ignora-l. Razi. Si vezi-ti de viata si de planurile tale. Fericirea nu vine din senin si nu are legatura cu castigul la loto sau cu faptul ca esti sef. Nici cu femeile, nici cu barbatii, nici cu masinile, cu aurul sau cu pantofii si hainele. Nici cu faptul ca porti ochelari pentru ca ai citit toate bibliotecile orasenesti.

Fericirea este un bulgare de scame si praf pe care numai tu poti sa il faci sa straluceasca asa cum iti place. In conditii “normale” pleci cu bulgarele acesta curat si stralucitor, mic si neajutorat. Incarcat cu energie statica, incepi sa il rostogolesti prin viata. La inceput chiar iti trebuie putin ajutor. Din dorinta de a-l pastra curat, chiar cei ce te ajuta se poate sa il murdareasca prea devreme. Daca nu o fac ei, poti sa fii sigur ca o vei face tu cu siguranta mai devreme sau mai tarziu. Imagineaza-ti cum o sfera alba si lucioasa se incarca zi de zi cu scame si praf, in timp ce se rostogoleste. O copilarie fericita inseamna scame colorate vesel, inseamna chiar fire mai lungi, cu continuitate si directie lina, asa cum se deruleaza ghemul bunicii in timp ce croseteaza. La unii mai devreme, la altii mai tarziu, inevitabil firul incepe sa se rupa, scamele sa se adune, praful sa se inmulteasca. Asa se rostogoleste fericirea ta marindu-si volumul si micsorandu-si frumusetea. Bulgarele devine un ghem impleticit si complicat, cu multe rupturi, scame si praf. Si atunci te gandesti sa il cureti, sa il speli si tot ce faci este sa scuipi pe el in speranta ca se va curata. Obtii o mazga si incleiezi praful, te plictisesti si mergi mai departe. Si bulgarele creste, si iti este din ce in ce mai greu sa gasesti firul de la origini, de cand incepea sa se ruleze pe acea sfera mica alba si nevinovata. Tot ce faci este sa mergi inainte in speranta ca ceva se va intampla. De cele mai multe ori nu stii ce, dar alergi, muncesti si speri. Cateodata, pe fondul de bulgare devenit plin de calti iti apare un fir luminos. Te agati de el si incepi sa il rulezi. Bulgarele creste incet dar acum firul colorat frumos incepe sa acopere mizeria din interior. Uneori se rupe si o iei de la capat. Alteori nu mai ai putere sa cauti alte fire colorate frumos. Ramai cu cele ciuntite dar inca frumoase, stranse in trecut. Si atunci, obosit, temator si fara perspective iti conduci ghemul fericirii pe cai launtrice, pe ulite inguste, pustii si curate. Te feresti sa mai aduni praf si scame dar nici firele stralucitoare nu le mai gasesti acolo. Te refugiezi intr-un final si iti parchezi fericirea intr-un hambar uitat de timp, unde incepi sa depeni invers ghemul strans de-o viata. Arunci intr-un colt praful, mizeria si scamele si ramai cu un ghemotoc mic de fire innodate, colorate si frumoase. Chiar daca umbrele mizeriilor aruncate in colt inca te mai pandesc, chiar daca noul ghem vechi nu se mai rostogoleste si chiar daca ai pus lacat la hambar, sa nu iti para rau; e bulgarele tau, il meriti:)

Daca iti spune vreodata cineva ca drumul catre fericire este scurt, ignora-l. Nu ai cum sa fii fericit daca nu ai strans scame si praf in drumul tau catre nicaieri si niciunde. Pentru ca daca fericirea ta se construieste pe nefericirea altora, atunci inseamna ca esti cel mai mare nefericit, chiar daca tu nu vrei sa stii asta.

Zambete cu cozonac

Thursday, June 6th, 2013

Au fost cateva momente in viata in care m-am intrebat de ce zambesc cate unii “la volan”. Conducand masina, fie opriti la semafor sau in mers, dar fara sa vorbeasca la telefon sau sa discute cu cineva din masina, unii oameni …zambesc.

Tin minte ca profesoara mea de limba si literatura romana din scoala generala, intr-un moment de exasperare in care eu ranjeam cu gura pana la urechi fara sa ii dau explicatii reale despre motivul  pentru care radeam, mi-a spus “… sa inteleg ca razi asa… ca iti aduci aminte de ceva si razi din senin? Stii tu ca numai nebunii fac asta, sa rada singuri de ce isi aduc aminte? Numai aia sunt fericiti de unii singuri pentru ca mintea lor a luat-o razna…” Ani de zile am tinut minte cuvintele ei, si nu pentru ca ar fi fost o mare descoperire, ci pentru ca tot timpul mi s-au parut nepotrivite, ceva nu cadra cu modul meu de gandire. Pana ieri.

Conduceam singur cale de ceva km, iar pe parcursul drumului am realizat de cate ori am zambit.

Prima data s-a intamplat cand am simtit mirosul cozonacului lasat de mama pe bancheta din spate a masinii. “Iti las aici niste cozonac, sa nu stai iar toata ziua nemancat, sa ai grija de tine…” au fost cuvintele pe care le-am auzit de atatea ori din gura ei, incat cred ca le aud si daca nu le rosteste… Spuneam ca am simtit mireasma cozonacului cu nuca si am zambit instantaneu. Nu stiu exact de ce, poate ca avea dreptate profa’ de romana. Sau poate ca m-a dus cu gandul la sarbatoarea Craciunului, la caldura pe care o gaseam in casa dupa ce veneam inghetat de afara, intre doua partide de fotbal cu baietii. Am zambit pentru ca imi aminteam cum ma “bateam” cu fratele meu pe “mijlocul” cozonacului cu mac, la lumina lumanarii, spre fericirea noastra ca nu aveam curent si nu ne puteam face “lectiile” pentru scoala. Am zambit pentru ca mi-o aminteam pe bunica fara dinti:D, cum isi inmuia in laptele cald, cozonacul intarit de 2 saptamani. Nu tin minte om care sa manance cu asa placere o asa combinatie. Cozonacul si aroma lui mi-au adus aminte de mirosul de brad si de modul cum subtilizam bomboanele din staniol, punand dupa aceea ambalajul in pozitia fireasca, exact ca si cum ar fi ramas bomboana inauntru. Nu am cum sa nu zambesc avand in minte imaginea parintilor atunci cand vroiau si ei sa manance o bomboana din pom si realizau ca au ramas numai ambalajele…

Cozonacii stateau inveliti in niste prosoape mari de bucatarie, albe cu dungi verzi sau albastre. Mai ales cand erau scosi din cuptor, erau “paziti” de mama, care nu ne lasa sa ii mancam pentru ca erau fierbinti si ni “se lipeste coca de mate si apoi ne doare stomacul”. In final ajungeam la un armistitiu si ne alegeam cu “capacul” de la cozonac, pe care altfel nu l-am fi mancat decat daca nu mai aveam ce. Zambeam pentru ca tata era norocosul care nimerea singura coaja de nuca (virgula) care scapase in cozonac. Acum observ ca am inceput eu sa preiau eu “nococul “asta:). Mama radea de el si ii spunea ca el este cel care a curatat nuca…

Apoi mi-am adus aminte de cozonacul pe care mi-l punea mama la pachet si il mancam la scoala, cand si pe unde apucam. Era clar ca daca il scoteam de fata cu ceilalti copii, era un tortura pentru ceilalti pofticiosi. Asa ca preferam sa mananc in timpul orei, cate o bucatica, pe sub banca. Si sa nu credeti ca era asa de usor, cozonacul se lipea de servetelul in care era impachetat si devenea una cu acesta. Totusi, nu era o mare problema de vreme ce in lipsa de altceva manacam hartia din caietul de muzica impreuna cu merele padurete salbatice care iti strepezeau dintii, aflate in copaceii din jurul scolii. Si am zambit pentru ca am fost vazut mestecand in timpul orelor si scos la tabla sa vorbesc cu gura plina. Niciodata in viata nu am avut asa performante la inghitit mancare, mai ales cand era vorba de macul nemestecat din cozonac.

Cozonacul copilariei mele ma face sa zambesc pentru ca nu tin minte daca l-am mancat vreodata si sa fiu trist in acel moment. Probabil ca s-a intamplat si asa ceva, insa mintea mea nu tine minte acele momente, refuza sa asocieze cozonacul cu vreo astfel de clipa din viata. Pentru mine, cozonacul inseamna fericire, inseamna zambete. Pentru mine nu exista cozonacul “din comert”. Cred ca fac alergie daca mananc asa ceva:)

Poate sa zica profa’ de romana ce vrea ea, nu are decat sa ma creada nebun pe mine sau pe toti cei care zambesc singuri in masina de ce isi aduc aminte dintr-o adiere de cozonac, dar eu stiu ca am mustacit de buna dispozitie, mai bine de jumatate de drum.

Eu zambind, cu cozonacul complice pe bancheta din spate:)