Dorian Lungu

In urma cu mai bine de 20 de ani, in data de 17 septembrie, la cateva zile dupa inchiderea oficiala a sezonului de vara, in Costinesti, stateam pe plaja invelit intr-un prosop. Incheiasem un seminar si asteptam trenul de seara. Era ora cand soarele isi rotea razele printre nori, marsand catre apus (poetic:). Am imaginea pe care o descriu acum, atat de bine intiparita in minte, incat cred ca pot sa reconstitui pana in cele mai mici detalii, vad si pachetul de BT din dreapta mea si scoicile gaurite pe care trona un muc de tigara.

Stateam in fund, pe nisipul care devenise deja rece. Eram imbracat intr-un short albastru si un tricou simplu alb. Eram asezat pe plaja de la Costinesti, departe de malul marii, in fata unuia din stalpii dotati cu celebrele megafoane/boxe HIFI:). Eram cu fata catre mare si priveam in gol. Oricat incercam sa leg un gand, nu puteam sa o fac mai mult de cateva secunde. De obicei este invers, atunci cand vrei sa iti golesti mintea este mult mai dificil. Ia incearca sa nu te gandesti la nimic:D. La Radio Vacanta, cineva mai ramasese si isi pierdea vremea pe acolo. Si bine a facut, pentru ca atunci a difuzat melodia de mai jos. Nu sunt mare fan al muzicii in general insa melodia aceasta m-a urmarit ani de zile. Nu stiam cine o canta si eram prea lenes ca sa o caut, mai ales ca e greu de fredonat de catre un afon ca mine, iar versuri nu are:). Astazi am atat de multa treaba (vorbesc serios) incat am decis sa imi gasesc melodia. Nu stiu cum si prin ce “minune”, am gasit-o.

De ce este atat de importanta pentru mine aceasta melodie? Pentru ca atunci, infasurat intr-un prosop si tremurand putin de frig, privind marea si neputand sa leg 2 ganduri pe o plaja pustie, am adormit si cred ca a fost unul din cele mai frumoase “somnuri” din viata mea. Nu stiu daca se poate afirma asa ceva despre un somn. Pana la urma, un somn este un somn, cum poti sa il diferentiezi? Ca dormi mai agitat sau distrus de oboseala sau orice altceva, ca esti mahmur sau visezi ce stiu eu ce, un somn ramane un somn:). Stiu doar ca rula la nesfarsit aceasta melodie si ca am adormit pe sunetele ei. M-am trezit cand era intuneric afara, si lucru curios, nu mai imi era frig deloc, desi afara era cu siguranta mult mai rece dupa apusul soarelui. Aceasta melodie mi-a dat sentimentul de libertate si de cunoastere. Cred ca stim foarte putin despre noi ca fiinte umane. Si ca reusim sa ne surprindem zi de zi daca am lasa libertate propriului eu. De cele mai multe ori insa… nu este asa. Aproape oricine incepe prin a bea lapte si tinde catre sampanie si cele mai scumpe vinuri. Gusturile se cizeleaza in timp, mintea la fel. Libertatea nu. Uneori doar dorinta pentru ea. Ne cunoastem atat de putin si de aceea preferam sa tindem catre confort si catre cat mai putine surprize in viata. Nu vrem sau nu ne facem timp sa ascultam, nici pe noi, si cu atat mai putin pe altii. Cautam ce consideram noi ca ne face viata mai buna si mai frumoasa, si foarte rar dam frau liber imaginatiei si sentimentelor. De aceea si ajung sa se toceasca si sa nu ne mai intereseze, desi sunt printre cele mai pretioase lucruri pe care le avem in noi. Alergam disperati pe drumuri deja batatorite, incepand de la cele cu praf de tara, urmandu-le apoi pe cele asfaltate si cautandu-le pe cele pavate cu aur si platina. Vrem sa fim diferiti si ne place sa credem ca si suntem asa.

Ne miram de noi tocmai cand ni se intampla sa facem ceva deosebit sau sa fim fericiti. Oare asta ar trebui sa ne puna pe ganduri?

Eu am o vorba: “atunci cand ajung sa sper inseamna ca situatia devine nasoala”

Ma intreb de multe ori, in varii situatii, de ce ajungem sa speram atat de repede sau de des? Noi ca si oameni, si poate mai relevant, noi ca si romani? Oare pentru ca speranta moare ultima? De ce ne place sa ne agatam de speranta? Pentru ca majoritatii asa ii place sa spere… Si spun bine, ii” place”, este o activitate curenta dusa de multe ori la rang de arta. Cu toate ca, sunt de acord ca exista argumente si pentru multa lume care spera.

“De ce speram” este o intrebare de tip filozofic dar ca sa nu dau in latura aceasta, o sa imi dau cu parerea mai plastic. Eu cred ca speranta incepe cu stingerea ultimelor picaturi de lupta si credinta pentru scopul pe care il urmaresti. Speranta poate sa apara inainte sa lupti sau/si sa crezi, pentru faptul ca nu ai fost invatat sa lupti sau/si sa crezi. Am cunoscut persoane care spera de cand s-au nascut. Sau mai corect, de cand au fost constiente ca pot sa faca asa ceva. Exista oameni care spera pentru faptul ca au renuntat sa mai lupte. Au obosit, sau poate ca au vazut ca lupta nu duce acolo unde vor ei. Sau nu duce atat de repede ca si speranta:). Este atat de usor sa speri. Practic, spun cei ce spera, nu te costa nimic sa speri. Eu zic ca te costa timpul care se prelinge spaland sperantele. Lasandu-le din ce in ce mai albe, pana la a fi imaculate. Speranta este atat de blanda si de permisiva; ea nu te obliga niciodata la nimic decat la visare poate. Nu te capaciteaza, nu te pune intr-un real pericol. Nu iti cere nimic imprumut si iti da tot ce are ea mai bun. Speranta este cea care moare ultima si iti rapeste in schimb totul. Timpul tau, menirea pentru care ai venit pe lume. Nu poti sa blamezi pe cineva care s-a nascut cu speranta in fire, in ganduri si in familie. Poti insa sa apreciezi daca reuseste sa iasa din cercul sperantei si sa lupte, sa creada ce se poate altfel decat sperand. De ce oare suntem o natie care joaca mult la loto, care are multe sali de jocuri de noroc, care este tentata de salile de poker si de pacanele? Oare mergem sa ne distram acolo, sa ne satisfacem nevoia de adrenalina? Sau speram sa castigam?

Si inchid cercul intrebarilor mele spunand ca speranta este a tuturor, este o nevoie umana care apare atunci cand suntem slabi, cand ne simtim fara putere si fara ultima solutie la care ne-am gandit. Speranta cronicizata duce la lipsa de atitudine, duce la visarea continua, duce la degradarea fiintei umane. Probabil ca speranta nu trebuie sa lipseasca din bagajul oricarui om care a venit pe acest taram, si tot la fel de probabil este ca trebuie alungata de la usa casei tale cum o simti ca iti da tarcoale.

Mi-am adus aminte de o melodie difuzata cu ceva timp in urma… si atunci ma gandeam cat de interesant este sa ii ceri Sperantei sa iti dea speranta. Imi amintesc, ca atunci eram cumva contrariat cu privire la aceasta solicitare. Inca mai sunt, trebuie sa recunosc:), chiar daca am mai limpezit putin apele. Sa speram…

Cineva imi povestea cu ceva vreme in urma, ca iarna ii aducea aminte de bunicul, care atunci cand venea acasa cu mainile si fata inghetate, avea tot timpul in buzunar o portocala sau un mar. Copil fiind, alergi sa vezi ce “mai ascunde” pentru tine bunicul. Ii simti mainile reci, adulmeci mirosul colorat si vesel al portocalei, si poate iti creezi un reflex copilaresc de a intampina pe cineva drag. Am retinut aceasta istorisire, care este de fapt scoasa dintr-un anume context, pentru ca imi reaminteste de o intamplare amuzanta.

Un tata pune bani deoparte timp de mai multe luni de zile. Eforturile sale sunt rasplatite cu cateva zile inainte de Craciun, cand isi perimte sa ii cumpere unuia din baietii lui, un trenulet electric, impreuna cu accesoriile de rigoare. O adevarata bijuterie, o frumusete care il va incanta cu siguranta pe cel mic. Vanzatoarea nu are sa ii dea rest si ca sa fie suma de bani “rotunda”, se adauga un calut din cel mai ordinar cauciuc. Si vine si ziua magica, cand trenuletul ambalat impecabil straluceste sub brad. Curios de pachetul mare si frumos ambalat, copilul se repede cu lacomie la el,  si il desface cu bucuria cu care numai un copil poate sa faca asa ceva. Odata trecuta euforia deschiderii pachetului, observa calul de cauciuc, aruncat intr-un colt, sub brad. Este un lucru nou si potential interesant. Trenuletul trece in derizoriu, calutul mirosind a cauciuc este acum la putere. Tatal incearca in zadar sa asambleze trenuletul, sa prezinte avantajele unei jucarii mult mai scumpe si mai educative. Copilul intinde la calutul de cauciuc, il plimba pe mobila si il taraste pe covor. Exasperat, trecand de la rasete, la intrigare si apoi suparare, tatal nu mai rezista, si dupa indelungi incercari de a comuta atentia baiatului catre trenulet, se decide sa inlature “concurenta”. Pune mane pe calut si il arunca in zapada de afara. Brusc, farmecul Craciunului nu mai are nimic de-a face cu cadourile frumos impachetate si cu atmosfera de sarbatoare. Baiatul se pune pe plans jinduind dupa calutul prabusit in zapada. Tatal este un pachet de nervi si dezamagire. Trenuletul nou nout zace fara nici o valoare. In lipsa de idei, tatal desface o portocala. Simtind mirosul, acela colorat si vesel al portocalei, copilului i se aprinde o scanteie printre lacrimi. Gustul dulce acrisor face pace intre cadourile de Craciun si readuce treptat zambete pe toate fetele.

Oare are importanta sa spun ca baiatul este astazi unul din elita intelectuala a Romaniei? Sau ca tatal regreta si azi aruncarea calutului in zapada? Sau poate ca acel trenulet inca exista, si are o valoare materiala de cel putin 20 de ori mai mare decat atunci cand a fost cumparat? Sau ca acel calut din cauciuc ordinar s-a rupt la nici 3 zile dupa ce a fost adus inapoi din zapada si a sfarsit in lada de gunoi? Neinteresant…

Exista lucruri a caror valoare materiala creste substantial odata cu trecerea timpului. Exista lucruri a caror bucurie este de moment. Exista preferinte pentru unii si alegeri pentru altii. Si exista portocale. Si peste toate acestea exista aceia care le daruiesc. Modul, momentul, si daruirea cu care o face cineva este de fapt ceea ce conteaza. Stiu, aici o sa ma contrazica foarte multa lume. Iar bati campii, materialul conteaza, banii fac lumea sa se invarta, etc. Si din nefericire oricine gandeste asa are dreptate. Cel putin in lumea pe care o traim zi de zi. Dar tot oricine gandeste asa a pierdut din vedere un lucru esential. Nu mai are nimic din puritatea pe care a avut-o atunci cand era copil. Iar asta nu se poate cumpara cu absolut nimic. Si nimeni in afara de tine nu o sa ti-o redea vreodata. Iar daca ai pierdut-o si daca nici nu doresti macar o parte din ea inapoi, inseamna ca meriti toate trenuletele din lumea aceasta. Poleite cu aur.

Astazi, timpul a mai pus inca un an la cati am avut pana ieri. Cu fraza asta ma apuca asa o frenezie de parca tocmai scriu in jurnalul intim din liceu. Nu al meu, ca nu aveam:).

Nu am considerat niciodata ca ziua mea de nastere, repetata in fiecare an, ar fi o zi deosebita. Si ca atare nici nu am tratat-o intr-un mod special. Insa nu a fost tot timpul asa… Cu mai bine de 20 de ani in urma, cautam sa fac cate ceva “special”. Nu tocmai un party zgomotos si alcoolic, pentru ca nu era pe gustul meu. Insa se intampla sa imi doresc ceva… Era un fel de zi mai egoista, in care ma asteptam sa primesc felicitari si urari de bine, in timp ce eu imi ofeream cate ceva. Putea sa fie ceva ce tinea numai de mine, sau sa fie ceva material, in limita in care mi-o permiteam. O simteam ca fiind o zi altfel, desi nu imi doream neaparat acest lucru. Au fost si momente cand am dorit sa fiu singur, si nu mi se pare deloc trist sau deplasat acest fapt. Pana la urma, dorinta mea era legitima daca stau sa ma gandesc ca m-am nascut intr-o dupa amiaza. Asta inseamna ca pana atunci am fost singur in locatia cu pricina, probabil dand cu capul la vale si incercand sa ies la lumina. Pai de ce nu ar fi bine sa fac asta si acum, macar pana dupa amiaza?

Si astazi am observat ca ziua nu este una speciala. Insa lucrurile s-au schimbat in unele aspecte. Apreciez mult mai mult urarile care se simt venite din ceea ce crede cel ce le face. Si probabil ca am ajuns sa le “vad” mult mai bine. Asa cum la fel de mult apreciez o privire care poate spune mai mult decat o declaratie intreaga. Dar nu asta este ce cred ca s-a schimbat esential. Poate lucrul cel mai important este ca nu mai tin sa fie o zi a mea. Daca tot este una pe an si se presupune ca este mai speciala, atunci doresc sa o folosesc pentru cei care o apreciaza si care tin la acest lucru. Parinti, familie, prieteni, colegi, etc, toti cei care cred ca ziua asta inseamna ceva pentru ei, toti ar trebui sa primeasca cate o bucatica din ea. Asa ca vreau sa o tai felii, sa o pun pe o tava mare de lemn, mirosind a menta proaspata si a boabe de cafea, si sa o ofer tuturor celor care cred ca ziua asta este una altfel. Am mai spus-o si sunt convins de ceva timp de acest lucru, satisfactia individuala este limitata iar la capatul ei sta un hau fara culoare, miros sau forma. Asta simti daca iti oferi totul numai tie. Faptul ca exista oameni (multi sau putini) care se bucura in mod real de existenta ta pe acest taram, este ceva ce nu poate fi cuantificat.

Nu, nu imi doresc ca de “ziua mea” sa am pace si liniste, sa beau ca sa uit ceva sau sa merg la cabana in pustietate, la club de fite sau intr-o excursie, ca sa “am ce sa imi aduc aminte”  a doua zi sau la batranete (cand o fi aia:D).

Vreau sa realizez ce am realizat si in acest an, ca exista oameni care sunt langa mine nu numai declarativ. Si vreau sa fiu inconjurat de ei, iar ei de mine. Probabil ca asa se gandesc cei ce imbatranesc. Oare sa fie datorita faptului ca unora ni se schimba sistemul de valori?…  Desi daca este sa gandesc cum imi spunea cineva azi, “ai 20 de ani trecuti dupa 18, asta inseamna ca faci cat 2 adolescenti:D”. Merita retinuta ideea, la anul am de gand sa fac 19:).

Consider ca una din cele mai placute senzatii egoiste pe care le am acum, de “ziua mea”, este aceea cand realizez in mod obiectiv ca am evoluat. Ca om.

Cred ca una din calitatile cele mai rare pe care le poti intalni la o fiinta umana, este aceea ca atunci cand este ridicata in slavi de cei din jur, in mod constant si un timp indelungat, el (ea) sa ramana cu picioarele pe pamant.

Cu cat trec prin anumite locuri si intalnesc persoane pe care nu le-am mai vazut, imi intaresc convingerea unei imagini. Ma gandesc la un tot unitar, sa zicem o sfera in care erau puse calitati si defecte, bune si rele, plusuri si minusuri, etc. Totul era functional in acea sfera. Era perfect. Un mediu inchis ideal. Sfera a fost descoperita si sparta de catre oamenii primitivi. Tot ce era acolo s-a revarsat si fiecare a apucat ce a putut. Asa cum o ceata de infometati goleste un camion cu alimente, fiecare a pus mana pe ce a putut, fara insa sa stie daca a apucat o calitate sau un defect, un plus sau un minus. Si tot ce au luat le-a intrat in fire, in piele, in suflet si in sange. S-a absorbit in toata fiinta lor. Speriati si neintelegand ce se intampla, oamenii au fugit in padure, in pesteri, pe apa si in munti. Cand s-au linistit, au iesit la lumina din nou si si-au dat seama ca nu patisera nimic foarte rau. Doar ca unii au inceput sa munceasca, altii sa fure, unii sa loveasca, altii sa vindece. Sa judece, sa trandaveasca, sa cante si sa ierte. Si treptat, toate acestea au inceput sa evolueze. Sau sa involueze, depindea de ei, de ce faceau, de ce gandeau, de ce isi propuneau. Au trecut ani, genele s-au incrucisat, oamenii au evoluat. Sau involuat… A depins tot de ei.

Astazi suntem departe de acea perfectiune functionala din cadrul sferei. Este evident ca traim intr-o lume imperfecta. Nu ne intereseaza cum o vedem atunci cand suntem fericiti. Ne aducem aminte de defectele ei atunci cand suntem nefericiti. O consideram dreapta sau nedreapta in functie de momentele pe care le traim.

Eu am invatat ca deseori este bine sa te intorci la radacina ca sa intelegi cum creste ceva. Asa ca revin la sfera. Si la o gramada de oameni primitivi si curiosi, gata sa o sfarme din dorinta…

Care o fi fost dorinta lor?

Cunosc oameni carora nu le plac inceputurile. Din teama, din cauza faptului ca sunt circumspecti, din comoditate. Din cauza ca necunoscutul are culoarea neagra pentru ei.

Cunosc oameni carora inceputurile le sunt indiferente. Au devenit blazati in viata. Prea incercati uneori. Au avut parte de prea multe inceputuri si de aproape tot atatea dezamagiri. Inceputurile mai creioneaza cel mult un zambet pe figurile lor, si acela transformat treptat intr-o grimasa.

Cunosc oameni care iubesc inceputurile. Le adora, s-ar inlantui zilnic cu cate unul si ar traversa cu el fiecare coltisor de lume. Ar avea singurul regret ca lumea este prea marunta pentru ei si inceputurile lor.

Desi atat de diferiti, toti cei de mai sus se raporteaza in anumite momente cheie, tot la inceputuri. Zilnic auzi spunand lume in jurul tau: “…la inceput era mai atenti colegii cu mine, eram mai apreciat, se purtau mai frumos” sau “…ce bine era la inceput cand imi trimiteai flori si imi acordai atentie, ma asteptai cand ieseam de la scoala” sau “…aveam atata energie la inceput, simteam ca pot sa mut muntii din loc” sau “…chiar daca aveam salariul mai mic, era atmosfera placuta si colegii erau simpatici, nu mai este gasca aia care a fost…”. Exemplele pot continua la nesfarsit, ele nu fac decat sa scoata in evidenta ca in proportie majoritara inceputurile au avantaje, sunt colorate in roz  cu picatele vernil. La inceputuri sunt minimizate problemele, nu se vad dezavantajele. Este insa foarte interesant unde percepe fiecare inceputul. Pentru ca de multe ori, inceputul nu se raporteaza la pasii de initiere. Inceputurile sunt asociate cu perioada de glorie, cu perioada nostalgica, cea dupa care tanjesc de regula oamenii. Chiar daca inceputul unora se afla la mijloc, el tot ca si inceput este perceput.

Gata cu explicatiile, acum sunt in masura sa propun “teoria inceputurilor”. Ea consta in faptul ca si celor carora nu le plac inceputurile, sau le sunt indiferente, le este arondat un inceput. Unul la care se raporteaza ei, nu neaparat cel cronologic. Teoria mea mai spune ca oamenii care iubesc inceputurile vor trage din greu langa cei din celelalte doua categorii. Si viceversa este valabila.  Ca inceputurile devin tot mai rare odata cu inaintarea in varsta. Insa apar tot mai des finalurile. Pentru ca nu mai incepem ceva, observam cu incordare ca totul se termina. Ajungi sa ai senzatia ca sub linie sunt mai multe finaluri decat inceputuri. Imposibil, mai ales daca te mai gandesti ca sunt si unele neterminate:). Si mai spune teoria mea, ca daca nu-l intelegi pe cel care incepe, sa nu ii sari la beregata. Pentru ca nimic nu are continuare daca nu incepe (asta este foarte inteligenta).

Eu cred ca cei care sunt capabili sa inceapa ceva si sa continue gasind noi inceputuri in continuarile lor, au toate sansele sa ajunga sa zambeasca in fiecare anotimp sau perioada a vietii.