Melcul

Nu aveam mai mult de 8 ani atunci cand alergam printr-o ploaie asemanatoare cu cea de azi. In goana mea printre gardurile vii din preajma scolii, am vazut prea tarziu melcul cu cochilie. Senzatia pe care am avut-o atunci cand l-am calcat cu piciorul drept este greu de descris. Chiar si la greutatea mea firava de atunci, combinata cu viteza pe care o aveam, au fost suficiente pentru a narui universul acelei fiinte. M-am oprit si nu stiam ce sa fac. Dupa cateva secunde de suspans am luat ce mai ramasese din melc si l-am depus cu grija pe iarba de dupa gardul viu. Am considerat ca acolo este locul lui si ca daca nu ar fi iesit la plimbare pe asfaltul dedicat oamenilor, nimic din aceasta tragedie nu s-ar fi intamplat. Apoi nu am mai alergat pana la scoala, insa mi-am format atat de bine acea imagine incat si astazi, la peste 30 de ani de la intamplare, totul este atat de clar, de la locul unde s-a intamplat si pana la fragmentele de cochilie pe care le-am tinut in mana pentru cateva secunde.

Astazi treceam printre aceleasi garduri vii, iar ploaia scosese pe aleile dintre blocuri, micile vietuitoare care isi cara in spate cochilia. Mergeam destul de grabit insa m-am oprit de 4 ori pentru a culege melcii si a-i pune “inapoi” pe iarba, dincolo de gardul viu. Atunci am realizat ca de fiecare data cand sunt in situatii asemanatoare, de ani buni i-au melcii si le caut un loc cu iarba, ferit de rotile masinilor si picioarele oamenilor.

Pentru mine a fost unul dintre cele mai bune si nefericite exemple, ca in viata omul este supus greselii. Iar prin greseala inteleg sa faci un lucru “rau” pe care nu ti-ai fi dorit niciodata sa il pui in practica in mod voluntar. Greseala nu are scuza si este involuntara. Orice alte derivatii, supozitii si scuze nu fac decat ca greseala sa nu mai fie greseala. Cea mai mica intentie sau gand care te bantuie, fac ca greseala sa fie “cu intentie”. Iar atunci vorbim despre o actiune voluntara, fie ea si 1%. Care nu mai poate fi numita greseala.

Greseala cu strivirea melcului pare o intamplare simpla cu o vietuitoare care se poate spune ca lasa bale. Este insa cu mult mai mult de atat. O greseala te poate determina sa faci bine din convingere sau dintr-un sentiment de remuscare. Bine este si una si alta consider eu, insa convingerea se diferentiaza cu mult de remuscare. Pentru mine cel putin, nu este tot una sa te duci la biserica pentru a-ti “spala” pacatele pe care le-ai facut cu buna stiinta in scopul capatuirii tale sau /si al familiei eventual, si a te duce la biserica pentru ca este locul unde tu consideri ca te reculegi din simpla credinta. M-am intrebat de multe ori, de ce acei oameni care stiu ca au ceva negru pe suflet nu se duc in mijlocul naturii sau chiar al oamenilor pentru a “li se ierta pacatele”? Pentru ca oricum dupa ce pleaca de acolo vor face altele. La multi oameni asa functioneaza totul. Ca o spalare pe maini si o curatenie de spoiala pentru a putea sa ne murdarim din nou. Nu, ei se duc la biserica, dau bani la cutia milei si eventual fac donatii, dupa care se intorc sa faca inzecit alte lucuri necurate, doar pentru faptul ca au sufletul aparent curat.

Melcul strivit cu mai bine de 30 de ani in urma m-a determinat sa veghez asupra altor sute de melci. Nu intr-un mod fatalist, facandu-mi un tel in viata din aceasta. Dar atunci cand se iveste ocazia nu stau pe ganduri. Uneori mai am remuscari pentru strivirea acelei cochilii si a locatarului ei, insa sunt mult prea constient ca a repune un melc in elementul lui natural de viata, este un lucru bun.

Chiar daca melcii sunt balosi si poate ca unii dintre ei vor sa descopere lumea luand-o la tarait printre aleile asfaltate de aceeasi oameni care au creat civilizatia si care ii calca astazi in picioare.

 

Leave a Reply