Gradinita

Azi am trecut pe langa gradinita. Acel loc in care am crescut in grupa mica, mijlocie si mare. Nu am revazut-o  decat de vreo 5-6 ori de cand am parasit-o cu mare drag. Astazi eram la pas si i-am dat mai multa atentie.

Gradinita mea de azi este ca o femeie de intuneric. Din aceea care noaptea in lumina neonului chior iti pare daca nu frumoasa, macar draguta. Cand o vezi de dimineata, dupa ce isi racaie zugraveala de pe fata si rujul de pe langa buze, incepi sa crezi ca ai gresit. Atunci iti dai seama ca nu ai schimbat decat 2 vorbe cu ea pe semiintunerc. Indoiala devine semicertitudine. Pui o intrebare si astepti un raspuns. Primesti un zambet tamp si te edifici: ai gresit cu siguranta. Se numeste ca traiesti si ca ai invatat cate ceva. Asa este si gradinita “mea” azi. Galbena sfredelitoare, cu fond de ten din belsug peste zidurile strambe. Rujul seamana cu cu termopanele albe. Pentru ca sunt montate stramb. Cu timp in urma era un portocaliu pai care nu ascundea nimic. Nici tencuiala prost aplicata si nici micile fisuri din ziduri. Dar iti venea sa intri in cladire, macar era o culoare placuta. In rest, azi pare frumoasa la prima privire. Poate pentru ca este primavara si a inverzit iarba si s-a ingalbenit papadia. Zambesc; pana la urma si gradinita tine trendul societatii: sa parem mai gatiti si primeniti dar sa vina musafirii numai cand si cu cine spunem noi.

Gardul are vreo 2,5 m, din fier forjat grosolan, vopsit gri inchis si cu varfurile indoite amenintator in exterior, catre trecatori. Acum vreo 35 de ani era un gard din placi de beton sparte, prin care se vedea din loc in loc. Tin minte ca ne uitam la trecatorii nevinovati de pe trotuar, si cateodata mai strigam la ei si ii speriam. Dar asa este, acum poti sa vezi in interior, sa stii ce se intampla cu odraslele. Ar fi o problema. Observ iarba verde si cruda precum si 2 tobogane colorate, din plastic. Par neatinse. Iarba este necalcata. Cu timp in urma era acolo o groapa de nisip, peste care saream de imi zdreleam zilnic genunchii. Despre iarba nici macar nu putea fi vorba, pentru ca mai toata ziua ne jucam afara si nu apuca sa creasca dupa ce era tavalita in picioare de hoardele de vizigoti nestapaniti. Chiar si atunci cand picura consecutiv. Nu aveam nici un tobogan si nici alte jucarii destepte care sa ne stimuleze deprinderile. Insa cred ca pot si acum sa concurez decent la nivel de amator, in vreo 5-6 sporturi. Atunci inventam jocuri in fiecare saptamana si tot asa de repede le uitam.

In spatele gradinitei, langa intrarea in subsol, unde banuiesc ca se mai afla si acum centrala si spatiul de depozitare, vad niste lazi. Din acelea in care a fost margarina. Probabil ca aia se mananca acum la micul dejun. Eu si acum asociez gradinita cu paine cu unt si cu gem. Dar nu oricum. Feliile erau taiate neregulat si erau unse ciudat, gemul se intrepatrundea cu untul apos. Doamne cat de bune erau. De multe ori, mai adaugam 2 cani de ceai cu gust de ierburi si doar aia mancam toata ziua. Ciorba era un chin, tocanita o gustam din cand in cand iar varza era pentru a fi returnata la cazan.

Intrarea de azi este o sera din termopane albe. Numai ca nu se vede nimic in interior. “Ieri” acolo era o mare de plante pe care le udam si noi din cand in cand, sub indrumarea educatoarei noastre. Si azi tin minte ca apa se punea in tavita si niciodata la pranz, cand batea soarele pe plante. Privirea imi fuge la geamurile curate. Admirandu-le ma gandesc cat de curate sunt acum. Eu le stiam pline de amprentele degetelor noastre murdare de plastelina. Si de hartii si cartoane pe care le faceam si le decupam. Umpleam ferestrele cu operele noastre colorate. Poate ca arata ca un circ pe dinafara, insa in interior era cea mai calduroasa atmosfera.

Nu stiu unde, azi mai am o poza cu o educatoare pe care am iubit-o din tot sufletul meu de copil mic si rau. Stiu ca eram rau pentru ca il bagam pe Anton cu capul in cosul de gunoi. Numai atunci cand batea fetele. Eram un mic justitiar. Pacat ca nu m-a tinut elanul pana azi. Nu ma intrecea nimeni la viteza, chiar daca plateam asta cu pretul genunchilor cojiti tot timpul. Eram iubit de bucatarese si aveam acces la bucatarie cand doream, doar ca eram pus sa cant “Frumoasa-i vecina noastra”. Ma sacrificam, orice pentru o felie de paine cu unt si cu gem… Da, de educatoare spuneam. Era cea mai blanda figura a undei educatoare. Cred ca era studenta si facea practica la noi cat timp a fost bolnava Doamna principala. De fapt, cea tanara a si plecat dupa cateva luni de zile si tare am mai suferit fara sa spun la nimeni. Cu ea ma trezeam in acorduri de muzica frumoasa si avea o tonalitate incredibil de calda a vocii. Nu puteam sa o supar niciodata. Desi faceam asta fara sa ma straduiesc deloc:D.

Revin la gradinita de azi si observ ca este si mansardata. Probabil ca a crescut numarul de copii. Sau…poate ca nu. Ma uit mai atent si vad ca in fapt curtea gradinitei este cam 1/3 din cat o stiam eu. Deh, febra imobiliara. Acum sunt blocuri noi, inguste si moderne, lipite de o latura a ceea ce a mai ramas din curtea gradinitei. Probabil revendicari de terenuri, retrocedari perfect legale, pana la urma legea este lege. Fac un exercitiu de imaginatie si rememorez cum era la interior. Din pacate, sau poate din fericire nu am cu ce sa compar astazi. Sunt niste lacate mari pe poarta pe care scrie mare “Nu blocati accesul”. Apoi vad tot felul de orare si de “comunicari” catre “dragi parinti”. Asa o fi mai bine si modern acum. Atunci stiu ca educatoarea vorbea cu mama sau cu bunicul cand acestia ma luau din clasa cu miros de paturi de panza. In fiecare zi.

Ma indepartez de gradinita si dupa cativa pasi ma intorc sa cuprind intreaga priveliste; este urata, ce mai, este asa ca o femeie de intuneric. Nu are gingasie, nu are suflet, nu are farmec, nu are nimic care m-ar face sa imi duc copilul la ea. Ce remarca interesanta, spusa tot de mine, eu ala care atunci cand eram mic, urlam cat ma tineau plamanii, in diminetile in care ma lasau ai mei cu nasul lipit de geam si ochii dupa ei.

Lasa, imi spun in timp ce ma indepatrez fara nici un chef, poate ca s-a schimbat gradinita si nu mai imi place mie de ea pentru ca o vad cu ochiii unui om rutinat si obosit; macar copiii au ramas le fel. Oare….?

Leave a Reply