Archive for April, 2014

Melcul

Thursday, April 24th, 2014

Nu aveam mai mult de 8 ani atunci cand alergam printr-o ploaie asemanatoare cu cea de azi. In goana mea printre gardurile vii din preajma scolii, am vazut prea tarziu melcul cu cochilie. Senzatia pe care am avut-o atunci cand l-am calcat cu piciorul drept este greu de descris. Chiar si la greutatea mea firava de atunci, combinata cu viteza pe care o aveam, au fost suficiente pentru a narui universul acelei fiinte. M-am oprit si nu stiam ce sa fac. Dupa cateva secunde de suspans am luat ce mai ramasese din melc si l-am depus cu grija pe iarba de dupa gardul viu. Am considerat ca acolo este locul lui si ca daca nu ar fi iesit la plimbare pe asfaltul dedicat oamenilor, nimic din aceasta tragedie nu s-ar fi intamplat. Apoi nu am mai alergat pana la scoala, insa mi-am format atat de bine acea imagine incat si astazi, la peste 30 de ani de la intamplare, totul este atat de clar, de la locul unde s-a intamplat si pana la fragmentele de cochilie pe care le-am tinut in mana pentru cateva secunde.

Astazi treceam printre aceleasi garduri vii, iar ploaia scosese pe aleile dintre blocuri, micile vietuitoare care isi cara in spate cochilia. Mergeam destul de grabit insa m-am oprit de 4 ori pentru a culege melcii si a-i pune “inapoi” pe iarba, dincolo de gardul viu. Atunci am realizat ca de fiecare data cand sunt in situatii asemanatoare, de ani buni i-au melcii si le caut un loc cu iarba, ferit de rotile masinilor si picioarele oamenilor.

Pentru mine a fost unul dintre cele mai bune si nefericite exemple, ca in viata omul este supus greselii. Iar prin greseala inteleg sa faci un lucru “rau” pe care nu ti-ai fi dorit niciodata sa il pui in practica in mod voluntar. Greseala nu are scuza si este involuntara. Orice alte derivatii, supozitii si scuze nu fac decat ca greseala sa nu mai fie greseala. Cea mai mica intentie sau gand care te bantuie, fac ca greseala sa fie “cu intentie”. Iar atunci vorbim despre o actiune voluntara, fie ea si 1%. Care nu mai poate fi numita greseala.

Greseala cu strivirea melcului pare o intamplare simpla cu o vietuitoare care se poate spune ca lasa bale. Este insa cu mult mai mult de atat. O greseala te poate determina sa faci bine din convingere sau dintr-un sentiment de remuscare. Bine este si una si alta consider eu, insa convingerea se diferentiaza cu mult de remuscare. Pentru mine cel putin, nu este tot una sa te duci la biserica pentru a-ti “spala” pacatele pe care le-ai facut cu buna stiinta in scopul capatuirii tale sau /si al familiei eventual, si a te duce la biserica pentru ca este locul unde tu consideri ca te reculegi din simpla credinta. M-am intrebat de multe ori, de ce acei oameni care stiu ca au ceva negru pe suflet nu se duc in mijlocul naturii sau chiar al oamenilor pentru a “li se ierta pacatele”? Pentru ca oricum dupa ce pleaca de acolo vor face altele. La multi oameni asa functioneaza totul. Ca o spalare pe maini si o curatenie de spoiala pentru a putea sa ne murdarim din nou. Nu, ei se duc la biserica, dau bani la cutia milei si eventual fac donatii, dupa care se intorc sa faca inzecit alte lucuri necurate, doar pentru faptul ca au sufletul aparent curat.

Melcul strivit cu mai bine de 30 de ani in urma m-a determinat sa veghez asupra altor sute de melci. Nu intr-un mod fatalist, facandu-mi un tel in viata din aceasta. Dar atunci cand se iveste ocazia nu stau pe ganduri. Uneori mai am remuscari pentru strivirea acelei cochilii si a locatarului ei, insa sunt mult prea constient ca a repune un melc in elementul lui natural de viata, este un lucru bun.

Chiar daca melcii sunt balosi si poate ca unii dintre ei vor sa descopere lumea luand-o la tarait printre aleile asfaltate de aceeasi oameni care au creat civilizatia si care ii calca astazi in picioare.

 

Gradinita

Tuesday, April 22nd, 2014

Azi am trecut pe langa gradinita. Acel loc in care am crescut in grupa mica, mijlocie si mare. Nu am revazut-o  decat de vreo 5-6 ori de cand am parasit-o cu mare drag. Astazi eram la pas si i-am dat mai multa atentie.

Gradinita mea de azi este ca o femeie de intuneric. Din aceea care noaptea in lumina neonului chior iti pare daca nu frumoasa, macar draguta. Cand o vezi de dimineata, dupa ce isi racaie zugraveala de pe fata si rujul de pe langa buze, incepi sa crezi ca ai gresit. Atunci iti dai seama ca nu ai schimbat decat 2 vorbe cu ea pe semiintunerc. Indoiala devine semicertitudine. Pui o intrebare si astepti un raspuns. Primesti un zambet tamp si te edifici: ai gresit cu siguranta. Se numeste ca traiesti si ca ai invatat cate ceva. Asa este si gradinita “mea” azi. Galbena sfredelitoare, cu fond de ten din belsug peste zidurile strambe. Rujul seamana cu cu termopanele albe. Pentru ca sunt montate stramb. Cu timp in urma era un portocaliu pai care nu ascundea nimic. Nici tencuiala prost aplicata si nici micile fisuri din ziduri. Dar iti venea sa intri in cladire, macar era o culoare placuta. In rest, azi pare frumoasa la prima privire. Poate pentru ca este primavara si a inverzit iarba si s-a ingalbenit papadia. Zambesc; pana la urma si gradinita tine trendul societatii: sa parem mai gatiti si primeniti dar sa vina musafirii numai cand si cu cine spunem noi.

Gardul are vreo 2,5 m, din fier forjat grosolan, vopsit gri inchis si cu varfurile indoite amenintator in exterior, catre trecatori. Acum vreo 35 de ani era un gard din placi de beton sparte, prin care se vedea din loc in loc. Tin minte ca ne uitam la trecatorii nevinovati de pe trotuar, si cateodata mai strigam la ei si ii speriam. Dar asa este, acum poti sa vezi in interior, sa stii ce se intampla cu odraslele. Ar fi o problema. Observ iarba verde si cruda precum si 2 tobogane colorate, din plastic. Par neatinse. Iarba este necalcata. Cu timp in urma era acolo o groapa de nisip, peste care saream de imi zdreleam zilnic genunchii. Despre iarba nici macar nu putea fi vorba, pentru ca mai toata ziua ne jucam afara si nu apuca sa creasca dupa ce era tavalita in picioare de hoardele de vizigoti nestapaniti. Chiar si atunci cand picura consecutiv. Nu aveam nici un tobogan si nici alte jucarii destepte care sa ne stimuleze deprinderile. Insa cred ca pot si acum sa concurez decent la nivel de amator, in vreo 5-6 sporturi. Atunci inventam jocuri in fiecare saptamana si tot asa de repede le uitam.

In spatele gradinitei, langa intrarea in subsol, unde banuiesc ca se mai afla si acum centrala si spatiul de depozitare, vad niste lazi. Din acelea in care a fost margarina. Probabil ca aia se mananca acum la micul dejun. Eu si acum asociez gradinita cu paine cu unt si cu gem. Dar nu oricum. Feliile erau taiate neregulat si erau unse ciudat, gemul se intrepatrundea cu untul apos. Doamne cat de bune erau. De multe ori, mai adaugam 2 cani de ceai cu gust de ierburi si doar aia mancam toata ziua. Ciorba era un chin, tocanita o gustam din cand in cand iar varza era pentru a fi returnata la cazan.

Intrarea de azi este o sera din termopane albe. Numai ca nu se vede nimic in interior. “Ieri” acolo era o mare de plante pe care le udam si noi din cand in cand, sub indrumarea educatoarei noastre. Si azi tin minte ca apa se punea in tavita si niciodata la pranz, cand batea soarele pe plante. Privirea imi fuge la geamurile curate. Admirandu-le ma gandesc cat de curate sunt acum. Eu le stiam pline de amprentele degetelor noastre murdare de plastelina. Si de hartii si cartoane pe care le faceam si le decupam. Umpleam ferestrele cu operele noastre colorate. Poate ca arata ca un circ pe dinafara, insa in interior era cea mai calduroasa atmosfera.

Nu stiu unde, azi mai am o poza cu o educatoare pe care am iubit-o din tot sufletul meu de copil mic si rau. Stiu ca eram rau pentru ca il bagam pe Anton cu capul in cosul de gunoi. Numai atunci cand batea fetele. Eram un mic justitiar. Pacat ca nu m-a tinut elanul pana azi. Nu ma intrecea nimeni la viteza, chiar daca plateam asta cu pretul genunchilor cojiti tot timpul. Eram iubit de bucatarese si aveam acces la bucatarie cand doream, doar ca eram pus sa cant “Frumoasa-i vecina noastra”. Ma sacrificam, orice pentru o felie de paine cu unt si cu gem… Da, de educatoare spuneam. Era cea mai blanda figura a undei educatoare. Cred ca era studenta si facea practica la noi cat timp a fost bolnava Doamna principala. De fapt, cea tanara a si plecat dupa cateva luni de zile si tare am mai suferit fara sa spun la nimeni. Cu ea ma trezeam in acorduri de muzica frumoasa si avea o tonalitate incredibil de calda a vocii. Nu puteam sa o supar niciodata. Desi faceam asta fara sa ma straduiesc deloc:D.

Revin la gradinita de azi si observ ca este si mansardata. Probabil ca a crescut numarul de copii. Sau…poate ca nu. Ma uit mai atent si vad ca in fapt curtea gradinitei este cam 1/3 din cat o stiam eu. Deh, febra imobiliara. Acum sunt blocuri noi, inguste si moderne, lipite de o latura a ceea ce a mai ramas din curtea gradinitei. Probabil revendicari de terenuri, retrocedari perfect legale, pana la urma legea este lege. Fac un exercitiu de imaginatie si rememorez cum era la interior. Din pacate, sau poate din fericire nu am cu ce sa compar astazi. Sunt niste lacate mari pe poarta pe care scrie mare “Nu blocati accesul”. Apoi vad tot felul de orare si de “comunicari” catre “dragi parinti”. Asa o fi mai bine si modern acum. Atunci stiu ca educatoarea vorbea cu mama sau cu bunicul cand acestia ma luau din clasa cu miros de paturi de panza. In fiecare zi.

Ma indepartez de gradinita si dupa cativa pasi ma intorc sa cuprind intreaga priveliste; este urata, ce mai, este asa ca o femeie de intuneric. Nu are gingasie, nu are suflet, nu are farmec, nu are nimic care m-ar face sa imi duc copilul la ea. Ce remarca interesanta, spusa tot de mine, eu ala care atunci cand eram mic, urlam cat ma tineau plamanii, in diminetile in care ma lasau ai mei cu nasul lipit de geam si ochii dupa ei.

Lasa, imi spun in timp ce ma indepatrez fara nici un chef, poate ca s-a schimbat gradinita si nu mai imi place mie de ea pentru ca o vad cu ochiii unui om rutinat si obosit; macar copiii au ramas le fel. Oare….?

Masina cu care nu te plictiseai

Monday, April 7th, 2014

Priveam in gol la semaforul care se incapatana sa arate culoarea rosie. Atunci am observat ca de pe banda din stanga, cineva ma privea insistent. Am privit prin geamul meu care era relativ curat:D si am vazut o Dacie rosie, foarte asemanatoare cu cea pe care o avusesem si eu cu ceva ani in urma. In ea, doi tineri zambitori, se uitau smechereste la mine. Le-am zambit si eu, iar soferul a inceput sa ambaleze motorul, semnaland dorinta unei eventuale scurte intreceri, deoarece eram primii la semafor. Le-am zambit in continuare si am dat usor din cap a negatie. Ma grabeam dar chiar nu aveam chef de gluma lor, haioasa de altfel avand in vedere diferenta de cai putere intre cele  doua masini. Brusc s-a facut verde, iar bestia rosie a plecat cu scrasnet de roti, avantandu-se plina de elan catre urmatorul semafor, care era tot rosu… Am ras de-a binelea privindu-i cum radeau si ei in hohote uitandu-se in oglinzile retrovizoare.

Intamplarea de azi mi-a adus aminte de o primavara in care fratele meu devenise proaspat sofer si ma luase in dreapta lui pentru o plimbare demonstrativa prin oras. In urma cu destui ani de zile, la volanul unei Dacia 1310 rosii, proprietatea tatalui nostru, fratele meu imi demonstra abilitatile sale de conducator. Am plecat de la semafor, pe o strada care avea si sine de tramvai pe centru. S-a auzit un clinchet destul de zgomotos la trecerea peste calea tramvaiului si am vazut cum niste piese circulare se rostogolesc inaintea noastra pe sine. Am ras si am spus ca poate vine si vreo roata de la o masina din spatele nostru, mai ales ca eram fani ai scurt metrajelor Stan si Bran. Am continuat sa mergem pana cand un bec de pe bord a inceput sa se aprinda stupid si fara sens in opinia noastra. L-am ignorat si a trebuit totusi sa ne oprim in momentul in care de sub capota daciei noastre a inceput sa iasa un abur dens. Ne-am oprit si am sunat proprietarul masinii care a sosit si a constatat ca odata cu acel clinchet, piesele care plecasera la plimbare pe sinele tramvaiului constituiau in fapt fosta fulie a masinii care se despicase probabil in 2-3 bucati. Ramasesem asadar fara curea si fara racire, iar ce a urmat pana la explozia radioatorului nu au fost decat consecinte ale amintitei pierderi.

Astazi ma straduiesc sa conduc o masina sigura, cu plan de revizii si cu cat mai multe stele’ NCAP, cu consum redus de noxe si alte lucruri inteligente si servicii exmplare ale Europei moderne. Dar nimeni si nimic nu ma poate convinge ca in oricare dintre masinile astea noi si moderne te poti distra mai copios decat o puteai face intr- o dacie 1310 rosie.