Un leu si zece bani

Cumparasem un castravete, 3 rosii, doi ardei, 15 masline si un mustar. Ma pregateam sa le platesc, cand in micul magazin de cartier a intrat un pusti. Mi-a atras atentia privirea lui. Ochisorii lui erau vii si sfredelitori, emanau acea inocenta copilareasca plina de incredere si de lipsa a problemelor de zi cu zi. Culoarea capruie a ochilor si vivacitatea acestora contrasta puternic cu imaginea fizica a copilului. Era imbracat destul de saracacios si avea un fizic plapand. Parea cuminte, prea cuminte pentru varsta lui. Avea o modestie respectuoasa si parea ca aripile ii fusesera deja retezate, poate de prea multe atentionari si piedici survenite in cei probabil 7-8 ani de viata. Dar asta este parerea mea, imaginea mea fabricata in cateva zeci de secunde in care l-am privit.

Parea ca stie exact de ce a intrat in magazin, s-a oprit direct la casierie si de undeva de acolo a luat ceva invelit intr-un staniol albastru lucios. Nu am avut timp sa vad ce scria pe pachetel pentru ca totul s-a petrecut foarte repede. L-a pus cu o mana  in fata femeii care incasa banii si simultan a deschis celalalt pumn micut in care tinea niste bani. Casierita i-a spus sec “un leu si zece bani”. Exact atat tinea si el in mana lui mica. Avea o hartie de un leu si o moneda de 10 bani. A spus multumesc si a plecat, nu inainte de a-mi arunca o privire victorioasa. I-am zambit si a parut putin incurcat, a incercat sa isi ascunda trofeul proaspat cumparat.

Nu am cum sa redau o privire. Este ca si cum vreau sa povestesc o soapta intr-un rasarit de soare. Momentul cand acea mana mica alba si usor tremuranda a lasat banii exacti pe tejghea si a luat acea eugenie, napolitana sau ce o fi fost ea, a fost atat de incarcat pentru mine incat am ramas incremenit cu rosiile si maslinele mele. Amestecul acela de pui de om deja incercat de viata, ochiii lui vii si caprui, zambetul stingher si fericirea incredibila care i se citea pe chip dupa ce cumparase micul pachetel, mi-a amintit cat sunt de norocos. Nu pentru ca am platit 19 lei si 45 de bani. Nici pentru ca mergeam sa mananc ce tocmai cumparasem. Nici pentru ca eu conduceam o masina iar el era pe trotuar cu mama lui, asteptand autobuzul. Norocul meu consta in faptul ca inca am acea capacitate de a vedea, filtra si ma bucura de asemenea intamplari.

Cand aveam varsta acelui copil mancam mere padurete din copacii de pe langa blocurile vecine cu scoala. Goleam salcamii de florile dulci si cautam macris pe campul de langa calea ferata. Festinul era cand imi lasa mama 2 lei si 75 de bani si aveam o mare problema: ce sa imi cumpar de la cofetarie; inghetata sau ciocolata de casa? Rupeam o bucata din buretele din clasa pentru a-mi sterge pantofii inainte sa ajung acasa. Jucam fotbal in mai toate pauzele iar apa de ploaie si buretele tineau loc de crema de ghete. Ne luptam pe barna din curtea scolii si scoteam zgura din palme cu un ac sterpelit din trusa de croitorie a mamei. Aveam insa un element comun cu acel copil: privirea si 2 ochii caprui.

Imi plac pustii aia care calca prin balti si au fix un leu si zece bani pentru o eugenie. Imi plac mamele lor care ii asteapta in afara magazinului, impovarate de grija zilei de maine. Imi plac tatii lor care se lupta zilnic cu toate legile idioate ale acestei tari, cu multinationalele si cu regimul acesta indobitocit de goana dupa bani. Imi plac fratii si surorile pustilor. Aceia care sunt consemnati acasa pentru a avea grija de cei mici. Iubesc oamenii care se lupta in stilul cel mai frumos in viata, si care apreciaza ceea ce au, fara a-i roade invidia aceea stupida fata de hainele “de marca” pe care le poarta copilul vecinului.

Am vazut copii care nu stiu sa mai aprecieze aproape nimic. Care cred ca li se cuvine aproape orice. Care au asteptari create de cei din jurul lor si nu de inocenta copilariei. Eu imi aduc aminte si cred cu tarie si acum ca fericirea unui copil este simpla si cutremurator de directa. Noi ii stricam. Noi aia care avem asteptari idioate si vrem sa facem din ei “oameni”. Noi care le impunem de la cele mai fragede varste, sisteme de valori care nu au nici o legatura cu fiinta umana pura din ei.

Din ce in ce mai mult, parintii strang milioane pentru a aduce fericire in sufletele copiilor lor. Eu am vazut ieri ca ea costa 1 leu si 10 bani. Iar astazi continui sa cred ca fericirea unui copil se daruieste si se obtine gratis. Iti trebuie predominant minte, suflet si timp alocat. Dar asta inseamna mult. Mult prea mult pentru unii.

Leave a Reply