Archive for January, 2014

Urechi

Wednesday, January 22nd, 2014

Intr-o discutie cu un copil de 4 ani, vorbim despre urechi. “Masinile au urechi” imi spune omuletul care abia a trecut de 1m inaltime. “Asa?…. si unde se afla ele?” intreb eu total nestiutor. “Paaaiii, stii unde sunt?” (imi pare ca nu stie raspunsul si incearca sa inventeze ceva) “Urechile la masini sunt oglinzile” spune el hotarat. “Asa o fi” spun eu, “dar crezi tu ca masina aude cu oglinzile, pentru ca un rol foarte important al urechilor este ca sa auzi cu ele”. “Oglinzile sunt urechile masinilor” imi repeta el incapatanat. “Bineeee, si cine mai are urechi dupa parerea ta?” il intreb eu, incercand sa imi stapanesc zambetul larg. “Stii cine are, toti care au inima au urechi, asa este. Oamenii, animalele, cainele, toti au inima si au si urechi. Dar si florile au urechi…” “Ei da, uite la asta cu cine are inima are si urechi nu m-am gandit, insa o sa ma gandesc, dar spune-mi cum crezi tu ca au urechi, florile. Unde le tin ca nu se vad?” …..Urmeaza o scurta pauza, dupa care revine cu si mai multa convingere: “…. asa este cum iti spun, florile pot sa simta si sa auda, florile au urechi…”

Nu am incercat sa il contrazic nici un moment, pentru ca in timp am invatat un lucru: copiii au o gandire cu mult mai sanatoasa ca a mea. Cu siguranta nu mai analitica si nu mai “ancorata in realitatile vietii cotidiene”, insa este curata si plina de viitor. Trebuie doar sa stii sa extragi de acolo fanta aceea de frumusete si de lumina, care la multi copii este inca strecurata in minte si in suflet.

De ce nu ar avea masina urechi in forma de oglinzi? Pentru ca atunci cand spun “ureche”, ma gandesc la ce te gandesti si tu acum cand citesti? De ce o masina nu ar putea “sa auda” si sa proceseze aceste semnale pentru a conduce, a evita obstacole si a face multe din ce facem si noi atunci cand ne folosim urechile? Este cineva in stare sa garanteze ca luna viitoare, peste un an sau peste 5 nu o sa avem o astfel de masina? De ce sa nu aiba si florile urechi? Este dovedit faptul ca sunt multe plante care se dezvolta mai repede si mai armonios atunci cand asculta o muzica anume. Asa cum se si ofilesc mai repede atunci cand fundalul sonor este unul neprietenos.

Atat de mult am uitat sa ascultam, sa avem rabdare si sa procesam intr-un mod pozitiv informatia, incat nu este de mirare ca in majoritatea cazurilor culegem ceea ce semanam. Adica incadrarea in sabloane si consum de gloata. Cum vrei sa inveti sa zbori daca refuzi din start faptul ca este posibil sa plutesti in aer? Cum vrei sa descoperi ceva cand te crezi autostiutor? Cat te crezi tu de destept ca sa poti da sfaturi la toata lumea? Opreste-te din goana asta nebuna de zi cu zi si invata sa asculti. Si pe cel de 4 ani si vecinul de birou si uneori chiar pe cel care te injura.

Nu poti lua din orice lucru si intamplare ceva bun. O fi proverbul altfel, insa eu asa cred. Dar poti sa inveti sa gandesti. Copiii fac acest lucru si pe masura ce cresc, muschii incep sa le oboseasca. Societatea dezvoltata are grija sa le dezvolte bicepsii si sa le retrogradeze materia cenusie. Eu cred cu tarie ca si creierul este un muschi. Indiferent de ce crezi tu sau medicul specialist. Si accept cu placere un skandenberg si cu cel de 4 ani si cu cel de 80. In “nestiinta” lor, copiii spun lucruri si creaza vise pe care probabil ca le vor urma maine daca nu vii tu cel destept, sa ii spui ca “aia nu se poate” si ca cealalta “este o porcarie”, “taci sa nu te auda cineva ca rade de tine”.

Ieri ma intrebam ce s-ar intampla daca toate si totul din jurul nostru ar avea urechi. Exceptam aici toate serviciile “de securitate” care oricum ne asculta ca sa ne protejeze…. Oare ce s-ar intampla daca ne-ar auzi canapeaua in care dormim, masina pe care o conducem si floarea pe care o oferim cadou? Oare ce s-ar intampla daca toate acestea ar putea sa transmita intr-un fel sau altul ceea ce aud? Oare am deveni mai oameni?

O lume

Tuesday, January 21st, 2014

” Bine v-am gasit oameni buni” este propozitia cu care imi intampin telespectatorii in cadrul unei emisiuni TV pe care o realizez o data pe saptamana. Dupa primele emisiuni au venit si intrebarile. “De ce ai introducerea asta, asa seaca si nespectaculoasa?” “Spune si tu ceva de genul “…traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul” sau gaseste ceva care sa aiba priza la oameni, ceva care sa te individualizeze. Am zambit si voi continua sa o fac, dand acelasi raspuns…

Inainte de toate trebuie sa facem o distinctie esentiala. Intre om si fiinta. Verificati-va cunostintele, DEX-ul si experienta de viata pe care o aveti. Omul este acea “fiinta superioara sociala care se caracterizeaza prin inteligenta si limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin pozitia verticala a corpului…” pe cand fiinta este “tot ceea ce are viata si se misca”. Prin urmare, omul este obligatoriu fiinta, vicevresa insa nu este neaparat adevarata.

Fiinta este acel individ care consuma si care voteaza cand i se da un kg de faina si un toi de tuica. Fiinta este acela pe care nu il intereseaza mijloacele prin care isi atinge scopul. Fiinta nu are obligatoriu constiinta. Fiinta asteapta clementa insa nu stie niciodata cum este sa oferi asa ceva. Fiinta poate sa vorbeasca fara insa a avea un limbaj articulat. Fiinta poate lua pozitia verticala, insa coloana ii va fi in permanenta curbata de prea multe plecaciuni.

Salutul meu se adreseaza oamenilor buni. Desi paradoxal, fiintele sunt cele care se uita mai des la TV. Totusi, acei putini oameni care se uita, merita din plin salutul meu. Iar oamenii nu doresc spectacol ieftin si fara perspectiva. Eu nu cred ca oamenii au timp sa caute scuze pentru faptul ca traiesc in Romania si asta le ocupa tot timpul. Cel mult zambesc amar si trec mai departe. Oamenii vor certitudini. Oamenii nu vorbesc mult fara rost. Pentru ca asta caracterizeaza o fiinta superioara sociala si inteligenta. Oamenii nu se gandesc imediat ca nu sunt platiti pentru ce fac. Oamenii sar in apararea altui semen al lor asa cum o fac si in cazul fiintelor. Oamenii simt si ofera. Oamenii se zbat pentru o cauza in care cred, si care nu le va face bine numai lor. Pentru un om conteaza si scopul si mijloacele prin care ajunge acolo unde isi doreste. Ei bine, eu pe acesti oameni ii salut pentru ca in ei imi este nadejdea.

Cel mai bun exemplu ca oamenii nu imi inseala asteptarile este cazul avionului cu medici, cazut in tara motilor. Cine au ajuns oare primii sa dea o mana de ajutor? Nu oamenii?

Ma uit zilnic pe unde merg, pe unde calc, in sus, la stanga si la dreapta. Lumea este plina de fiinte. De la amiba din apa plata, la soarecele din coltul pivnitei si pana la cainele care ma conduce pana la usa casei. Toti suntem fiinte insa nu toti suntem oameni. Poate ar trebui sa ne bucuram ca zilnic sunt din ce in ce mai multe fiinte pe aceasta Planeta. Ca aveam de-a face cu un Pamant din ce in ce mai viu. Teoretic. Apare totusi o intrebare pe care mi-o pun din ce in ce mai des:

Ce se intampla cu oamenii?

Un leu si zece bani

Thursday, January 9th, 2014

Cumparasem un castravete, 3 rosii, doi ardei, 15 masline si un mustar. Ma pregateam sa le platesc, cand in micul magazin de cartier a intrat un pusti. Mi-a atras atentia privirea lui. Ochisorii lui erau vii si sfredelitori, emanau acea inocenta copilareasca plina de incredere si de lipsa a problemelor de zi cu zi. Culoarea capruie a ochilor si vivacitatea acestora contrasta puternic cu imaginea fizica a copilului. Era imbracat destul de saracacios si avea un fizic plapand. Parea cuminte, prea cuminte pentru varsta lui. Avea o modestie respectuoasa si parea ca aripile ii fusesera deja retezate, poate de prea multe atentionari si piedici survenite in cei probabil 7-8 ani de viata. Dar asta este parerea mea, imaginea mea fabricata in cateva zeci de secunde in care l-am privit.

Parea ca stie exact de ce a intrat in magazin, s-a oprit direct la casierie si de undeva de acolo a luat ceva invelit intr-un staniol albastru lucios. Nu am avut timp sa vad ce scria pe pachetel pentru ca totul s-a petrecut foarte repede. L-a pus cu o mana  in fata femeii care incasa banii si simultan a deschis celalalt pumn micut in care tinea niste bani. Casierita i-a spus sec “un leu si zece bani”. Exact atat tinea si el in mana lui mica. Avea o hartie de un leu si o moneda de 10 bani. A spus multumesc si a plecat, nu inainte de a-mi arunca o privire victorioasa. I-am zambit si a parut putin incurcat, a incercat sa isi ascunda trofeul proaspat cumparat.

Nu am cum sa redau o privire. Este ca si cum vreau sa povestesc o soapta intr-un rasarit de soare. Momentul cand acea mana mica alba si usor tremuranda a lasat banii exacti pe tejghea si a luat acea eugenie, napolitana sau ce o fi fost ea, a fost atat de incarcat pentru mine incat am ramas incremenit cu rosiile si maslinele mele. Amestecul acela de pui de om deja incercat de viata, ochiii lui vii si caprui, zambetul stingher si fericirea incredibila care i se citea pe chip dupa ce cumparase micul pachetel, mi-a amintit cat sunt de norocos. Nu pentru ca am platit 19 lei si 45 de bani. Nici pentru ca mergeam sa mananc ce tocmai cumparasem. Nici pentru ca eu conduceam o masina iar el era pe trotuar cu mama lui, asteptand autobuzul. Norocul meu consta in faptul ca inca am acea capacitate de a vedea, filtra si ma bucura de asemenea intamplari.

Cand aveam varsta acelui copil mancam mere padurete din copacii de pe langa blocurile vecine cu scoala. Goleam salcamii de florile dulci si cautam macris pe campul de langa calea ferata. Festinul era cand imi lasa mama 2 lei si 75 de bani si aveam o mare problema: ce sa imi cumpar de la cofetarie; inghetata sau ciocolata de casa? Rupeam o bucata din buretele din clasa pentru a-mi sterge pantofii inainte sa ajung acasa. Jucam fotbal in mai toate pauzele iar apa de ploaie si buretele tineau loc de crema de ghete. Ne luptam pe barna din curtea scolii si scoteam zgura din palme cu un ac sterpelit din trusa de croitorie a mamei. Aveam insa un element comun cu acel copil: privirea si 2 ochii caprui.

Imi plac pustii aia care calca prin balti si au fix un leu si zece bani pentru o eugenie. Imi plac mamele lor care ii asteapta in afara magazinului, impovarate de grija zilei de maine. Imi plac tatii lor care se lupta zilnic cu toate legile idioate ale acestei tari, cu multinationalele si cu regimul acesta indobitocit de goana dupa bani. Imi plac fratii si surorile pustilor. Aceia care sunt consemnati acasa pentru a avea grija de cei mici. Iubesc oamenii care se lupta in stilul cel mai frumos in viata, si care apreciaza ceea ce au, fara a-i roade invidia aceea stupida fata de hainele “de marca” pe care le poarta copilul vecinului.

Am vazut copii care nu stiu sa mai aprecieze aproape nimic. Care cred ca li se cuvine aproape orice. Care au asteptari create de cei din jurul lor si nu de inocenta copilariei. Eu imi aduc aminte si cred cu tarie si acum ca fericirea unui copil este simpla si cutremurator de directa. Noi ii stricam. Noi aia care avem asteptari idioate si vrem sa facem din ei “oameni”. Noi care le impunem de la cele mai fragede varste, sisteme de valori care nu au nici o legatura cu fiinta umana pura din ei.

Din ce in ce mai mult, parintii strang milioane pentru a aduce fericire in sufletele copiilor lor. Eu am vazut ieri ca ea costa 1 leu si 10 bani. Iar astazi continui sa cred ca fericirea unui copil se daruieste si se obtine gratis. Iti trebuie predominant minte, suflet si timp alocat. Dar asta inseamna mult. Mult prea mult pentru unii.