Dincolo de nori

Ca de obicei eram intr-o continua agitatie. Cu gandul impartit intre minusculele probleme ale muritorului de rand, privirea mi-a fost atrasa de 2 copii care se jucau. Ma uitam la fetele lor senine si surazatoare si mi-am dat seama ca sunt incruntat. Destul de des si fara motiv de altfel. Ca majoritatea oamenilor pe care ii vedem zilnic intr-o zi mohorata. De aici mi s-a declansat imaginea. Ziua mohorata. Meteosensibilii din noi isi raporteaza atat de des starea de fapt la starea vremii incat am ajuns sa fim dependenti indisolubil de asta. Concret; raportul oamenilor bine dispusi este direct proportional cu starea buna a vremii. Excludem aici fenomenele extreme cum ar fi cutremurele si tsunamiul, punem deoparte arsita verii si ploaia de toamna pentru ca si acestea au adeptii lor declarati. Primavara rasare verdeata iar iarna este frumos cand ninge. Bun. Ramanem cu zilele acelea pe care le numim “mohorate”. Zile de noiembrie. Cu “flescaiala” din februarie si crivatul din ianuarie. Zilele acestea mi-au creat dorinta si imaginea de a expune ceva.

Era o zi din asta “mohorata” de noiembrie, acum cativa ani de zile am plecat chiaun de somn si obosit de ora matinala de trezire. La 6 si ceva dimineata plecam la nu stiu ce seminar in nu stiu ce loc. Stiu numai ca era avion si ca era TAROM. Suficient pentru ce vreau sa spun. Plecat de acasa pe la ora 3 noaptea, am condus cu muzica putin mai tare in timpane, pana la aeroport. Acolo era sa adorm iarasi pentru ca era cald si bine. M-am imbarcat absent si tot asa am ascultat-o pe stewardesa aceea roscata si plictisita. Am decolat cu mici ace de gheata pe aripile avionului, invaluiti de ceata si tonuri de gri. Stateam intr-o stare de letargie si ma gandeam ce sa fac in afara de a nu face nimic. Atunci s-a produs un miracol, din fericire unul ┬áde zi cu zi: a rasarit soarele. Cel putin pentru mine, atunci. Avionul trecuse de plafonul gros de nori, lasase in jos ceata si tonurile de gri si luase cu el numai acele de gheata de pe aripi. Ele insa straluceau acum in razele rasaritului de soare, la fel ca niste diamante prost taiate. Portocaliul acela intens generat de rasaritul soarelui, cerul nou, albastru si imaculat pe care il descoperisem dupa plafonul de nori, mi-au schimbat aproape instant dispozitia. De la sictirul si sentimentul de inutilitate de a zace in scaunul meu de la geam, am trecut in numai cateva minute la ceva total opus. M-am linistit putin incercand parca sa ascund gandurile mele de stewardesele care brusc devenisera si ele amabile. Am baut niste apa si am refuzat mancarea pentru a putea sa vad mai bine acel rasarit de soare. Si ca rasfatul sa fie total, am mai solicitat si un pahar cu vin rosu.

Am ramas contempland acel rasarit de soare, facand planuri pentru orele urmatoare, zilele urmatoare si anii urmatori.

Ma intorc acum la imaginea zambitoare cu cei doi copii care se jucau pe un trotuar, intr-o zi mohorata de noiembrie, asemeni celei pe care tocmai am expus-o.

Asta este diferenta dintre copii si adulti intr-o zi mohorata de noiembrie. Partea de care se situeaza; deasupra sau dedesubtul norilor. Pentru ca ziua este in fapt aceeasi pentru toti…

Leave a Reply