Archive for July, 2013

Schimbarea sistemului

Monday, July 29th, 2013

Bombardamentul cu stiri stupide este unul din lucrurile pe care il detest cel mai mult. Printre altele, goana dupa rating si senzational are ca efect garantat crearea “maselor”. Prin mase se intelege o cantitate de oameni care nu reuseste sa treaca prin filtrul propriu totalitatea informatiilor la care sunt supusi si la care se supun zi de zi. La unii oameni aceste filtre sunt prea imbacsite si nu mai functioneaza asa cum ar trebui. La altii ele lipsesc prin definitie sau sunt mult prea permisive.

Nu este deloc usor sa nu cazi in masa societatii. Pentru ca ea este aidoma unui bulgare de zapada plecat din varful dealului. Odata pornit se rostogoleste la vale maturand totul in calea lui si alipind cu fiecare crestere a circumferintei, noi  victime incapabile de a se feri din calea sa.

Procesul incepe sistematic la numai cateva zile dupa nastere. Vaccinurile, laptele praf, apoi urmeaza chilotii de carton si regimul alimentar ideal, totul precede doar, marea inregimentare in “sistem”. Suntem invatati cum sa economisim, cata liniste sa facem si cum sa ne comportam. Toate ca sa satisfacem o societate de a caror reguli ne vaitam zi de zi. A, si mai este mancarea. Hrana noastra a devenit subiect de cretinizare in masa. Opinia mea este ca in primul rand avem nevoie de suflet, de mental si de creier. Ia sa vedem cati oameni care nu fac parte din “masa societatii” ai vazut sa se indoape cu ceafa de porc si sa bea pana cad sub masa? Eu cred ca ce si cum mananci vine din bun simt, vine din intuitie si vine din ascultarea sinelui interior. Nu trebuie sa citesti zeci de carti si sute de diete pentru a stii ce hrana si in ce cantitate ii trebuie organismului tau. Luminarea sufleteasca si ascultarea interioara iti vor indruma calea fara nici o indoiala. Trebuie doar sa ajungi in acel punct si sa dai ascultare bunului simt si valorilor pe care ti le-ai creat.

Da, este dovedit ca anumite alimente “fac rau”. Este adevarat pentru a creste un pui in captivitate iti trebuie resurse mult mai mari decat a obtine aceeasi cantitate de proteine cultivand pamantul. Dar zdranganeala asta cu diferite sisteme si scheme de a manca este doar o sirena de incolonare pentru mase. Poti sa fii de acord cu mine sau nu, insa ma gandesc ca imi este cu mult mai greu sa explic de ce fac aceste afirmatii, decat sa dau un exemplu.

Teorema: Orice om cu un sistem de valori stabil, care nu face parte din  masa societatii are cel putin 3 sanse la fericire in plus”

Demonstratie: Spuneam ca totul incepe din copilarie. Parintii ar trebui sa iti insufle primele valori stabile. Ele te pot conduce catre masa societatii sau pot fi mugurii care te vor scoate in afara ei. Atunci cand esti in mijlocul campului si nu ai nici un drum in viata, totul ti se pare verde. Parintii iti croiesc un drum pe acolo pe unde cred ei de cuviinta. Dar daca parintii iti defriseaza primii metri pentru mai multe drumuri, lasandu-te sa alegi tu calea pe care o vei urma? Dar daca ei te ajuta numai sa mai tai cate un lujer prea solid pentru tine, netezindu-ti drumul pe care ai luat-o? Urmeaza apoi gradinita si scoala in care suntem invatati ce sa nu facem in primul  rand si ce sa facem in cel de-al doilea. Im paralel, informatia, mass-media si internetul sunt in jurul nostru si ne acapareaza incetul cu incetul. Poate daca am emigra intr-o padure amazoniana am putea scapa de ele. Poate… Dar nu asta este solutia. Trebuie sa ne dezvoltam prin crearea de filtre informationale, de a ajunge sa discernem intre bine si rau prin propria judecata si nu prin legile societatii. Societatea ne spune sa invatam intr-un anume sistem si anumite discipline, pentru ca apoi sa ne angajam la o corporatie in vederea asigurarii traiului de maine. Da, asa trebuie sa facem daca asta ne dorim. Dar oare puteam sa ne dorim altceva atata vreme cat am fost crescuti cu aceste valori, in acest spirit? Revin si concluzionez in demonstratia teoremei enuntate; am aratat de ce este important sistemul de valori si iata de ce avem 3 sanse la fericire in plus: sa muncesti ceea ce iti place facandu-ti tu propriile regului este o sansa la fericire; sa beneficiezi de timpul tau liber asa cum iti doresti si cand iti doresti, impunandu-ti tu reguli si limite, este o alta sansa in plus la fericire. A treia si ultima este constituita de faptul ca zilnic tine de tine sa iti poti schimba sistemul. Oare cat de des ne dam seama cat de incarcerati suntem intr-un sistem, fara a avea puterea de a il schimba si fara a face nimic in sensul acesta?  QED.

Abia atunci cand vom fi capabili sa ne schimbam sistemul avand la baza criteriul de valori si liberul arbitru, vom incepe din nou sa ne intrebam “de ce”.

Gratie interculturala

Friday, July 26th, 2013

Ieri imi era pofta de shaorma fara cartofi. Mda, ma mai apuca… Si pofta de shaorma si sa incep o postare atat de stupid. Asta este, doar sunt roman cu acte in regula.

Asadar, in drum catre locul cu pricina, in centrul orasului Brasov, in fata intrarii unui hotel, la o ora de trafic moderat pe principala strada pietonala, am fost nevoit sa ma declar surprins. Doua fete dragute, imbracate bine si curate, cam pe la vreo 25 de ani, gen “turist amator”, vorbind o limba nordica dupa urechea mea muzicala, mi-au atras atentia intr-un mod in care nu mi-as dori sa imi atraga atentia nici o femeie vreodata… Am auzit un zgomot relativ cunoscut si am intors capul sa vad ce se intampla; una din ele isi sufla nasul:). La numai cateva fractiuni de secunda a inceput si cealalta sa faca acelasi lucru cu nasul propriu.

Stiu, toata lumea isi sufla nasul, dar…fetele astea isi suflau nasul intr-un hal in care am crezut ca vor sa isi lase si organul olfactiv in batista de hartie. Nu am auzit si nu am vazut asa ceva vreodata. Si nici nu imi doresc sa mai vad si sa mai aud. Era ca un concert cu niste note necunoscute, in care dirijorul a uitat sa se trezeasca din betie. Un zgomot infernal care a continuat in transe, ceva inimaginabil daca nu traiesti sa vezi asa ceva. Au suflat in batistele alea vreo 20-30 de secunde. Nu stiu daca aveau ce, dar asta este mai putin important in contextul de fata. Am observat fara mirare ca li s-au franjurat batistele de hartie. Cred ca erau de calitate romaneasca, ele nefiind obisnuite cu fragilitatea materialelor mioritice. Credeti ca au renuntat? Ei da… Au scos inca 2 batiste si le-au pus una peste alta continuand cu harnicie ceea ce incepusera. La un moment dat s-au oprit si am avut senzatia ca orasul respira din nou. Era zgomot, era zumzetul specific dar era liniste. Mi-am dat seama ca ma oprisem fara sa vreau, ca sa asist la scena si am plecat incercand sa vad daca sunt cumva la “camera ascunsa”. Nu eram…pur si simplu aveam de-a face cu o diferenta majora de cultura.

Fetele astea au reusit pentru cateva minute, sa ma faca sa uit ca exista diferente intre cerbul lopatar in calduri si femeia moderna. Rog sa nu se atace nimeni pentru ca nu este cazul. Ma refer strict la acele 2 fete si nimic mai mult. Am trait destule experiente interculturale, insa se dovedeste ca niciodata nu sunt suficiente. Fara sa confund cele 2 fete cu poporul din care proveneau, in mintea mea incercam sa gasesc circumstante atenuante unui astfel de comportament, al uneia dintre cele mai civilizate natii europene pana la urma. Posibil sa fi fost vreo necesitate de ordin medical, sau poate mental, cine stie… Eu faceam supozitii si tot eu le demontam fara drept de apel.

Am plecat privind la lumea de pe strada. In special la femei:). Foarte multe din ele nu erau asa de frumoase ca cele 2 “suflatoare”. Cel putin la prima vedere. Feminitatea este un concept mult discutat si nu am de gand sa ma apuc acum sa imi dau si eu cu parerea scriind pagini intregi, neavand decat cunostinte minime in domeniu. Eu cred ca naturaletea si simplitatea caracterului sunt cele ce definesc o feminitate adevarata. Chiar daca este simplu si natural sa iti suflii si nasul in mijlocul strazii. Feminitatea are multe bariere interculturale si trebuie sa fim naivi sa ne limitam numai la ce credem noi ca acceptam in acest context.

Nu cred ca ar trebui sa existe definitie pentru feminitate. Feminitatea este o stare de fapt creata de fiecare femeie in parte si interpretata de toti ceilalti care o privim si incercam sa o intelegem. Alegerea ne apartine. De ambele parti.

Meduza

Tuesday, July 23rd, 2013

Stii cum este una din serile acelea cand ai atat de mult de lucru incat iti induci ca mai bine lasi naibii totul pentru maine? Ei bine, asta este o astfel de seara. Astazi incercam sa ma detasez de probleme, si in timp ce conduceam mi-am adus aminte o intrebare pe care mi-a pus-o acum cateva zile o prietena; “ce te mai motiveaza pe tine acum, ce te face sa fii fericit, sa mergi inainte?” Nu cred ca sunt multe intrebari care sa ma surprinda intr-o discutie (a se deduce ca ma consider greu de surprins:). Ei bine, asta a fost una banala si totusi m-a prins nepregatit. Nu am raspuns atunci, insa acum, in timp ce conduceam, am gasit raspunsul. De fapt nici nu cred ca l-am cautat. A venit de la sine, intre doua tunete ce anuntau ploaia.

Fiinta egoista, am zis sa o lamuresc cu mine intai, si desi nu imi place sa citez pe cineva, Kierkegaard a spus exact ce imi doresc: ” de-ar fi sa imi doresc ceva, nu as alege bogatia ori puterea, ci simtul patimas al intuitiei, ochiul care, vesnic tanar si inflacarat, intrezareste posibilul.” Stii care este diferenta intre o femeie frumoasa imbracata intr-o tinuta eleganta de seara, cu o rochie lunga despicata pe coapsa, cu un suras intrevazut si o alta femeie intr-o fusta mini care ii dezvaluie formele, cu un decolteu adanc prin care se vede lenjeria intima si care iti zambeste provocator? Daca raspunzi ca intra mai mult material la rochia primei femei, probabil ca ai simtul umorului. Daca nu stii raspunsul inseamna ca nu ai nici o treaba cu intuitia despre care vorbesc eu. Puterea intuitiei este pura si este corecta, te formeaza zi de zi si iti ofera satisfactii si infrangeri. Intuitia reprezinta preludiul, actiunea si deznodamantul. Si este urmata totdeauna de ceva ce iti deschide atat de mult orizonturile incat iti doresti sa nu se termine niciodata.

Unul din puternicele lucruri care ma motiveaza constant, l-am aflat in urma cu cativa ani. Eram pe malul marii si imi imaginam ca sunt romantic daca stau in fund si privesc la nicaieri. Probabil ca asa aratam. Adevarul este ca jucasem fotbal pe plaja si imi rupsesem o unghie la degetul mare de la picior. Sangeram, iar apa de mare imi facea bine la deget, desi strangeam putin din dinti a durere. Acum ca am zugravit un peisaj atat de romantic, imagineaza-ti ca in jurul meu a aparut o fata imbracata intr-o rochie lunga de vara. Malul marii era plin de meduze mai mici sau mai mari. Fusesera aruncate acolo, probabil de furtuna care se terminase cu cateva ore inainte. Fata se apleca si lua in mana cate o meduza, dupa care delicat o ducea cativa metri in apa marii. Fusta ii devenise uda de la valuri, insa zambetul de pe fata ei stergea orice urma de dezordine. Am urmarit-o cu cata rabdare facea ceea ce facea, parca avea tot timpul din lume. In timp ce imi imaginam unde isi tine ecusonul de la Greenpeace, de noi s-au apropiat niste femei trecute de prima varsta. Pareau curioase de activitatea fetei insa s-au lamurit repede si au intrebat-o pe un ton glumet:” ce faci draga, nu vezi ca e plina plaja de ele, crezi ca e vreo diferenta daca salvezi cateva din ele?” Fata tocmai ridicase o meduza mica plina de nisip, s-a dus cativa metri in mare dezgolindu-si picioarele si udandu-si pentru a nu stiu cata oara rochia, a lasat meduza usor in valuri. Apoi s-a intors catre cele doua femei si uitandu-se in ochii lor le-a spus incet: “cu siguranta este o diferenta pentru cea pe care tocmai am pus-o acum in apa”

Asta este ceea ce ma motiveaza in viata. Sa fac diferenta.

Cartea si filmul

Monday, July 22nd, 2013

Ti s-a intamplat vreodata sa citesti intai o carte si apoi sa vizionezi filmul facut dupa aceasta carte? Dar viceversa?

Orice carte pe care o citesti iti creeaza imagini. In functie de gradul tau de imaginatie, de experienta, de stare si de multe altele, tu ajungi sa iti torni propriul film inspirat de cartea in cauza. El ruleaza in mintea ta si atat. In momentul in care mergi sa vizionezi un film realizat dupa aceasta carte, practic nu faci altceva decat sa vizionezi ce a rulat in mintea unei echipe de oameni care au contribuit la realizarea filmului. Toti au citit cartea ca si tine, insa rezultatul este unul diferit. Fiecare are filmul lui, desi citesc aceeasi piesa. De cele mai multe ori, probabil ca ai fost dezamagit sa vezi un film dupa ce ai citit cartea. Imaginile si lumea pe care tu o creezi in mintea ta va putea fi surprinsa de alta abordare, insa cu greu intrecuta. Pentru ca de cele mai multe ori noi ne imaginam ceea ce dorim, ceea ce ne satisface si ceea ce am vrea.

Atunci cand vedem un film intai si apoi citim cartea, nu facem altceva decat sa ne creem imagini la imagini. Cel putin in prima faza. Cu acestea mergem sa citim cartea. Rezultatul este de cele mai multe ori unul bulversant. Pentru ca dupa ce noi ne-am creat imagini la ceea ce s-a gandit echipa care a realizat filmul, acum suntem pusi in situatia de a ne raporta la sursa, la original, adica la carte. Complicat?

Deloc. Pentru ca in viata este exact pe dos. Copilaria si tineretea ne dau de cele mai multe ori “sindromul cartii”. Ne creem propria imagine despre ce vrem sa facem, cum o sa facem si eventual si cand o sa facem. Apoi insa vine filmul. Filmul este creat de catre societate, cu regulile si legile ei, cu interpretarea altora. Si nu ne place dar suntem obligati sa il privim. Asa se intampla cu copiii care cred ca universul lor este familia; si ajung sa planga pana la exasperare in prima zi in care sunt lasati la gradinita. Asa se intampla cu o fata sau un baiat la prima dragoste, atunci cand isi inchipuie ca nimic nu ii poate desparti. Dar filmul ruleaza implacabil si disperarea se instaureaza atunci cand iti dai seama ca universul tau scris in carte, se prabuseste din senin. Si uite asa, dupa ce observi ca primele carti din viata sunt surclasate de filmele corespondente, incepi sa te uiti intai la filme. Explicatia este simpla; s-a instaurat teama, a aparut “maturitatea”. Incep sa iti placa filmele. Filmele cu cliseele lor stupide, comerciale, cu dorinte de happy end si finaluri incerte. Incepem sa ne uitam la filmele regizate si puse in scena de societate si dam uitare cartile.

Daca te uiti la orice statistica in domeniu a ultimilor ani de zile, vei vedea ca desi se publica din ce in ce mai multe carti, procentul celor care le citesc, scade cu fiecare an. Preferam insa sa ne ducem la filme. Pentru ca e mai simplu si mai rapid. Nu neaparat mai bine. Sunt curios cati aleg sa citeasca o prefata a unei carti in locul vizionarii trailerului unui film?

Filmul bate cartea. In viata. Nu insa si in sufletul omului.

Drumul catre fericire

Wednesday, July 17th, 2013

Daca iti spune vreodata cineva ca drumul catre fericire este scurt, ignora-l. Razi. Si vezi-ti de viata si de planurile tale. Fericirea nu vine din senin si nu are legatura cu castigul la loto sau cu faptul ca esti sef. Nici cu femeile, nici cu barbatii, nici cu masinile, cu aurul sau cu pantofii si hainele. Nici cu faptul ca porti ochelari pentru ca ai citit toate bibliotecile orasenesti.

Fericirea este un bulgare de scame si praf pe care numai tu poti sa il faci sa straluceasca asa cum iti place. In conditii “normale” pleci cu bulgarele acesta curat si stralucitor, mic si neajutorat. Incarcat cu energie statica, incepi sa il rostogolesti prin viata. La inceput chiar iti trebuie putin ajutor. Din dorinta de a-l pastra curat, chiar cei ce te ajuta se poate sa il murdareasca prea devreme. Daca nu o fac ei, poti sa fii sigur ca o vei face tu cu siguranta mai devreme sau mai tarziu. Imagineaza-ti cum o sfera alba si lucioasa se incarca zi de zi cu scame si praf, in timp ce se rostogoleste. O copilarie fericita inseamna scame colorate vesel, inseamna chiar fire mai lungi, cu continuitate si directie lina, asa cum se deruleaza ghemul bunicii in timp ce croseteaza. La unii mai devreme, la altii mai tarziu, inevitabil firul incepe sa se rupa, scamele sa se adune, praful sa se inmulteasca. Asa se rostogoleste fericirea ta marindu-si volumul si micsorandu-si frumusetea. Bulgarele devine un ghem impleticit si complicat, cu multe rupturi, scame si praf. Si atunci te gandesti sa il cureti, sa il speli si tot ce faci este sa scuipi pe el in speranta ca se va curata. Obtii o mazga si incleiezi praful, te plictisesti si mergi mai departe. Si bulgarele creste, si iti este din ce in ce mai greu sa gasesti firul de la origini, de cand incepea sa se ruleze pe acea sfera mica alba si nevinovata. Tot ce faci este sa mergi inainte in speranta ca ceva se va intampla. De cele mai multe ori nu stii ce, dar alergi, muncesti si speri. Cateodata, pe fondul de bulgare devenit plin de calti iti apare un fir luminos. Te agati de el si incepi sa il rulezi. Bulgarele creste incet dar acum firul colorat frumos incepe sa acopere mizeria din interior. Uneori se rupe si o iei de la capat. Alteori nu mai ai putere sa cauti alte fire colorate frumos. Ramai cu cele ciuntite dar inca frumoase, stranse in trecut. Si atunci, obosit, temator si fara perspective iti conduci ghemul fericirii pe cai launtrice, pe ulite inguste, pustii si curate. Te feresti sa mai aduni praf si scame dar nici firele stralucitoare nu le mai gasesti acolo. Te refugiezi intr-un final si iti parchezi fericirea intr-un hambar uitat de timp, unde incepi sa depeni invers ghemul strans de-o viata. Arunci intr-un colt praful, mizeria si scamele si ramai cu un ghemotoc mic de fire innodate, colorate si frumoase. Chiar daca umbrele mizeriilor aruncate in colt inca te mai pandesc, chiar daca noul ghem vechi nu se mai rostogoleste si chiar daca ai pus lacat la hambar, sa nu iti para rau; e bulgarele tau, il meriti:)

Daca iti spune vreodata cineva ca drumul catre fericire este scurt, ignora-l. Nu ai cum sa fii fericit daca nu ai strans scame si praf in drumul tau catre nicaieri si niciunde. Pentru ca daca fericirea ta se construieste pe nefericirea altora, atunci inseamna ca esti cel mai mare nefericit, chiar daca tu nu vrei sa stii asta.

CoMuNicarea

Tuesday, July 9th, 2013

In urma cu cativa ani ani de zile, intr-o zi insuportabil de calda si de umeda, stateam intr-un ungher intunecos al unui templu budhist din Kyoto. Priveam la lume si la comportamentul nonverbal al oamenilor, pentru ca oricum nu pricepeam nici o iota din cel verbal. Probabil ca aveam o figura de agent strain neexperimentat si era clar ca faceam nota discordanta cu majoritataea preocuparilor celor aflati in templu, asa ca nu a trecut mult timp si am fost abordat elegant de un preot budhist. M-a intrebat intr-o engleza corecta insotita de accentul specific zonei, daca ma poate ajuta cu ceva. I-am raspuns direct ca templul este adapostul perfect intr-o zi ca aceasta, si ca imi place sa observ ce face lumea intr-un astfel de loc. Am adaugat ca sper ca nu deranjez si ca nu am facut nimic care sa lezeze religia sa si a oamenilor de acolo. Fara sa schiteze un zambet, mi-a raspuns ca dorinta oamenilor de comunicare este prezenta indiferent de cultura si de religie, si ca credinta este cea care ne ajuta sa comunicam si sa intelegem lucruri. Mi-am dat seama ca a studiat la scoala mai mult decat definitia comunicarii, pentru ca a continuat sa imi spuna ca toti oamenii prezenti acolo, inclusiv eu, comunicam mai mult decat ne dam seama fara sa fie nevoie sa deschidem gura. Da, probabil se referea la cele 60% acceptate ale comunicarii nonverbale si de ce nu, la comunicarea extrasenzoriala despre care stim atat de putin. M-a invitat la o cana cu apa si la o plimbare afara, asta in conditiile in care ii spusesem ca ma adapostisem aici din pricina vremii insuportabile. Am acceptat pentru ca m-am gandit ca nu este bine sa refuz modul elegant in care ma dadea afara din templu, probabil pentru a evita faptul ca ii monitorizam enoriasii. M-am inselat. Omul mi-a spus ca asa cum eu apreciam racoarea templului in mijlocul unei arsite umede de August, asa este nevoie sa constientizam ca oamenii au nevoie de reculegere, de pace si liniste interioara in special in momentele de stres si de rascruce. Cu asta am inceput discutia. Am continuat-o cu o paralela printre tipuri de religii, pentru ca apoi sa imi spuna ca el observase din comportamentul meu nonverbal, ca eu de fapt doream sa comunic cu oamenii de acolo. Si ca asta si faceam, ca asa m-a observat si el. Nu l-am contrazis pentru ca am realizat pe moment ca avea dreptate. De aici am dezvoltat un subiect foarte interesant, si anume cat de importanta este comunicarea in viata omului. Stiu, subiectul este dezbatut si intors pe miile de fete diamantate si alunecoase. Din nou nu l-am contrazis cand mi-a spus ca in general lumea nu stie sa comunice. Ca avem mult de invatat in a asculta in primul rand. Mi-a spus ca sunt foarte multi oamenii care comunica mult si li se pare ca este suficient. Dar ca in fapt, comunicarea cu adevarat importanta incepe acolo unde se sfarseste comunicarea uzuala, cea de baza.

Dupa orice afacere buna facuta, dupa orice cucerire sau negociere reusita rapid, avem invariabil un sentiment de satisfactie. Omenesc si cat se poate de normal. Unde incepe de fapt comunicarea sa fie dificila si implicit mult mai valoroasa? Exista o zicala care spune ca atunci cand vorbele inceteaza se vor auzi armele. Eu cred ca valoarea inestimabila a comunicarii incepe exact aici, in acest no mans land, in fractiunea de timp provocata de tacerea vorbelor si pregatirea armelor. Calugarul budhist mi-a deschis ochii asupra acestui fapt, cu mai bine de 10 ani in urma.

Pana la urma, scopul comunicarii este de a emite un mesaj si de a fi inteles corect de catre celalalt, de a evita un conflict, de a realiza o intelegere. Preferam sa evitam subiectele delicate, cele care nu ne sunt confortabile. Granita de la escaladarea comunicarii este foarte delicata, asa ca preferam sa ne tinem deoparte de subiectele delicate. Sau din contra, unii le provoaca tocmai pentru a-si descarca excesul de adrenalina, de frustrari sau de energii acumulate in urma altor intamplari si cugetari anterioare.

Daca vorbesti nu inseamna ca si comunici. Cel putin in acceptiunea mea. A comunica inseamna a asculta deopotriva. A comunica inseamna sa spui ce gandesti si nu sa spui inainte sa gandesti. A comunica inseamna sa fii constient ca 60% din comunicare sta in limbajul nonverbal. Inseamna sa observi si sa interpretezi corect. Inseamna sa stii sa iti controlezi emotiile si sa le dirijezi energiile catre un deznodamant pozitiv al unei discutii. Sa stii sa iei in calcul situatia in care te aflii, in care se gasesc ceilalti cu care discuti si unde doresti sa ajungi in fapt. A comunica inseamna sa nu ai ca si alternativa viabila sunetul armelor.

Povestile despre batranii calugari (budhisti) intelepti care ar fi intelepti, nu sunt povesti. Pentru ca tot ce am spus eu mai sus nu se invata din manuale. Se traieste.

Viata la mantinela

Thursday, July 4th, 2013

Se spune ca obstacolele sunt facute ca sa fie depasite. Asa o fi. Pentru unii dintre noi. Eu vad zi de zi ca oamenii isi pun obstacole ca sa se protejeze. Constient sau nu, profesorii se pun in spatele catedrei. Asta sa le confere autoritate? Sau se simt mai in siguranta? Sau este numai o piesa de mobilier pe care sa isi puna catalogul sau/si geanta? Femeile isi mascheaza cu buna stiinta anumite parti ale corpului, tocmai pentru a nu fi “deranjate” . Si nu vorbim aici de frivolitate, ci de dorinta de comoditate, de obstacolele pe care le pun in calea acestei societati, pentru a nu fi agasate si obligate sa fie in alerta tot timpul. Posibil sa aiba dreptate, nu sunt in locul lor asa ca nu pot decat sa am parerea mea si sa o respect pe a lor. Barbatii fac acelasi lucru cu frustrarile pe care le dezvolta de-a lungul unor experiente mai putin reusite din viata.

Observati oamenii din jur si o sa vedeti cate obstacole isi pun zilnic. Cate frici aduna cu ei si le taraie apoi cu noianul de amintiri si de trairi de prezent. Cred ca trebuie sa fii puternic ca sa nu iti pui singur obstacole. Asta inseamna ca nu iti este teama sa le intalnesti pe ale altora, sa ai credinta ca le poti depasi. Cu obstacolele pe care ti le pui singur esti familiar, incepi sa te simti in siguranta, si tocmai asta este si rolul lor primar; sa te simti tu bine prin simplul fapt ca te protejeaza de intruziunile altora. Numai ca trebuie facuta o distinctie clara intre ce faci pentru a te proteja si obstacolele pe care ti le pui in calea ta. Linia de demarcatie este foarte fina si daca pentru unii este elastica, pentru altii are numai deformari remanente.

Observam ieri cum conduc oamenii in apropierea mantinelei. Pe un sens cu 3 benzi, nu intamplator banda a 3-a, cea de langa parapet este cea “de viteza”. Apropierea de parapetul de beton din stanga ta, nu te face de loc sa te simti confortabil. Pe unii insa ii lasa indiferenti, isi vad de drumul lor, atenti la cei din jur, dar cu determinare. Vezi si oameni care merg pe banda a 3-a si sunt transpirati de emotie (exagerez putin). Sunt timorati, nu sunt confortabili acolo, locul lor este cel mult pe banda a 2-a. Pe a 3-a de regula este si spatiu mai mic, este betonul din stanga, este masina vecina din dreapta. Si totusi, unii incearca si sunt de admirat atata timp cat nu o fac din bravura, ci din dorinta de a-si depasi teama de zidul de beton. Si prima banda are obstacolele ei, teama de a nu-ti sari in fata un pieton de pe trotuar este un alt obstacol pe care uneori il depasim cu greu daca nu mergem incet. Pana la urma, primeaza dorinta de viata si de a evita accidentele. Si uite asa banda a 2-a este cea mai sigura, atat in statistici cat si in realitatea noastra imediata. Faptul ca cei de pe banda a 3-a pot ajunge mai repede si ca isi asuma mai multe riscuri, este tot o realitate.

Viata la mantinela nu este deloc simpla. Asa cum un hocheist stie ca timpul petrecut in apropierea acesteia inseamna un grad de risc ridicat pentru integritatea sa corporala, asa si noi ne ferim de ce ne-ar putea aduce zidul de beton din stanga noastra sau lipsa catedrei tradusa prin respectul necuvenit acordat profesorului. Am urmarit destul timp acest gen de comportament, de obstacole si de  manifestari in preajma lor. Si oare ce am observat?

Ca profesorii pe care i-am indragit nu aveau nevoie de catedra. Ca i-am respectat pentru ce au devenit, pentru ce erau si nu pentru faptul ca aveau o pozitie oficiala in fata mea. Asta nu inteleg multi dintre profesorii care dau astazi vina pe elevii libertini si pe nerespectul fata de profesor. Am vazut ca te poti baza pe soferii care merg pe banda a 3-a fara sa clipeasca. Am vazut ca desi marcatorul de eseuri este aplaudat la jocul de rugby, pilierii sunt oamenii de baza ai formatiei. Am observat ca la finalul meciului de hochei este felicitat in primul rand portarul care isi asuma cele mai mari riscuri in cadrul unui meci.

Viata la mantinela este complicata. Tocmai asta ii asigura frumusetea si o face sa depaseasca obstacole zi de zi, fara sa invoce acea dorinta inselatoare de a-si construi propriile obstacole pentru a bara calea altora catre propria viata. Acest tip de viata nu iti asigura nici stralucire neaparat, este cu siguranta mai riscanta decat alte tipuri si nu aduce implicit bunastarea materiala. Viata la mantinela are insa un foarte mare avantaj asupra tuturor altora; ea colectioneaza cu precadere momente din viata, nu lucruri…