Archive for June, 2013

Zambete cu cozonac

Thursday, June 6th, 2013

Au fost cateva momente in viata in care m-am intrebat de ce zambesc cate unii “la volan”. Conducand masina, fie opriti la semafor sau in mers, dar fara sa vorbeasca la telefon sau sa discute cu cineva din masina, unii oameni …zambesc.

Tin minte ca profesoara mea de limba si literatura romana din scoala generala, intr-un moment de exasperare in care eu ranjeam cu gura pana la urechi fara sa ii dau explicatii reale despre motivul ┬ápentru care radeam, mi-a spus “… sa inteleg ca razi asa… ca iti aduci aminte de ceva si razi din senin? Stii tu ca numai nebunii fac asta, sa rada singuri de ce isi aduc aminte? Numai aia sunt fericiti de unii singuri pentru ca mintea lor a luat-o razna…” Ani de zile am tinut minte cuvintele ei, si nu pentru ca ar fi fost o mare descoperire, ci pentru ca tot timpul mi s-au parut nepotrivite, ceva nu cadra cu modul meu de gandire. Pana ieri.

Conduceam singur cale de ceva km, iar pe parcursul drumului am realizat de cate ori am zambit.

Prima data s-a intamplat cand am simtit mirosul cozonacului lasat de mama pe bancheta din spate a masinii. “Iti las aici niste cozonac, sa nu stai iar toata ziua nemancat, sa ai grija de tine…” au fost cuvintele pe care le-am auzit de atatea ori din gura ei, incat cred ca le aud si daca nu le rosteste… Spuneam ca am simtit mireasma cozonacului cu nuca si am zambit instantaneu. Nu stiu exact de ce, poate ca avea dreptate profa’ de romana. Sau poate ca m-a dus cu gandul la sarbatoarea Craciunului, la caldura pe care o gaseam in casa dupa ce veneam inghetat de afara, intre doua partide de fotbal cu baietii. Am zambit pentru ca imi aminteam cum ma “bateam” cu fratele meu pe “mijlocul” cozonacului cu mac, la lumina lumanarii, spre fericirea noastra ca nu aveam curent si nu ne puteam face “lectiile” pentru scoala. Am zambit pentru ca mi-o aminteam pe bunica fara dinti:D, cum isi inmuia in laptele cald, cozonacul intarit de 2 saptamani. Nu tin minte om care sa manance cu asa placere o asa combinatie. Cozonacul si aroma lui mi-au adus aminte de mirosul de brad si de modul cum subtilizam bomboanele din staniol, punand dupa aceea ambalajul in pozitia fireasca, exact ca si cum ar fi ramas bomboana inauntru. Nu am cum sa nu zambesc avand in minte imaginea parintilor atunci cand vroiau si ei sa manance o bomboana din pom si realizau ca au ramas numai ambalajele…

Cozonacii stateau inveliti in niste prosoape mari de bucatarie, albe cu dungi verzi sau albastre. Mai ales cand erau scosi din cuptor, erau “paziti” de mama, care nu ne lasa sa ii mancam pentru ca erau fierbinti si ni “se lipeste coca de mate si apoi ne doare stomacul”. In final ajungeam la un armistitiu si ne alegeam cu “capacul” de la cozonac, pe care altfel nu l-am fi mancat decat daca nu mai aveam ce. Zambeam pentru ca tata era norocosul care nimerea singura coaja de nuca (virgula) care scapase in cozonac. Acum observ ca am inceput eu sa preiau eu “nococul “asta:). Mama radea de el si ii spunea ca el este cel care a curatat nuca…

Apoi mi-am adus aminte de cozonacul pe care mi-l punea mama la pachet si il mancam la scoala, cand si pe unde apucam. Era clar ca daca il scoteam de fata cu ceilalti copii, era un tortura pentru ceilalti pofticiosi. Asa ca preferam sa mananc in timpul orei, cate o bucatica, pe sub banca. Si sa nu credeti ca era asa de usor, cozonacul se lipea de servetelul in care era impachetat si devenea una cu acesta. Totusi, nu era o mare problema de vreme ce in lipsa de altceva manacam hartia din caietul de muzica impreuna cu merele padurete salbatice care iti strepezeau dintii, aflate in copaceii din jurul scolii. Si am zambit pentru ca am fost vazut mestecand in timpul orelor si scos la tabla sa vorbesc cu gura plina. Niciodata in viata nu am avut asa performante la inghitit mancare, mai ales cand era vorba de macul nemestecat din cozonac.

Cozonacul copilariei mele ma face sa zambesc pentru ca nu tin minte daca l-am mancat vreodata si sa fiu trist in acel moment. Probabil ca s-a intamplat si asa ceva, insa mintea mea nu tine minte acele momente, refuza sa asocieze cozonacul cu vreo astfel de clipa din viata. Pentru mine, cozonacul inseamna fericire, inseamna zambete. Pentru mine nu exista cozonacul “din comert”. Cred ca fac alergie daca mananc asa ceva:)

Poate sa zica profa’ de romana ce vrea ea, nu are decat sa ma creada nebun pe mine sau pe toti cei care zambesc singuri in masina de ce isi aduc aminte dintr-o adiere de cozonac, dar eu stiu ca am mustacit de buna dispozitie, mai bine de jumatate de drum.

Eu zambind, cu cozonacul complice pe bancheta din spate:)