Archive for November, 2012

Alice

Wednesday, November 28th, 2012

Desi nu mi-a placut in mod deosebit, “Alice in Tara Minunilor” ramane una din cartile care mi-au marcat copilaria. Tin minte un dialog, care la vremea cand citeam aceasta povestire, m-a facut sa imi placa brusc de Alice. Era ceva in genul: “Imi poti spune, te rog, in ce directie ar trebui sa ma indrept de aici?” “Depinde  foarte mult de directia in care vrei sa ajungi, a spus Pisica” “Nu prea imi pasa incotro, a spus Alice” “Atunci nu prea conteaza pe unde o iei, a spus Pisica”

Spuneam ca a fost dialogul care mi-a starnit curiozitatea fata de Alice. Era pe gustul meu de copil, nu o interesa unde dorea sa mearga, era libera si independenta, dornica de descoperiri si de nesupunere. Asta in perfecta contradictie cu indemnurile parintilor care imi spuneau ca trebuie sa merg acolo si acolo, sa invat pentru ca sa ajung acolo, sa fac aia pentru ca obtin cealalta, sa devin “om adevarat”. Oricum, spuneau tot ei, si daca nu invat o sa ajung cioban la oi dar tot copilul lor o sa raman, asa tantalau cum o sa fiu.

Astazi, modelul s-a schimbat in mare parte. Asist la discutii ale unor parinti cu proprii copii, in care se spune ca trebuie sa faca ceva in viata pentru a avea altceva. Nu, deja nu mai este vorba despre a invata. Este vorba despre a te descurca. In viata trebuie sa te descurci. Nu mai este neaparat sa inveti. Sistemul de valori a multor parinti a suferit cutremure devastatoare atunci cand licentiatii si doctorii in ce or fi ei au fost improscati cu noroi de jeepurile unui chioscar evazionist. Se numeste adaptare la realitatile vietii. Taci si inghiti. O societate divizata este o societate usor de condus. Machiavelli a fost blamat pentru ca a spus ceea ce vroia sa faca. Diferenta este ca azi nu se spune in mod direct. Se aplica in sistemul soft cu efecte hard in sistemul macro.

Ma gandeam ca si acum imi place de Alice. Pentru ca daca ea nu stie incotro vrea sa se indrepte, in ciuda tuturor regulilor de management, stabilire de scop si obiective in viata, are un foarte mare avantaj: este imprevizibila, dispusa sa invete si sa incalce reguli. Adica exact cetateanul nedorit de catre societatea civilizata. Oameni ca Alice sunt blamati zilnic si etichetati cu “pierde vara”. Este adevarat ca o parte din ei sfarsesc in fundaturi, ca multe alte caractere “pretioase” de altfel. Cautatorii de viata, asa cum ii numesc eu pe cei ca Alice, au prima sansa la fericire in viata.

Ca sa gasesti orice in viata, trebuie in primul rand sa cauti. Orice.

Cea mai lunga toamna

Friday, November 23rd, 2012

Nu imi aduc aminte ca in Brasov sa fi fost o toamna asa de frumoasa. Cel putin de cand am inceput eu sa vad toamna. Legea compensatiei universale imi spune ca trebuie sa fie ceva care sa compenseze atata frumos. Si atunci, omul face ce trebuie. Adica inventeaza Black Friday. Murdareste orasul cu chipuri zambitoare la suprafata si avide de putere in background. Asta se numeste campanie electorala. Monteaza brazi si luminite inainte de Decembrie. Promovare agresiva, presiune pe targetele de vanzari. Stiri idioate si negative in mai toata presa locala. Iata diferenta intre natura si om. De parca nu ar face parte amandoi din acelasi film.

Faceam un review la modurile in care se crede ca functioneaza creierul. Nu prea stim noi exact cum, cert este ca Freud facea analogie cu sisteme hidraulice si electromagnetice. Grecii antici credeau ca este asemenea unei catapulte iar un cercetator in domeniu il asemuia cu un telegraf. Leibniz il compara cu o fabrica. Astazi se pare ca creierul este asemuit cu un computer digital. Facand o paralela, am observat ca tentatia este de a compara creierul cu ceva cunoscut de noi, ceva din momentul in care traim.

Ce legatura are modul de functionare al creierului cu toamna cea mai lunga?

Conexiunea se numeste “Craciun”. Este ceea ce asteapta creierul sub orice forma ar functiona el. Este ceea ce urmeaza natural dupa o toamna lunga. Si aici insa, diferenta este majora intre oameni si natura. Natura este implacabila. Timpul se deruleaza iar sarbatorile de iarna vin cu precizie si implacabilitate. Unii oameni privesc cu teama aceasta perioada a anului. Altii o asteapta cu bucurie iar celor mai putini le este indiferenta. Evident, creierul are rolul hotarator.

Nu ar fi important sa stim cum ne functioneaza creierul? Nu de alta, dar am observat ca pe masura ce aflam din ce in ce mai multe in acest domeniu, majoritatea lumii devine tot mai idioata.

Fuga in 2

Tuesday, November 6th, 2012

Printre altele, ieri am facut 2 lucruri: am citit ceva marca A Einstein – “I fear the day that technology will surpass our human interaction. The world will have a generation of IDIOTS. Si spre seara, am vazut 2 tineri alergand. In fapt, ea a “inceput”. A ras si a luat-o la fuga uitandu-se in spate daca celalalt o urmareste. Putin contrariat, a zambit si el si a pornit in urmarirea ei. Era un trotuar pustiu pe care se puteau zari doua siluete fugarindu-se intr-u doua zambete.

Zambeam si eu conducand catre casa si mi-am imaginat niste ipostaze atat de banale astazi. Oameni stand la masa si butonand telefonul, agatandu-se de facebook sau alte siteuri de socializare, trimitand e-mailuri si facand poze cu locuri si oameni unde sunt ei acum. Impartasind lumii cat de fericiti si de interesanti sunt ei. Semanand invidie, fericire, ura sau plictiseala. Pana la urma vorbim sau nu de “normalitate”? Einstein este in opinia mea unul din cei mai importanti vizionari. A vazut simplu si corect ce avea sa se intample. Poate ca generatia de idioti este cam aspru spus. Dar oare suntem departe de asta?

Care este diferenta intre doi oameni stand la un ceai si butonandu-si telefonul propriu, si doua persoane alergandu-se in joaca si zambind?

Mare. Primii doi socializeaza cu alti 300 de “prieteni” instant. Le povestesc cat de bine se simt ei la o discutie, la un ceai cu pritenul. Deseori se intampla sa se si atinga atunci cand fac o poza impreuna pentru a o posta unul pe “wallul” celuilalt. Le arata si poze cu el, cu localul si eventual cu mesajul de la toaleta si cu decolteul chelneritei. Sunt atat de fericiti incat trebuie sa o impartaseasca si celorlalti. Dupa ce termina cu socializarea, de regula se uita in gol si gusta absenti din ceai. Schimba cateva vorbe gen asl pls cu cel din fata, dupa care se grabesc sa ceara nota de plata si se inghesuie la caldura in taxi. Si nu oricum, ea pe bancheta din spate, el pe scaunul din dreapta soferului. Aceasta imagine incepe sa fie atat de comuna incat vreau sa trec la ceva mai rar intalnit.

Ce este deosebit in faptul ca doi tineri zambesc si se alearga in joaca?  In primul rand, este o imagine pe care trebuie sa o cauti bine cateva zile pe strazile unui oras. Si asa, ai mari sanse sa nu o gasesti. La ce foloseste din moment ce nu poti sa impartasesti cu prietenii tai cat de fericit esti? La ce bun daca nu faci poze ca sa iti aduci aminte cat de fericit esti?  La ce bun sa transpiri si sa zambesti? De ce sa se uite lumea chioras la tine pentru ca tu zambesti iar ei merg incruntati? SI unde mai pui ca poate mai si ploua putin, ca este racoare iar tu nu ai masina ca sa dai drumul la muzica si la caldura intr-un proces desavarsit de seductie a partenerei.

Poate ca Einstein greseste, poate ca asa este mersul societatii si este doar o problema de abordare. Fiecare are dreptul sa creada ce doreste. Inclusiv eu.