Chelnerita din ploaie

Obosit si lihnit de foame, m-am asezat la o terasa din centrul Brasovului. Am ezitat cateva secunde inainte de a ma aseza pe terasa, pentru ca ploaia era iminenta. Oricum o asteptam de cateva zile (pe ploaie), si deja simteam mirosul acela nepretuit de praf ridicat de caderea stropilor de apa. M-am pus asadar pe un scaun, in mijlocul unei atmosfere foarte apasatoare, specific celei de dinaintea unei furtuni. Abia am apucat sa gust din supa si contrar asteptarilor mele, nu a inceput furtuna, ci numai o ploaie marunta, vesela, asemanatoare uneia de toamna.

Chelnerita care mi-a adus mie mancarea este o femeie micuta si joviala, bruneta si plina de energie. O priveam cum sa invartea printre mese cu un suras natural, simplu si nefortat. Cu aceeasi eleganta mai alunga cate un tiganus care venea la cersit. Aveam senzatia ca ii place meseria ei, desi nu stiu daca asta era cea principala. Oricum, te simteai in largul tau discutand cu ea, avea ceva ce te facea sa te simti confortabil. In momentul cand a inceput ploaia, ma uitam ca trecea cu farfuriile din restaurant pe terasa si viceversa, incercand sa protejeze mancarea de stropii de ploaie. Nu era o distanta prea mare neacoperita de umbrele, insa era suficient ca dupa cateva ture sa devina usor sexy din pricina apei care ii lipea camasa de corp. In momentul cand mi-a luat farfuria, i-am spus ca in ritmul asta ar fi bine sa aiba camasi de schimb la locul de munca. Mi-a zambit complice, stiind la ce ma refer, insa a adaugat natural “…nu este absolut nici o problema pentru ca mie imi place mult ploaia”. Cred ca si daca nu imi spunea acest lucru, puteam sa jur (pe rosu) ca ii place ploaia. Avea o naturalete in miscari si in suras, incat era imposibil sa nu ii placa ploaia.

Poate ca si eu sunt sensibil la ploaie. Cand eram pustan si mergeam cu mama la mare, stiu ca ma lasa sa merg descult pe trotuar, lipaind printre frunze de salcam si petale de trandafiri, balacindu-ma in baltile formate. Stiu ca mama nu s-a speriat decat o singura data de ploaie. Iar atunci jucam tenis de picior cu tata, pe o ploaie torentiala cu fulgere si trasnete. Cred ca am scris despre asta undeva prin acest “blog”. Mama avea grija de mine sa nu racesc, dar asta nu insemna ca trebuie sa ma ascund de ploaie.

Revenind la chelnerita cea uda:), am realizat ca imi plac oamenii dedicati. Oamenii care fac ce fac din pasiune, cu placere. Indiferent de ceea ce fac. Ca nu coeficientul de inteligenta este factorul suprem. Ca sa nu mai vorbim de starea materiala. Atitudinea si placerea a ceea ce faci, dedicatia si naturaletea, acestea sunt lucruri esentiale. Ce este insa foarte important, nu prea ai cum sa “traduci” aceste aspecte. Ele se formeaza din copilarie, din familie, le slefuiesti si le cizelezi mai tarziu prin ceea ce faci zi de zi. Eel nu se pot cumpara si nu apar sau dispar peste noapte.

Am platit si am lasat “masa mea” spre disputa a 3 tabere care doreau sa se aseze. Nu de alta dar incepuse sa ploua mai tare, lumea se adapostea grabita. Am iesit tragand aer in piept, adulmecand mirosul de praf proaspat ridicat. La impactul cu primele picaturi de ploaie, am zambit larg si am ridicat privirea in sus inchizand ochii. Am simtit privirile ciudate ale celor de la mese. Mi-am trecut degetele prin par, am luat doua inghitituri din apa rechizitionata de la masa si am plecat agale.

Cand am cotit la dreapta mi s-a parut ca o vad zambind pe chelnerita. Probabil ca era singurul zambet in acel moment, la acea terasa.

One Response to “Chelnerita din ploaie”

  1. eu A says:

    Parca vad toata scena si parca simt si acum cata fericire aduce ploaia … fiecare picatura ne atinge si se prelinge pe corpul nostru, ne mangaie, ne face atenti…. la faptul ca am uitat sa mergem desculti prin iarba, ca salcamii au inflorit si nici-un copil nu le mai mananca florile, ca putem atinge, mirosii garofitele de langa gard… uitam sa privim in jurul nostru si sa vedem… ca in fiecare duminica dupa masa… aruncam cate un zambet vantului care ne mangaie fata…

Leave a Reply