Cu palnia prin viata

Una din greselile frecvente pe care le facem este de a nu aprecia zilnic ceea ce avem bun in viata noastra. Ceea ce ni se ofera si primim la inceput cu bucurie, ca mai apoi sa ni se para ca face parte din normalitate. Ceea ce realizam noi si nu apucam sa ne bucuram de munca noastra pentru ca avem o noua provocare asupra careia ne aruncam cu disperare. Eu cred ca daca nu apreciem ceea ce avem, este foarte dificil sa avem continuitate acompaniata de liniste sufleteasca. La fel de real este insa faptul ca ritmul vietii ne ofera putine sanse de a aprecia lucrurile si oamenii buni din viata. “Progresul” nu se realizeaza stand si contempland cat de bine ne este sau multumind in stanga si in dreapta. Tocmai calcand peste aceste lucruri, marind viteza vietii si folosindu-ne de toate resursele posibile, ajungem cat mai repede la progres, la bunastare si “la ceea ce ne dorim”. Care de cele mai multe ori coincide cu ceea ce ne ofera societatea de consum, si nicidecum cu dorintele noastre reale.

Ieri eram in masina si mergeam paralel cu o cale ferata pe care circula un tren de persoane. Am ramas paralel cu acesta ascultand suierul si tacanitul rotilor de vagoane. Curios cum un zgomot, o imagine sau o adulmecare te poate translata in timp. Stiu ca mergeam la “mare” si ca tot ce imi doream era o baie facuta in mare, la rasaritul soarelui. Stiu ca am vazut atunci al 2-lea cel mai frumos apus de soare din existenta mea. Stiu ca eram plin de problemele inerente varstei insa puneam infinit mai mult accent pe fericire si pe ceea ce visam sa fac. Trenul a oprit intr-o halta si asa mi-am intrerupt gandurile concluzionand cat de mult ne “tocim” ca si calitate umana. Cat de mult ne pierdem din ceea ce ar trebui sa fim ca si oameni, in acceptiunea mea.

Traim ca intr-o palnie in care se scurge o masa de ulei. Incepem sa ne plimbam in partea larga a acesteia, in voie si liniste, admirand atat cerul cat si haul de sub noi, despre care nu stim mare lucru. Pe masura ce palnia se ingusteaza, uleiul ne trage cu densitatea lui in partile mai rapide. Realizam ca  nu este chiar ceea ce ne dorim insa este prea tarziu. Viata, uleiul si palnia sunt implacabile. Ne trag catre partea cea mai ingusta, unde peretii sunt foarte apropiati, unde lumina cerului nu se mai vede decat estompat, si unde nu avem nici cea mai mica idee de ce ne asteapta in continuare. Ne zbatem inotand de colo colo, agitandu-ne mai mult sau mai putin, pana sa realizam ca pentru majoritatea este bine sa te lasi dus de curent. Sa aluneci usurel catre o destinatie finala pe care crezi ca o cunosti.

Oare exista solutii de a dribla palnia si uleiul? Probabil ca nu din moment ce ne nastem intr-un asemenea loc si mediu. Iesitul din palnie este infinit mai periculos pentru ca nu stim sa zburam (inca) si probabil ca am cadea la nesfarsit intr-un nicaieri indiscutabil. Dar daca am incerca sa ne mentinem cat mai mult in partea superioara a palniei? Asta ar insemna sa inotam uneori contra curentului, a turbionului care se produce tragand totul in jos. Ar insemna sa gasim si altii asemeni noua, pe care sa ne sprijinim atunci cand obosim si sa ii ajutam la randul nostru atunci cand le este lor mai greu. Asa spune si teoria, asa ar trebui sa facem, asa faceau cu ceva timp in urma parintii, bunicii si strabunicii. Exista doar doua mari diferente. Uleiul nu era atat de gros iar turbionul din palnie nu era atat de puternic. Iar atunci cand o sa obosim, cand consideram ca am facut tot ce am putut si ca am stat cat am dorit in partea superioara a palniei, sa ne lasam in voia curentului si sa alunecam repede si fara regrete catre destinatia finala. Fara se ne mai zbatem, fara sa te opunem, doar sa trecem repede si in viteaza prin partea foarte ingusta. Si totusi… mai exista inca o varianta. Cea in care te incapatanezi sa ramai numai in partea superioara. Probabil ca necesita eforturi foarte mari, uneori sacrificii si probabil ca nu esti bine vazut de majoritatea celor din jurul tau. Dar probabil ca asta inseamna sa iti traiesti viata ca un om.

Leave a Reply