Archive for April, 2012

Buna ziua, aici este prima scriere

Tuesday, April 24th, 2012

Ce scriu eu aici nu este gandit (mult):). Am spus-o si o repet, provine din viata de zi cu zi, din franturi de ganduri, din invatare experientiala si din faptul ca privesc si eu tot ce se intampla in jurul meu, asemeni oricui, doar ca perspectiva este diferita. Acum cateva minute am primit un comentariu in care Monica imi spunea ca a citit prima scriere acum ceva vreme. Acest comentariu m-a determinat sa scriu ceea ce scriu acum. Am recitit si eu prima scriere. Pentru ca ea este bazata ca mai tot ceea emit eu aici, pe intamplari reale, pe trairi de moment, pe translatari experientiale. Spuneam ca am recitit prima mea postare si nu m-a mirat nimic. Cred in ea asa cum credeam atunci cand am scris-o, o traiesc acum asa cum am trait-o la 11 ani. Au trecut mai bine de 27 de ani de la acea intamplare care m-a facut sa descopar atunci, ceva ce imi calauzeste viata si astazi. Citind comentariul, ma intrebam cat o sa mai consider prima scriere ca pe ceva capital. Si mi-am raspuns ca mai mult ca sigur va fi asa atat timp cat sunt eu. Daca vreodata voi reciti si nu ma voi regasi in acele randuri, inseamna ca voi incepe sa ma pierd ca si identitate, ca si valori.

Cand am inceput sa scriu nu ma gandeam ca voi face acest lucru si peste 4 ani de zile, asa ca am scris ce mi-a venit atunci in minte. Si daca asta a fost sa fie primul lucru pe care l-am scris, inseamna ca nu a fost degeaba. Este probabil cea mai simpla scriere, insa contine esenta si valoare. Asa cum le-am perceput eu atunci, si aici ma refer la cei 11 ani. Pentru ca imi aduc aminte ca atunci cand am scris aceste randuri am facut tot posibilul sa ma transfer in momentul si timpul cand a avut loc intalmparea. Am vrut sa scriu cu ochii si mintea de atunci, cu cuvintele si cu starea de spirit care ma cuprinsesera in acele momente. Am realizat ca ma uit din cand in cand in urma. Si ca imi place si doresc sa vad un drum bine definit, chiar daca are si urcusuri, si coborasuri, si gauri si locuri ce au necesitat salturi. Nu, nu as reveni niciodata pe acel drum decat probabil pana la prima intersectie, si asta pentru a alege alta cale. Insa distanta pana la prima intersectie trebuie sa fie foarte mica, fie pentru ca eu sunt foarte lenes fie pentru ca nu imi place sa ma intorc din drum, cine stie…

Stiu insa ca un drum bine definit in trecut, te formeaza sa il desenezi frumos pe cel din fata, pe care din fericire nu il cunoastem.

Ce am devenit?

Saturday, April 14th, 2012

Cand aveam cativa ani pe acest Pamant,  lumea ma tot intreba ce doresc sa devin. Prima data cand am fost intrebat stiu ca am ramas blocat cateva secunde, nestiind ce sa raspund si la ce se refera intrebarea de fapt. Spre “norocul” meu, rapsunsul mi-a fost usor manipulat, si mi s-au dat example ca inginer, medic, etc. Am raspuns in totala necunostinta de cauza, starnind figuri crispate: “…vreau sa devin Ceausescu”. Asta mi-a venit mie in minte prima data, asta am spus, spre stupoarea multora. Dupa ceva vreme am primit aceeasi intrebare si am fost mult mai bine pregatit, doream sa devin cercetator in natura. Nu stiu exact cum se poate defini asa ceva dar stiu ca doream sa petrec mult timp in natura, calatorind, explorand si descoperind lucruri noi in viata. Asta cu cercetatorul m-a tinut mai mult timp, pana cand mi-am dat seama ca nu stiu ce vreau sa devin.

Astazi ma gandeam de ce nu este si un proces similar de privit inapoi. De ce nu ma intreaba lumea “iti place ce ai devenit?” Oare  de ce? De ce ii intereseaza pe parinti, apropiati, rude, invatatori, etc ce vrei sa devii cand “te faci mare”, iar acum nu mai intereseaza pe nimeni daca iti place sau nu ce ai devenit. Oare pentru ca atunci cand esti mic nu ai nici o ocupatie in care “sa devii cineva”, iar acum, cand esti adult,  toti vad ce considera ei ca ai devenit, si judeca ei tragand concluzii? Eu nu tin minte sa imi fi pus problema “ce doresc sa devin” cand eram copil. Insa imi pun acum problema “daca imi place ce am devenit”. Eu cred ca este foarte posibil ca atunci cand esti copil sa ai toata lumea la picioare, sa zambesti si sa plangi la diferenta de cateva secunde, sa nu iti pese de valori materiale si de “problemele vietii”. De reguli sociale sau de legi, de prostie, infamie, inselaciune, dragoste sau ura. Asa ca  nu ai nici un motiv sa te gandesti ce vei deveni. Momentul cand incepi sa constientizezi aceasta intrebare, minutul cand iti pui aceasta problema si incepi sa incerci sa o rezolvi, coincide cu salutul de adio spus copilului, avantului si tuturor posibilitatilor.

Dar azi, daca ne intrebam “ce am devenit?” Oare ne place ceea ce suntem? Ce am devenit? Ce vrem sa devenim in continuare? Cand imi pun intrebarile acestea imi vine in minte o remarca a lui Huxley care spunea “…vei afla adevarul si acesta te va infuria”. Este foarte nostima din multe aspecte. Eu cred cu tarie ca telul fiecarui om in viata este in stransa legatura cu darurile lor. Si cand pomenesc “daruri” ma refer la inzestrarea lor genetica, fizica, mentala, etc. Atunci pot sa translatez matematic intrebarea cu “ce am devenit?” si sa o pun dupa intrebarea “ce fac eu bine in viata?”. Este doar o intrebare ajutatoare care s-ar putea sa ma lumineze. Pentru ca in neuronii mei, jumatate din a fi destept inseamna sa stiu la ce sunt prost.

Sunt momente in viata in care, dupa intrebarea din titlu, decizi ca trebuie sa te intorci sa o cotesti pe un alt drum, sau sa o iei putin sau mult pe aratura, pana dai de o sosea asfaltata. Sunt momente in care trebuie sa stii sa blochezi traficul de informatie intre ochii si creier. Este mult mai important sa judeci si sa decizi ce trebuie sa faci tu decat sa ii blamezi pe altii care au sau nu o vina in drumul tau. Numai asa poti sa faci bine in jurul tau si pentru tine, intr-o cat mai mare masura. Am citit undeva ca o scriitoare, nu ii mai retin numele, spunea ca alegerile pe care le facem arata cu mult mai bine cine suntem noi cu adevarat, si ne definesc cu mult mai bine decat abilitatile pe care le posedam. Smart tanti asta, mi-au placut cuvintele ei si cred ca se regasesc mult in realitate.

De multe ori ma sucesc si ma rasucesc pentru a pune o intrebare. Dar atunci cand o fac, sunt sigur ca nu pot sa primesc un raspuns slab calitativ. Exceptie face intrebarea din titlu. Pentru ca raspunsul este mai jos.

Astazi am devenit ceea ce sunt.

Victorie

Tuesday, April 10th, 2012

Acum 20 de ani imi placea al naibii de mult sa castig. Daca reuseam si individual ca sa imi pot asuma laurii, era si mai bine. Nu ma laudam public, insa sentimentul interior cauzat de o victorie era atat de puternic incat ma hraneam efectiv din el. Mentalul adolescentin imi dadea curaj, putere, ma facea sa privesc dincolo de limite si sa imi imaginez aproape orice.

Zilele trecute am remarcat ca nu mai imi place atat de mult sa castig. Incheiasem o partida de fotbal in care pierdusem. Am remarcat ca atmosfera era putin gri, colegii nu pareau multumiti, nu mai era veselie ca de obicei. Normal, doar pierduseram, asa ar fi fost logica gandirii. Nu m-am simtit insa deloc in mediul acela gri. Si normal ca m-am intrebat de ce. Pentru ca in mod cert nu am satisfactii majore atunci cand pierd. Desi exista cateva situatii anume:). Ma simteam bine desi pierdusem, pentru ca stiam ca am facut un joc bun, si nu ma refer aici numai la mine, ci la intreaga echipa.

Ma uit in urma si nu regret nici un moment ca doream sa castig in permanenta. Ca suportam cu greu infrangerile. Privesc acum si rasuflu usurat. Nu m-am tocit, nu sunt mai putin competitiv ca si atitudine, chiar daca nu mai fac 100m in x secunde. Mi-au trebuit ceva ani ca sa realizez ca scopul in viata nu este sa castigi. Scopul in viata este sa te dezvolti si sa imparti apoi. Atunci cand privesc in urma am o satisfactie net mai mare, izvorata din placerea pe care am adus-o in viata celorlalti decat din momentele in care i-am depasit sau i-am invins. Asta nu inseamna ca imbratisez infrangerea:). Inseamna doar ca victoria nu reprezinta totul in viata, ca ” the winner takes it all” nu este o expresie completa.

Si totusi, …victoria poate fi generatoare de infrangere. Pentru ca daca te dezvolti si esti victorios, chiar daca imparti, te poti trezi intr-un impas, din doua motive principale. Fie imparti degeaba sau cuiva care nu iti ofera feedback, fie alergi prea repede in goana dupa dezvoltare, iar ceilalti nu pot sa tina pasul cu tine. Te poti trezi la linia de finish ca ai castigat dar nu ai cu cine sa imparti roadele si gustul victoriei. Poate ca este bine sa iti alegi cu atentie partenerii de alergat si oponentii cu care esti in competitie. Daca poti, normal… Poate ca acestia trebuie sa te suporte uneori sau sa te incurajeze alteori, asa cum trebuie sa te stimuleze sa fii mai bun si sa alergi dupa victorie din cand in cand.

Victoria trebuie bine dozata. Pentru ca ea iti sufla in panze, ea te face sa iti setezi noi teluri si uneori ai senzatia ca iti da “totul”. Insa zilnic, ea musca din placerea si sensul vietii.

Asculta

Friday, April 6th, 2012

Eram terifiat de cuvantul acesta cu ani in urma. Profesori, invatatori, parinti, toti imi spuneau acelasi lucru: asculta-ma. Ce sa fac, ii ascultam… Asta nu inseamna ca si faceam ce mi se spunea:). Dar ii ascultam si bine am facut. Ce naiba poti sa inveti din ceva ce spui tu? Din moment ce spui, insemna ca ai judecat, deci nu ai ce sa inveti din ce spui. Asa ca poti sa inveti numai din ce experimentezi, citesti, asculti. Si tot la fel de cert este ca a asculta nu trebuie sa fie echivalent cu a face ce ti se spune. Sau a adopta ce ti se spune. Tin minte niste cuvinte dintr-un volum Winnetow, o carte rascitita in anii copilariei. Un vechi proverb rasarit intr-un trib, spunea ca daca asculti soaptele nu vei fi nevoit sa auzi tipetele. Cat de adevarat este… Ascultarea creeaza incredere, iar increderea este fara doar si poate fundatia pentru orice doresti sa construiesti. Este foarte important ca ascultarea sa fie activa, dar asta este un aspect ceva mai amplu de dezbatut.

In studentie, am cunoscut un grup influent de oameni, si eram contrariat putin de pasivitatea lor. Eu care doream sa misc dealurile din loc, actionam, vorbeam, ma agitam intr-o cauza nobila. Oamenii aceia au ascultat mult, au vorbit putin, si atunci cand au facut-o au pus intrebari care aproape ca ne-au incuiat pe toti. La finalul intalnirii, nu numai ca au venit cu solutii, dar au gasit si modalitati de implementare care m-au lasat fara comentarii la vremea respectiva.

Stiu, majoritatea dintre noi spun ca sunt buni sau foarte buni ascultatori. Asta alaturi de faptul ca suntem buni soferi si ca avem un simt dezvoltat al umorului sunt cele 3 lucruri cu care obisnuim sa ne amagim. Am citit un studiu relevant si bine documentat care spunea ca in principiu auzim cam jumatate din ce ni se spune, ascultam jumatate din ce auzim, intelegem jumatate din acestea, credem cam jumatate din ce intelegem si retinem numai jumatate din asta. Am calculat ce inseamna asta daca cuantific o zi de munca sa spunem, de 8 ore. Am ajuns la faptul ca retin mai putin de 8 minute din ce mi se spune. Ce sa zic, al naibii de modest desi imi place sa cred ca nu este adevarat:).

Am observat un lucru banal, si la indemana oricui. Cu cat ajungi mai “sus”, cu cat capeti mai multa putere, cu atat ai tentatia de a asculta mai putin. Dobandesti practic mai multa autoritate si nu mai esit obligat sa il asculti pe Y sau Z. Asa ca te bagi peste el/ea si te apuci sa ii explici tu cum stau lucrurile. Concluzia este ca nu vei invata nimic, pentru ca din ce spui tu nu ai ce invata. Bine… este si reversul medaliei, daca nu spui se poate considera ca esti egoist si atunci de ce acumulezi experienta, lucruri, intelepciune? Oare sa le tii numai pentru tine? Cu siguranta nu, insa sa vorbesti cat, cand si cum trebuie este unul din lucrurile esentiale in viata.

Ieri mi-am intarit una din opiniile mai vechi, si anume faptul ca cei mai multi oameni vor sa fie ascultati, respectati si intelesi. Cu asta se hraneste politica de multe ori, din asta traiesc politicienii, mai ales atunci cand duc lipsa de rezultate. Si inca un lucru foarte important pe care l-am observat de-a lungul timpului, si care m-a deranjat mult timp. Uneori am incercat sa il “repar” dar nu am reusit pentru ca se opunea felului meu de a fi, asa ca am renuntat. De foarte multe ori, atunci cand eram criticat, aveam doua abordari. Prima era ca daca realizam ca eu sunt cel vinovat, ma ambitionam si ma suparam rau pe mine si pe viata. Asta ducea la actiune si de cele mai multe ori la progres. A doua abordare ma ingrijora, pentru ca uneori “mi se rupea” de criticile celor din jur. De foarte multe ori de fapt. Mult timp am crezut ca ceva nu este in regula si ca trebuie sa actionez cumva. Cu timpul insa, mi-am dat seama ca nu ma interesau acele critici pentru ca eram sigur pe mine, pe ce spuneam, pe ce faceam. Si tot atunci mi-am dat seama cat de important este sa fiu cine sunt cu adevarat. Cred ca acesta ar trebui sa fie punctul de plecare pentru oricine, in viata.

Cu palnia prin viata

Wednesday, April 4th, 2012

Una din greselile frecvente pe care le facem este de a nu aprecia zilnic ceea ce avem bun in viata noastra. Ceea ce ni se ofera si primim la inceput cu bucurie, ca mai apoi sa ni se para ca face parte din normalitate. Ceea ce realizam noi si nu apucam sa ne bucuram de munca noastra pentru ca avem o noua provocare asupra careia ne aruncam cu disperare. Eu cred ca daca nu apreciem ceea ce avem, este foarte dificil sa avem continuitate acompaniata de liniste sufleteasca. La fel de real este insa faptul ca ritmul vietii ne ofera putine sanse de a aprecia lucrurile si oamenii buni din viata. “Progresul” nu se realizeaza stand si contempland cat de bine ne este sau multumind in stanga si in dreapta. Tocmai calcand peste aceste lucruri, marind viteza vietii si folosindu-ne de toate resursele posibile, ajungem cat mai repede la progres, la bunastare si “la ceea ce ne dorim”. Care de cele mai multe ori coincide cu ceea ce ne ofera societatea de consum, si nicidecum cu dorintele noastre reale.

Ieri eram in masina si mergeam paralel cu o cale ferata pe care circula un tren de persoane. Am ramas paralel cu acesta ascultand suierul si tacanitul rotilor de vagoane. Curios cum un zgomot, o imagine sau o adulmecare te poate translata in timp. Stiu ca mergeam la “mare” si ca tot ce imi doream era o baie facuta in mare, la rasaritul soarelui. Stiu ca am vazut atunci al 2-lea cel mai frumos apus de soare din existenta mea. Stiu ca eram plin de problemele inerente varstei insa puneam infinit mai mult accent pe fericire si pe ceea ce visam sa fac. Trenul a oprit intr-o halta si asa mi-am intrerupt gandurile concluzionand cat de mult ne “tocim” ca si calitate umana. Cat de mult ne pierdem din ceea ce ar trebui sa fim ca si oameni, in acceptiunea mea.

Traim ca intr-o palnie in care se scurge o masa de ulei. Incepem sa ne plimbam in partea larga a acesteia, in voie si liniste, admirand atat cerul cat si haul de sub noi, despre care nu stim mare lucru. Pe masura ce palnia se ingusteaza, uleiul ne trage cu densitatea lui in partile mai rapide. Realizam ca  nu este chiar ceea ce ne dorim insa este prea tarziu. Viata, uleiul si palnia sunt implacabile. Ne trag catre partea cea mai ingusta, unde peretii sunt foarte apropiati, unde lumina cerului nu se mai vede decat estompat, si unde nu avem nici cea mai mica idee de ce ne asteapta in continuare. Ne zbatem inotand de colo colo, agitandu-ne mai mult sau mai putin, pana sa realizam ca pentru majoritatea este bine sa te lasi dus de curent. Sa aluneci usurel catre o destinatie finala pe care crezi ca o cunosti.

Oare exista solutii de a dribla palnia si uleiul? Probabil ca nu din moment ce ne nastem intr-un asemenea loc si mediu. Iesitul din palnie este infinit mai periculos pentru ca nu stim sa zburam (inca) si probabil ca am cadea la nesfarsit intr-un nicaieri indiscutabil. Dar daca am incerca sa ne mentinem cat mai mult in partea superioara a palniei? Asta ar insemna sa inotam uneori contra curentului, a turbionului care se produce tragand totul in jos. Ar insemna sa gasim si altii asemeni noua, pe care sa ne sprijinim atunci cand obosim si sa ii ajutam la randul nostru atunci cand le este lor mai greu. Asa spune si teoria, asa ar trebui sa facem, asa faceau cu ceva timp in urma parintii, bunicii si strabunicii. Exista doar doua mari diferente. Uleiul nu era atat de gros iar turbionul din palnie nu era atat de puternic. Iar atunci cand o sa obosim, cand consideram ca am facut tot ce am putut si ca am stat cat am dorit in partea superioara a palniei, sa ne lasam in voia curentului si sa alunecam repede si fara regrete catre destinatia finala. Fara se ne mai zbatem, fara sa te opunem, doar sa trecem repede si in viteaza prin partea foarte ingusta. Si totusi… mai exista inca o varianta. Cea in care te incapatanezi sa ramai numai in partea superioara. Probabil ca necesita eforturi foarte mari, uneori sacrificii si probabil ca nu esti bine vazut de majoritatea celor din jurul tau. Dar probabil ca asta inseamna sa iti traiesti viata ca un om.

Valori moderne

Monday, April 2nd, 2012

O particularitate a zilelor in care traim, nu este lipsa valorilor. Este schimbarea acestora. Nu putini sunt cei care pun decaderea morala in mod special, pe seama unei așa-zise lipse a valorilor de azi. Consider ca valorile continua sa existe pentru toți cei ce si-au format un criteriu din ele. Insa dacă modalitatea, cinstea sau onoarea sunt valori cu care au crescut bunicii noștri, astăzi vorbim in primul rând de bani. Banii, in orice forma sunt ei, constituie in cele mai multe cazuri sumarizarea valorilor pentru o mare parte a societății. Problema este ca banii sunt o valoare impusă de mersul de azi al societății. Prinși in menghina nevoilor, a problemelor si a viitorului incert, părinții cedează de multe ori in fata valorii ce deține suprematia azi: banul.

Zilele acestea citeam ca un fost mare actor roman spunea la o vârsta venerabila ca nu a trăit niciodată in viața lui asemenea vremuri in care oamenii sunt egoisti, rai, plini de ura si de invidie. Ca el a dorit sa facă o lume mai buna, si ca a esuat lamentabil. El a crescut cu un set de valori si s-a trezit înconjurat de semeni cu alte valori. Incapabil de a înțelege, cantonat in vechiul lui set de valori, a sfârșit spunând ca nu a reușit sa facă ceea ce si-a propus.

Gresit sau nu, ne place sau nu, valoarea primordiala care domina astăzi, este banul. Rămân cazuri izolate acelea in care “vechile valori” mai reușesc sa urneasca câte ceva din societatea de azi. Cercul se închide atunci când observam ca in societățile avute se nasc mai putini copii insa oamenii care fac parte din ele au o speranța de viața mai ridicată fata de o societate săracă material. Egoism? Comoditate? Dezamagire sau nepasare? Poate ca este vorba doar de normalitate. Chiar dacă este una impusă de semeni de-ai noștri.