Omul burete

Aparitia unui copil pe Pamant coincide cu momentul in care acesta incepe sa acumuleze. Informatii, experiente pe de o parte, pe de alta sa consume resurse si sa produca. La inceput emotii si excremente, apoi produse finite, alte emotii si noi experiente, lucruri si servicii inovative, creatii sau lucruri monotone. Omul este ca un burete iar viata este ca apa cu care acesta se imbiba treptat. Cand buretele este scufundat brusc in apa, totul devine pe rapid inainte. Acumulezi brusc cunostinte, te confrunti cu o viata agitata si tumultoasa. Daca esti suficient de abil incat sa nu te suprasaturezi, poti sa reglezi si functia de “dat inapoi”, adica sa te storci sau sa fii stors la timp pentru a mai elimina din viata (apa) intensa in care esti prins. Imbibarea cu apa in exces duce ori la umflarea prea puternica a buretelui si suprasaturarea acestuia, ori la putrefactie. In ambele cazuri, problema este una singura. Ca sa poti acumula in permanenta trebuie sa faci loc unui flux nou de apa in mod permanent. Asta inseamna ca trebuie sa elimini putin cate putin din apa veche, ce stagneaza in tine.

Privesc de ceva vreme imprejur si imi dau seama ca desi apa proaspata roieste imprejurul nostru ca intotdeauna de cand stiu eu, sunt din ce in ce mai multi bureti imbibati cu apa statuta. Sau din ce in ce mai multi care isi gasesc mici insule ferite de umiditate. Din ce in ce mai multa lumea acumuleaza fara dorinta de a mai oferi ceva inapoi. Cu exceptia gunoiului. Si mai sunt aceia care prefera sa acumuleze cat mai economicos. Sa treaca prin viata udandu-si degetele de la picioare. “Vedete” autohtone sau de peste ocean recita in cor ca tot ce conteaza in viata este sa fii fericit si sa zambesti. Bine. Sa le spuneti asta si tuturor celor care trudesc pentru ca voi sa va simtiti asa. De ce sa nasti sau sa cresti copii? Pentru ca sa nu mai ai tu “libertate”, concedii, zile libere, somn linistit sau un corp armonios? De ce sa te “chinui” incercand sa faci ceva benevol? Sa dai o mana de ajutor, sa asculti, sa nu te intrebi “ce imi iese mie”?

Vine o vreme cand trebuie sa iti dai seama ca ai si trebuie sa oferi ceva inapoi societatii in care te-ai format. Nu este necesar sa fie ceva maret, ceva unic si senzational. Pentru asta exista unii oameni care sunt capabili de asa ceva pentru ca asa este legea firii. Este suficient sa dai cat poti si ceea ce poti. Dar ceea ce faci sa fie cu buna credinta si cu bune intentii. Oriunde te vei uita in natura, lucrurile functioneaza in acest mod. Lacurile se reimprospateaza de la ploaie dupa ce apa lor se evapora de la caldura solara. Fluviile se compun din rauri si paraiase care pornesc de la izvoare limpezi. Apoi se varsa in oceane si mari. Din acestea apa se evapora si ajunge iar in pamant, pentru a da nastere unor noi izvoare. Probabil ca daca nu ar exista acest echilbru, s-ar topi calota glaciara si am fi cu totii inundati, traind sub si pe ape, chinuindu-ne sa ne ducem existenta in cu totul alt mod decat cel al unei fiinte umane.

Omul burete trebuie sa fie primul care sa absoarba apa proaspata si sa o filtreze cedand mediului inconjurator si altceva decat reziduuri. Si daca nu va fi asa? Tot din natura poti vedea raspunsul. O sa vezi lacuri sau rauri secate asa cum o sa vezi tsunami si inundatii devastatoare. Dar si acestea fac parte din echilibrul natural. Astazi sunt mult prea putini bureti care sa absoarba umiditatea excesiva de acolo de unde este si sa o reverse in mod binefacator in  locurile unde ar fi nevoie de apa. Astazi exista preponderent bureti care sunt preocupati excesiv sa isi mareasca volumul de absorbtie. Ceea ce nu este un lucru rau sub nici o forma. Atata vreme cat stii sa te opresti. Pentru oricine trebuie sa existe pauze, asa cum exista un moment in care te opresti din crescut pe verticala. Asta nu inseamna ca in interior nu mai creste nimic. Pentru ca daca este asa, atunci cresterea pe verticala a fost degeaba.

Leave a Reply