Archive for October, 2011

Somnul perfect

Thursday, October 27th, 2011

In urma cu mai bine de 20 de ani, in data de 17 septembrie, la cateva zile dupa inchiderea oficiala a sezonului de vara, in Costinesti, stateam pe plaja invelit intr-un prosop. Incheiasem un seminar si asteptam trenul de seara. Era ora cand soarele isi rotea razele printre nori, marsand catre apus (poetic:). Am imaginea pe care o descriu acum, atat de bine intiparita in minte, incat cred ca pot sa reconstitui pana in cele mai mici detalii, vad si pachetul de BT din dreapta mea si scoicile gaurite pe care trona un muc de tigara.

Stateam in fund, pe nisipul care devenise deja rece. Eram imbracat intr-un short albastru si un tricou simplu alb. Eram asezat pe plaja de la Costinesti, departe de malul marii, in fata unuia din stalpii dotati cu celebrele megafoane/boxe HIFI:). Eram cu fata catre mare si priveam in gol. Oricat incercam sa leg un gand, nu puteam sa o fac mai mult de cateva secunde. De obicei este invers, atunci cand vrei sa iti golesti mintea este mult mai dificil. Ia incearca sa nu te gandesti la nimic:D. La Radio Vacanta, cineva mai ramasese si isi pierdea vremea pe acolo. Si bine a facut, pentru ca atunci a difuzat melodia de mai jos. Nu sunt mare fan al muzicii in general insa melodia aceasta m-a urmarit ani de zile. Nu stiam cine o canta si eram prea lenes ca sa o caut, mai ales ca e greu de fredonat de catre un afon ca mine, iar versuri nu are:). Astazi am atat de multa treaba (vorbesc serios) incat am decis sa imi gasesc melodia. Nu stiu cum si prin ce “minune”, am gasit-o.

De ce este atat de importanta pentru mine aceasta melodie? Pentru ca atunci, infasurat intr-un prosop si tremurand putin de frig, privind marea si neputand sa leg 2 ganduri pe o plaja pustie, am adormit si cred ca a fost unul din cele mai frumoase “somnuri” din viata mea. Nu stiu daca se poate afirma asa ceva despre un somn. Pana la urma, un somn este un somn, cum poti sa il diferentiezi? Ca dormi mai agitat sau distrus de oboseala sau orice altceva, ca esti mahmur sau visezi ce stiu eu ce, un somn ramane un somn:). Stiu doar ca rula la nesfarsit aceasta melodie si ca am adormit pe sunetele ei. M-am trezit cand era intuneric afara, si lucru curios, nu mai imi era frig deloc, desi afara era cu siguranta mult mai rece dupa apusul soarelui. Aceasta melodie mi-a dat sentimentul de libertate si de cunoastere. Cred ca stim foarte putin despre noi ca fiinte umane. Si ca reusim sa ne surprindem zi de zi daca am lasa libertate propriului eu. De cele mai multe ori insa… nu este asa. Aproape oricine incepe prin a bea lapte si tinde catre sampanie si cele mai scumpe vinuri. Gusturile se cizeleaza in timp, mintea la fel. Libertatea nu. Uneori doar dorinta pentru ea. Ne cunoastem atat de putin si de aceea preferam sa tindem catre confort si catre cat mai putine surprize in viata. Nu vrem sau nu ne facem timp sa ascultam, nici pe noi, si cu atat mai putin pe altii. Cautam ce consideram noi ca ne face viata mai buna si mai frumoasa, si foarte rar dam frau liber imaginatiei si sentimentelor. De aceea si ajung sa se toceasca si sa nu ne mai intereseze, desi sunt printre cele mai pretioase lucruri pe care le avem in noi. Alergam disperati pe drumuri deja batatorite, incepand de la cele cu praf de tara, urmandu-le apoi pe cele asfaltate si cautandu-le pe cele pavate cu aur si platina. Vrem sa fim diferiti si ne place sa credem ca si suntem asa.

Ne miram de noi tocmai cand ni se intampla sa facem ceva deosebit sau sa fim fericiti. Oare asta ar trebui sa ne puna pe ganduri?

Contract cu fericirea (partea a 2-a)

Thursday, October 20th, 2011

Am mai spus-o si in alte randuri, de multe ori ma raportez la “radacini” , la natura si la natural, chiar si atunci cand este vorba despre lucruri facute de mana omului. Oare cum ar fi sa stii ca ai contract pe o perioada determinata cu fericirea? Hmmm, oare dupa flama inerenta a dragostei (sau nu), s-ar instaura la fel de repede comoditatea si lucrurile “care ni se cuvin”? Oare ne-am complace la fel de usor in unele situatii si in rutina? Oare am fi la fel de “atenti” unii cu altii? Privesc deseori in jur si vad ca atunci cand avem nevoie de ceva, cand ne simtim mai slabi, reactionam altfel fata de cel de langa noi. Suntem fiecare dintre noi un fel de mic politician care asfalteaza strazile si trotuarele inainte de alegeri. Incercam sa dam ceva ca sa obtinem ceva. Cati dintre noi sunt oare capabili sa tot dea fara sa doreasca nimic in schimb? Sau fara sa primeasca nimic din ceea ce isi doresc “la schimb”? Pai de ce ori fi divortand unii in primii 2 ani? Nu am cercetat si nici nu ma intereseaza, dar sunt aproape sigur ca asteptarile nu sunt la fel cu realitatea. Ca feedbackul nu este cel asteptat. Ca eu sunt bun si celalalt e rau. Oare cum ne simtitm cand pierdem ceva pretios? Incercam sa il (re)valorizam, sa ii spunem cat de mult inseamna pentru noi acum? Are vreo importanta ca nu am facut-o decat cand ne-am dat seama de situatia in care am ajuns? Vorba aia: “niciodata nu este prea tarziu”. Ei da:)…

Unde s-ar situa casatoriile din interes pe aceasta plaja? Oare ar fi la categoria contracte platite la termen? Nu ar fi pasionant sa vezi dupa 2 ani cum un cuplu este la fel de indragostit pentru ca isi acorda aproape aceeasi atentie ca “la inceput”? Sa stie ca progreseaza impreuna pentru ca nu numai moartea sau divortul ii va desparti? Sa fie liberul arbitru cel ce decide. Dorinta si vointa lor? Nu biserica catolica, nu primaria, banca la care au credit, famila, sau oricare alta entitate “dumnezeiasca” trimisa pe acest Pamant?

Stiu, acum o sa spuna cineva pe buna dreptate ca familia este celula de baza a societatii. Ce fac copiii nascuti intr-un interval de 2 ani in cazul in care nu se reinnoieste contractul? Eu ma intreb altfel; ce fac copii care cresc intro familie in care contractul mai exista doar pe hartie? Nu sunt sociolog si nu caut raspunsuri sau intrebari care sa lamureasca sau sa provoace ceva. Am doar pretentia ca gandesc. Si ca imi place sa observ. Desi ma consider o persoana traditionala, nu cred ca poti sa te agati de traditional ignorand prezentul, viteza cu care se succed lucrurile astazi si “tentatiile” de acum comparativ cu cele de acum cativa ani de zile.

Citeam o caracterizare a mamelor de azi, in special a celor din lumea “civilizata”, in care se spunea ca ele nu mai sunt dispuse sa isi sacrifice timpul, cariera, etc pentru activitatile casnice, sau care presupun cresterea unui copil. Ca aceleasi femei nu mai sunt dispuse sa dea viata decat la unul, poate maxim 2 copii, din aceleasi considerente si nu numai. Eu ma intrebam ce facea mama acum vreo 30 de ani? Ce facea tata acum 30 de ani? Dar bunicii? Daca este sa fac o scurta radiografie, la ora 15 se incheia programul de lucru, la TV era imagine fara pureci 2 ore pe zi, timp in care cea mai interesanta emisiune era cea de adormit copii – “Mihaela”, si poate duminica “Tezaur Folcloric” iar sambata “Teleenciclopedia”. Nu exista internet (iti poti imagina?:), totul se inchidea pe la ora 20, barurile de noapte erau vreo 3 in tot orasul, frecventate oricum de alta categorie de oameni. Nu puteai pleca din tara, existau Dacia, Olcitul si trenul, se circula o duminica cu sot si alta fara sot, concediu aveai in mod organizat, la fel si vacanta. Muzica si filmele bune erau evenimente lunare, poate anuale chiar. Mai ramaneau cartile, discutiile cu prietenii, sportul si cozile la unt, paine, carne, benzina si pepsi. In acest peisaj ti se par deplasate sarbatoririle unor mariaje de argint, aur sau platina? Stiu ca pentru cei mai avuti ca ani decat mine este doar ceva banal, dar haide sa vedem acum cum stam? Cate oportunitati avem in acest moment? Faci o paralela mentala pentru ca sa iti dai seama? Vezi cam care sunt asteptarile tale azi? Iti imaginezi care erau asteptarile altuia acum 30 de ani?

Nu ti se pare “normala” realitatea zilelor noastre? Ce poti sa ii pretinzi unei fete de 18 ani care a crescut cu tentatii, marketing, calatorii, imagini luxoase si modele indoielnice? Sa isi “strice corpul” ca sa aduca pe luma 1-2 copii? Sa schimbe scutece si sa primeze sentimentul matern in fata unei vieti libere si pline de tentatii? Ce poti sa ii pretinzi unui tanar de aceeasi varsta? Sa munceasca ca un apucat ca sa aiba familia ce sa ingurgiteze? Sa fie imun la tot ce vede in jurul sau? Nu este oare “normal” ca sa creasca permanent varsta medie la care se procreaza intr-o societate civilizata? Nu este logic ca avand in vedere circumstantele vietii de astazi sa ne ferim de contractele pe termen lung? Sa incercam sa le semnam cat mai tarziu si cu precadere atunci cand avem pretentia ca “suntem pregatiti”?

Sigur este ca asteptarile sunt construite pe baza criteriului fiecaruia de valori. Iar acesta este dat la inceput de catre familie, mostenirea genetica, si poate si alte cateva cauze mai mult sau mai putin obiective, insa cert este ca societatea in care traim este cea care ne modeleaza asteptarile, si extrem de rar se intampla invers.

Revin la propunerea celor din Mexico City si nu mai zambesc ironic. Contractul poate aduce fericirea.

Contract cu fericirea (partea 1)

Tuesday, October 18th, 2011

Am vazut la Rosia Montana un vechi contract incheiat intre cei ce extrageau aurul si cei ce il prelucrau. O copie mai bine spus. Era scris pe o bucata de piatra cioplita sau pe lut ars. Avea cateva puncte, era scurt si cuprinzator. Si am inteles ca se incalcau foarte rar, indiferent de care parte era vorba. Cine il incalca era stiut foarte repede de intreaga comunitate si cadea in dizgratia tuturor. Vestea se propaga foarte repede si erai un om pierdut daca doreai sa mai lucrezi in domeniul respectiv. Astazi lucrurile stau putin diferit. Suntem mult mai multi pe aceeasi planeta, exista de 100 de ori mai multe puncte intr-un contract si cu toate acestea ele sunt incalcate mult mai des. Contractele vechi ajung sa cantareasca la propriu mai putin decat cele noi, chiar daca unele erau cioplite in piatra iar cele de azi sunt scrise pe foita de hartie. Cei ce le incalca deseori, nu numai ca nu ajung sa cada in dizgratia nimanui, dar ajung sa “progreseze”. Sa devina oameni de succes. Dar nu vreau sa ma plimb pe un teren arat si semanat de multa lume. Vreau ca acesta sa fie punctul de plecare catre altceva. Catre contractul cu fericirea…

Cum ar fi sa ai un contract cu fericirea? Iar ea sa isi tina promisiunile? Ca doar tu nu esti atat de inteligent incat sa il incalci? Sau… :)?

In Mexico City, dupa legalizarea casatoriei de tip gay, forul de decizie al orasului a propus sa reformeze Codul Civil, si sa introduca un contract de casatorie care sa fie valabil pe o perioada de cel putin 2 ani de zile. Zambesti? Ei bine, inseamna ca este posibil ca sa iti surada ideea. Nu am stat foarte mult in Mexico City insa am observat ca societatea este foarte puternic influentata de catre Biserica Catolica, si prin urmare avem de-a face cu o societate conservatoare. Cu toate acestea, mai mult de jumatate din casatoriile “clasice” sfarsesc prin divorturi in primii 2 ani de mariaj. Interesant? Daca ti se pare ca Mexicul ar fi cam departe si ca “aia” sunt unii care mananca porumb modificat genetic, multe sosuri iuti si sunt unii mici si mai colorati care vor toti sa fuga in SUA, atunci ar trebui sa te duci sa vezi ca nu este chiar asa… Si ca sa vin putin mai aproape, dau exemplul Cehiei, tara a carei civilizatie o cunoastem mai bine, parte a unui fost mare imperiu. Ei bine, ei nu cred ca au legalizat (inca) casatoriile de tip gay, insa rata divorturilor este chiar putin mai mare decat cea din Mexico City. Deja treaba devine mai interesanta?

Si eu am zambit la propunerea celor din Mexico City. Si m-am intrebat ca de obicei atunci cand zambesc:)… De ce?

Oare nu este trist sa faci contract pe 2 ani cu fericirea? Oare poti sa “contractezi”:) sentimentele? Cum ar suna asta: “…numita Gisella Hunter Adascalitei vrei sa faci contract pe 2 ani de zile cu numitul Gunther Georgio Pasquale?” “…sa il respectati si sa il pretuiti (contractul) in speranta ca moartea nu va va desparti in acesti 2 ani?” “…si doriti sa prelungiti automat contractul cu inca 2 ani de zile daca nici unul nu doreste rezilierea lui” “…si daca totusi una din parti doreste reziliera contractului in conditiile prezentului contract, sa anunte cu 30 de zile lucratoare inainte, sa notifice partea contractuala prin intermediul unei recomandate sau a unui mail cu confirmare de primire?” Oare unde ar mai fi neprevazutul, dragostea, romantismul, spiritul de aventura?

Desigur ca o femeie va considera ca este o idee total nepotrivita sa faci contract pe 2 ani cu un barbat care nu aduce “viata” pe lume in mod direct. Adica ea isi sacrifica sanatatea si corpul, apoi barbatul inceteaza contractul in cautarea alteia mai frumoase si mai inteligente. Desigur ca si un barbat nu va considera ca este potrivit sa faca contract numai pe 2 ani cu o femeie frumoasa si inteligenta. Dar daca aceeasi femeie mai este si bogata? Pai “destept” sa fii sa o “agati” numai cu 2 ani? Am dat numai 2 exemple, printre cele mai utilizate de altfel. Desigur ca sunt multe altele contra ideii de casatorie pentru 2 ani.

Va urma…

Speranta

Monday, October 17th, 2011

Eu am o vorba: “atunci cand ajung sa sper inseamna ca situatia devine nasoala”

Ma intreb de multe ori, in varii situatii, de ce ajungem sa speram atat de repede sau de des? Noi ca si oameni, si poate mai relevant, noi ca si romani? Oare pentru ca speranta moare ultima? De ce ne place sa ne agatam de speranta? Pentru ca majoritatii asa ii place sa spere… Si spun bine, ii” place”, este o activitate curenta dusa de multe ori la rang de arta. Cu toate ca, sunt de acord ca exista argumente si pentru multa lume care spera.

“De ce speram” este o intrebare de tip filozofic dar ca sa nu dau in latura aceasta, o sa imi dau cu parerea mai plastic. Eu cred ca speranta incepe cu stingerea ultimelor picaturi de lupta si credinta pentru scopul pe care il urmaresti. Speranta poate sa apara inainte sa lupti sau/si sa crezi, pentru faptul ca nu ai fost invatat sa lupti sau/si sa crezi. Am cunoscut persoane care spera de cand s-au nascut. Sau mai corect, de cand au fost constiente ca pot sa faca asa ceva. Exista oameni care spera pentru faptul ca au renuntat sa mai lupte. Au obosit, sau poate ca au vazut ca lupta nu duce acolo unde vor ei. Sau nu duce atat de repede ca si speranta:). Este atat de usor sa speri. Practic, spun cei ce spera, nu te costa nimic sa speri. Eu zic ca te costa timpul care se prelinge spaland sperantele. Lasandu-le din ce in ce mai albe, pana la a fi imaculate. Speranta este atat de blanda si de permisiva; ea nu te obliga niciodata la nimic decat la visare poate. Nu te capaciteaza, nu te pune intr-un real pericol. Nu iti cere nimic imprumut si iti da tot ce are ea mai bun. Speranta este cea care moare ultima si iti rapeste in schimb totul. Timpul tau, menirea pentru care ai venit pe lume. Nu poti sa blamezi pe cineva care s-a nascut cu speranta in fire, in ganduri si in familie. Poti insa sa apreciezi daca reuseste sa iasa din cercul sperantei si sa lupte, sa creada ce se poate altfel decat sperand. De ce oare suntem o natie care joaca mult la loto, care are multe sali de jocuri de noroc, care este tentata de salile de poker si de pacanele? Oare mergem sa ne distram acolo, sa ne satisfacem nevoia de adrenalina? Sau speram sa castigam?

Si inchid cercul intrebarilor mele spunand ca speranta este a tuturor, este o nevoie umana care apare atunci cand suntem slabi, cand ne simtim fara putere si fara ultima solutie la care ne-am gandit. Speranta cronicizata duce la lipsa de atitudine, duce la visarea continua, duce la degradarea fiintei umane. Probabil ca speranta nu trebuie sa lipseasca din bagajul oricarui om care a venit pe acest taram, si tot la fel de probabil este ca trebuie alungata de la usa casei tale cum o simti ca iti da tarcoale.

Mi-am adus aminte de o melodie difuzata cu ceva timp in urma… si atunci ma gandeam cat de interesant este sa ii ceri Sperantei sa iti dea speranta. Imi amintesc, ca atunci eram cumva contrariat cu privire la aceasta solicitare. Inca mai sunt, trebuie sa recunosc:), chiar daca am mai limpezit putin apele. Sa speram…

http://www.youtube.com/watch?v=zLLy42F_vF8

Portocale

Monday, October 10th, 2011

Cineva imi povestea cu ceva vreme in urma, ca iarna ii aducea aminte de bunicul, care atunci cand venea acasa cu mainile si fata inghetate, avea tot timpul in buzunar o portocala sau un mar. Copil fiind, alergi sa vezi ce “mai ascunde” pentru tine bunicul. Ii simti mainile reci, adulmeci mirosul colorat si vesel al portocalei, si poate iti creezi un reflex copilaresc de a intampina pe cineva drag. Am retinut aceasta istorisire, care este de fapt scoasa dintr-un anume context, pentru ca imi reaminteste de o intamplare amuzanta.

Un tata pune bani deoparte timp de mai multe luni de zile. Eforturile sale sunt rasplatite cu cateva zile inainte de Craciun, cand isi perimte sa ii cumpere unuia din baietii lui, un trenulet electric, impreuna cu accesoriile de rigoare. O adevarata bijuterie, o frumusete care il va incanta cu siguranta pe cel mic. Vanzatoarea nu are sa ii dea rest si ca sa fie suma de bani “rotunda”, se adauga un calut din cel mai ordinar cauciuc. Si vine si ziua magica, cand trenuletul ambalat impecabil straluceste sub brad. Curios de pachetul mare si frumos ambalat, copilul se repede cu lacomie la el,  si il desface cu bucuria cu care numai un copil poate sa faca asa ceva. Odata trecuta euforia deschiderii pachetului, observa calul de cauciuc, aruncat intr-un colt, sub brad. Este un lucru nou si potential interesant. Trenuletul trece in derizoriu, calutul mirosind a cauciuc este acum la putere. Tatal incearca in zadar sa asambleze trenuletul, sa prezinte avantajele unei jucarii mult mai scumpe si mai educative. Copilul intinde la calutul de cauciuc, il plimba pe mobila si il taraste pe covor. Exasperat, trecand de la rasete, la intrigare si apoi suparare, tatal nu mai rezista, si dupa indelungi incercari de a comuta atentia baiatului catre trenulet, se decide sa inlature “concurenta”. Pune mane pe calut si il arunca in zapada de afara. Brusc, farmecul Craciunului nu mai are nimic de-a face cu cadourile frumos impachetate si cu atmosfera de sarbatoare. Baiatul se pune pe plans jinduind dupa calutul prabusit in zapada. Tatal este un pachet de nervi si dezamagire. Trenuletul nou nout zace fara nici o valoare. In lipsa de idei, tatal desface o portocala. Simtind mirosul, acela colorat si vesel al portocalei, copilului i se aprinde o scanteie printre lacrimi. Gustul dulce acrisor face pace intre cadourile de Craciun si readuce treptat zambete pe toate fetele.

Oare are importanta sa spun ca baiatul este astazi unul din elita intelectuala a Romaniei? Sau ca tatal regreta si azi aruncarea calutului in zapada? Sau poate ca acel trenulet inca exista, si are o valoare materiala de cel putin 20 de ori mai mare decat atunci cand a fost cumparat? Sau ca acel calut din cauciuc ordinar s-a rupt la nici 3 zile dupa ce a fost adus inapoi din zapada si a sfarsit in lada de gunoi? Neinteresant…

Exista lucruri a caror valoare materiala creste substantial odata cu trecerea timpului. Exista lucruri a caror bucurie este de moment. Exista preferinte pentru unii si alegeri pentru altii. Si exista portocale. Si peste toate acestea exista aceia care le daruiesc. Modul, momentul, si daruirea cu care o face cineva este de fapt ceea ce conteaza. Stiu, aici o sa ma contrazica foarte multa lume. Iar bati campii, materialul conteaza, banii fac lumea sa se invarta, etc. Si din nefericire oricine gandeste asa are dreptate. Cel putin in lumea pe care o traim zi de zi. Dar tot oricine gandeste asa a pierdut din vedere un lucru esential. Nu mai are nimic din puritatea pe care a avut-o atunci cand era copil. Iar asta nu se poate cumpara cu absolut nimic. Si nimeni in afara de tine nu o sa ti-o redea vreodata. Iar daca ai pierdut-o si daca nici nu doresti macar o parte din ea inapoi, inseamna ca meriti toate trenuletele din lumea aceasta. Poleite cu aur.