Archive for September, 2011

Un an in plus

Thursday, September 29th, 2011

Astazi, timpul a mai pus inca un an la cati am avut pana ieri. Cu fraza asta ma apuca asa o frenezie de parca tocmai scriu in jurnalul intim din liceu. Nu al meu, ca nu aveam:).

Nu am considerat niciodata ca ziua mea de nastere, repetata in fiecare an, ar fi o zi deosebita. Si ca atare nici nu am tratat-o intr-un mod special. Insa nu a fost tot timpul asa… Cu mai bine de 20 de ani in urma, cautam sa fac cate ceva “special”. Nu tocmai un party zgomotos si alcoolic, pentru ca nu era pe gustul meu. Insa se intampla sa imi doresc ceva… Era un fel de zi mai egoista, in care ma asteptam sa primesc felicitari si urari de bine, in timp ce eu imi ofeream cate ceva. Putea sa fie ceva ce tinea numai de mine, sau sa fie ceva material, in limita in care mi-o permiteam. O simteam ca fiind o zi altfel, desi nu imi doream neaparat acest lucru. Au fost si momente cand am dorit sa fiu singur, si nu mi se pare deloc trist sau deplasat acest fapt. Pana la urma, dorinta mea era legitima daca stau sa ma gandesc ca m-am nascut intr-o dupa amiaza. Asta inseamna ca pana atunci am fost singur in locatia cu pricina, probabil dand cu capul la vale si incercand sa ies la lumina. Pai de ce nu ar fi bine sa fac asta si acum, macar pana dupa amiaza?

Si astazi am observat ca ziua nu este una speciala. Insa lucrurile s-au schimbat in unele aspecte. Apreciez mult mai mult urarile care se simt venite din ceea ce crede cel ce le face. Si probabil ca am ajuns sa le “vad” mult mai bine. Asa cum la fel de mult apreciez o privire care poate spune mai mult decat o declaratie intreaga. Dar nu asta este ce cred ca s-a schimbat esential. Poate lucrul cel mai important este ca nu mai tin sa fie o zi a mea. Daca tot este una pe an si se presupune ca este mai speciala, atunci doresc sa o folosesc pentru cei care o apreciaza si care tin la acest lucru. Parinti, familie, prieteni, colegi, etc, toti cei care cred ca ziua asta inseamna ceva pentru ei, toti ar trebui sa primeasca cate o bucatica din ea. Asa ca vreau sa o tai felii, sa o pun pe o tava mare de lemn, mirosind a menta proaspata si a boabe de cafea, si sa o ofer tuturor celor care cred ca ziua asta este una altfel. Am mai spus-o si sunt convins de ceva timp de acest lucru, satisfactia individuala este limitata iar la capatul ei sta un hau fara culoare, miros sau forma. Asta simti daca iti oferi totul numai tie. Faptul ca exista oameni (multi sau putini) care se bucura in mod real de existenta ta pe acest taram, este ceva ce nu poate fi cuantificat.

Nu, nu imi doresc ca de “ziua mea” sa am pace si liniste, sa beau ca sa uit ceva sau sa merg la cabana in pustietate, la club de fite sau intr-o excursie, ca sa “am ce sa imi aduc aminte”  a doua zi sau la batranete (cand o fi aia:D).

Vreau sa realizez ce am realizat si in acest an, ca exista oameni care sunt langa mine nu numai declarativ. Si vreau sa fiu inconjurat de ei, iar ei de mine. Probabil ca asa se gandesc cei ce imbatranesc. Oare sa fie datorita faptului ca unora ni se schimba sistemul de valori?…  Desi daca este sa gandesc cum imi spunea cineva azi, “ai 20 de ani trecuti dupa 18, asta inseamna ca faci cat 2 adolescenti:D”. Merita retinuta ideea, la anul am de gand sa fac 19:).

Consider ca una din cele mai placute senzatii egoiste pe care le am acum, de “ziua mea”, este aceea cand realizez in mod obiectiv ca am evoluat. Ca om.

http://www.youtube.com/watch?v=dF-Sek6Kzts

Schimbarea azi

Tuesday, September 27th, 2011

Sunt in plin proces de stabilire a unei strategii. Greoi, timpul nu se intinde oricat de mult trag eu de el zi de zi. Printre picaturile de ploaie pe care le astept sa stropeasca aceasta toamna atat de linistita si de generoasa, am incercat sa revad o parte a unei literaturi de specialitate. Am inteles ceea ce intuiam, si anume ca acele tipuri de schimbari planificate si instaurate cu pragmatism, care au urmat un model de sus in jos, au reprezentat un model de un real succes in anume epoci si momente ale umanitatii. In comunismul lui Stalin sau dictatura lui Mao, ideile pe care se bazau asumarile fundamentale erau stabilitate, siguranta si centralizarea surselor autoritatii si negresit, a puterii. In aceeasi ordine de idei, eu am fost dascalit la scoala ca schimbarea are loc pas cu pas. Chiar si in zilele noastre, acest tip de schimbare constituie un model demn si apreciat de catre foarte multa lume, si includ aici profesori si oameni cu experienta de viata. Oare…acest model tine seama de complexitatea schimbarilor din prezent?

Eu zic ca astazi normam complexitatea, nesiguranta si diferentele. Sursele puterii si asteptarile majoritatii oamenilor dau ca rezultate procesele interactive, emergente. De la Mao si Stalin lumea s-a schimbat exponential, iar faptul de a considera o schimbare de succes ca fiind una liniara in ziua de azi, este un mod eronat de a privi lucrurile. Schimbarea reprezinta un proces mult mai complex decat suntem tentati sa credem, oricat am incerca sa simplificam lucrurile. Procesul schimbarii trebuie sa aiba in componenta laturi interactive, dinamice si sistematice. Trebuie sa fie ADAPTABILE.

Azi traim intr-un mediu in care folosim modelele schimbarii ca pe retete, acestea putand sa ofere in principiu unele cadre de aplicare utile, insa insuficiente. De regula, cand privesc astfel de modele le pot gasi usor scapari, fara cea mai mica influenta a lui Gica Contra. Astfel, modelele sunt statice, oarbe uneori la influentele exterioare si de cele mai multe ori, ultrasimplificate. Subtilitatile unei schimbari sunt cele care fac de multe ori diferenta intre bine si senzational, intre rau si bine. Trebuie tinut cont de faptul ca schimbarea este o functie a dinamicii mediului exterior si a capacitatilor interne si atunci, gradul de reusita sau de esec va fi determinat inevitabil de interactiunea acestora.

De ce ma “roade” pe mine problema schimbarii? Pentru ca daca sunt multe cai catre progres si civilizatie, eu sunt convins ca exista acest mod inteligent de a traversa aceste praguri. De a recupera diferentele de civilizatie, de dezvoltare, de progres. De a nu ramane in permanenta in pluton daca la start ai fost inghesuit acolo.

Inovatia aduce schimbare. Pe aceasta o pui in practica intr-un mod interactiv, dinamic, adaptabil, in nici un caz pas cu pas. Apoi gestionezi schimbarea. Nici macar nu este asa de complicat:)…

Lumea perfecta

Thursday, September 22nd, 2011

Cred ca una din calitatile cele mai rare pe care le poti intalni la o fiinta umana, este aceea ca atunci cand este ridicata in slavi de cei din jur, in mod constant si un timp indelungat, el (ea) sa ramana cu picioarele pe pamant.

Cu cat trec prin anumite locuri si intalnesc persoane pe care nu le-am mai vazut, imi intaresc convingerea unei imagini. Ma gandesc la un tot unitar, sa zicem o sfera in care erau puse calitati si defecte, bune si rele, plusuri si minusuri, etc. Totul era functional in acea sfera. Era perfect. Un mediu inchis ideal. Sfera a fost descoperita si sparta de catre oamenii primitivi. Tot ce era acolo s-a revarsat si fiecare a apucat ce a putut. Asa cum o ceata de infometati goleste un camion cu alimente, fiecare a pus mana pe ce a putut, fara insa sa stie daca a apucat o calitate sau un defect, un plus sau un minus. Si tot ce au luat le-a intrat in fire, in piele, in suflet si in sange. S-a absorbit in toata fiinta lor. Speriati si neintelegand ce se intampla, oamenii au fugit in padure, in pesteri, pe apa si in munti. Cand s-au linistit, au iesit la lumina din nou si si-au dat seama ca nu patisera nimic foarte rau. Doar ca unii au inceput sa munceasca, altii sa fure, unii sa loveasca, altii sa vindece. Sa judece, sa trandaveasca, sa cante si sa ierte. Si treptat, toate acestea au inceput sa evolueze. Sau sa involueze, depindea de ei, de ce faceau, de ce gandeau, de ce isi propuneau. Au trecut ani, genele s-au incrucisat, oamenii au evoluat. Sau involuat… A depins tot de ei.

Astazi suntem departe de acea perfectiune functionala din cadrul sferei. Este evident ca traim intr-o lume imperfecta. Nu ne intereseaza cum o vedem atunci cand suntem fericiti. Ne aducem aminte de defectele ei atunci cand suntem nefericiti. O consideram dreapta sau nedreapta in functie de momentele pe care le traim.

Eu am invatat ca deseori este bine sa te intorci la radacina ca sa intelegi cum creste ceva. Asa ca revin la sfera. Si la o gramada de oameni primitivi si curiosi, gata sa o sfarme din dorinta…

Care o fi fost dorinta lor?

Ca la inceput

Tuesday, September 20th, 2011

Cunosc oameni carora nu le plac inceputurile. Din teama, din cauza faptului ca sunt circumspecti, din comoditate. Din cauza ca necunoscutul are culoarea neagra pentru ei.

Cunosc oameni carora inceputurile le sunt indiferente. Au devenit blazati in viata. Prea incercati uneori. Au avut parte de prea multe inceputuri si de aproape tot atatea dezamagiri. Inceputurile mai creioneaza cel mult un zambet pe figurile lor, si acela transformat treptat intr-o grimasa.

Cunosc oameni care iubesc inceputurile. Le adora, s-ar inlantui zilnic cu cate unul si ar traversa cu el fiecare coltisor de lume. Ar avea singurul regret ca lumea este prea marunta pentru ei si inceputurile lor.

Desi atat de diferiti, toti cei de mai sus se raporteaza in anumite momente cheie, tot la inceputuri. Zilnic auzi spunand lume in jurul tau: “…la inceput era mai atenti colegii cu mine, eram mai apreciat, se purtau mai frumos” sau “…ce bine era la inceput cand imi trimiteai flori si imi acordai atentie, ma asteptai cand ieseam de la scoala” sau “…aveam atata energie la inceput, simteam ca pot sa mut muntii din loc” sau “…chiar daca aveam salariul mai mic, era atmosfera placuta si colegii erau simpatici, nu mai este gasca aia care a fost…”. Exemplele pot continua la nesfarsit, ele nu fac decat sa scoata in evidenta ca in proportie majoritara inceputurile au avantaje, sunt colorate in roz  cu picatele vernil. La inceputuri sunt minimizate problemele, nu se vad dezavantajele. Este insa foarte interesant unde percepe fiecare inceputul. Pentru ca de multe ori, inceputul nu se raporteaza la pasii de initiere. Inceputurile sunt asociate cu perioada de glorie, cu perioada nostalgica, cea dupa care tanjesc de regula oamenii. Chiar daca inceputul unora se afla la mijloc, el tot ca si inceput este perceput.

Gata cu explicatiile, acum sunt in masura sa propun “teoria inceputurilor”. Ea consta in faptul ca si celor carora nu le plac inceputurile, sau le sunt indiferente, le este arondat un inceput. Unul la care se raporteaza ei, nu neaparat cel cronologic. Teoria mea mai spune ca oamenii care iubesc inceputurile vor trage din greu langa cei din celelalte doua categorii. Si viceversa este valabila.  Ca inceputurile devin tot mai rare odata cu inaintarea in varsta. Insa apar tot mai des finalurile. Pentru ca nu mai incepem ceva, observam cu incordare ca totul se termina. Ajungi sa ai senzatia ca sub linie sunt mai multe finaluri decat inceputuri. Imposibil, mai ales daca te mai gandesti ca sunt si unele neterminate:). Si mai spune teoria mea, ca daca nu-l intelegi pe cel care incepe, sa nu ii sari la beregata. Pentru ca nimic nu are continuare daca nu incepe (asta este foarte inteligenta).

Eu cred ca cei care sunt capabili sa inceapa ceva si sa continue gasind noi inceputuri in continuarile lor, au toate sansele sa ajunga sa zambeasca in fiecare anotimp sau perioada a vietii.

Timpul oboselii

Friday, September 16th, 2011

Cu fiecare zi care trece imi intaresc convingerea ca omul este o fiinta adaptabila. Poate ca nu intr-un timp record, dar este adaptabila, in mod special la mediul in care ea progreseaza si se emancipeaza. Desigur ca adaptabilitatea are si ea perioadele ei de sacrificii. Cum ar fi sa fim toti pe starzi si sa vanam, sa facem negot si sa mulgem vacile:D? Spre deosebire de secolele trecute, acum ne bagam dimineata in niste cutii inalte confectionate cu precadere din beton si sticla, ne zgaim intr-un ecran colorat si gata, toata lumea este a noastra. Mai raman si pe strazi cate unii care in loc sa vaneze merg la magazine unde se vinde vanatul, altii incheie negoturile inca in mod traditional, iar altii citesc Kant in timp ce vaca este mulsa automat.

Da, nu mai mancam asa de mult pentru ca nu mai avem nevoie. Sau asa ar fi normal in majoritatea cazurilor. Ceva mai trist este ca nu mai stim exact ce mancam. Ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca vietile personale pot fi monitorizate si controlate aproape in cele mai mici amanunte. Ma uit deseori imprejur si vad tineri care la 16 ani sunt obositi. Asta in acceptiunea mea, pentru ca nu am nimic impotriva sitlului lor de viata si o sa ii incurajez in permanenta sa faca ce vor, numai sa faca ceva in care cred si sa fie ceva pozitiv pentru ei si societate. Ce poti sa ii ceri unui copil crescut cu computerul in brate, cu facebook si twitter, cu magazinele online si cardul de credit? Viata lui poate foarte bine sa isi urmeze cursul astfel. Contactul cu natura su cu societatea se poate produce sporadic, sistemul all inclusive din vacante te ajuta sa nu scoti capul din resort, iar natura devine neinteresanta atunci cand ai crescut cu mirosul de praf de computer in nas.

Nu, nu blamez nici o generatie, remarc doar ca generatie dupa generatie, ne adaptam la ceea ce avem, la schimbarile pe care le producem chiar noi. Pierdem pe o parte, castigam pe alta. Calatorim cu avionul mult mai rapid insa pierdem farmecul peisajului de la geamul vagonului de tren. Avem atatea posibilitati si ne putem genera atatea oportunitai in viata… insa nu mai reusim sa ne facem timp pentru lucrurile simple, cele care ne fac sa inspiram si sa expiram pana “la capat”.

Societatea romaneasca traieste acum timpul oboselii. Cel in care muncitorul de la supermarket lucreaza de la 7 dimineata pana la 22 seara, inclusiv sambata si duminica. In care pauza de masa este o gluma de 15 minute aruncata in coltul unui raft, cu un sfert de ardei cu branza si poate o turta dulce si un pahar cu apa. Cum era acum cativa ani? Romanii sunt lenesi si fura? Sau mai este si acum? Pai haide sa vedem: cum este atunci cand ii arati unui om nepregatit psihic cate poate avea si poate face, si dupa aia ii spui ca nu are suficienti bani pentru asa ceva? Te oferi sa il sprijini, sa il pui sa munceasca 12 ore pe zi? Te oferi sa il aduci in campul muncii inca din timpul facultatii sau al liceului, sa il obisnuiesti cu un program si cu niste reguli? Inca nu am uitat sa radem, insa daca ma uit in parte vestica a Europei vad ca acolo magazinele se inchid la ora 19 cel tarizu, ca weekendul este weekend iar pauza de masa pleaca de la o ora in sus. Si stii ce? Oamenii aia reinvata sa rada. Poate pentru ca si-au dat seama putin cam tarziu ca nu mai stiau sa o faca? Au programe de socializare, au ore in care sunt stimulati sa fie veseli si sa zambeasca.

Imi doresc ca romanii numai sa tranziteze acest timp al oboselii, al incrancenarii si al nonsensului muncii in zadar. Pentru ca daca managementul si mentalitatea sunt in opinia mea principalele probleme la care ar trebui lucrat, nu exclud sub nici o forma acei oameni care se nasc obositi. Cei care stau si asteapta sa le pice de undeva… ceva. Cei pe langa care viata trece fara ca macar sa incerce sa  ii afle sensul. Si nu in sens filosofic. Este suficient si experiential.

Cateodata imi este ciuda ca sunt roman. Insa niciodata nu mi-a fost, si nu cred sa imi fie rusine ca sunt roman. Pentru ca daca cetatenia inca conteaza, atunci este imperativ sa parasim acest timp al oboselii. Nu ma intrebati cum. Pentru ca o sa va raspund de-a dreptul idiot: creand valoare si dand credit inteligentei, inspirand si dand putere celor din jur, prin creativitate si bun simt, dedicatie si uneori putina umilinta. A B S T R A C T, nu-i asa?:)