Vand masa

Dimineata, un mic dejun tarziu, desi trezirea fusese cu noaptea in cap. Locatia: sala de mese a unei pensiuni de undeva din Baia Mare. M-am asezat la o masa si in asteptarea copiosului mic dejun, studiam imprejurmile, pentru ca oameni nu erau, eu probabil ma aflam in postura de ultimul client al diminetii. Nu a fost chiar asa, pentru ca au sosit o mama si cu un baietel, cel mic sa tot fi avut vreo 5-6 ani… Tinandu-l de mana, mama s-a indreptat catre una din mesele din restaurant. In momentul in care ea tragea scaunul pentru a-l aseza pe copil, acesta a intrebat: “mama, dar ce facem, ne asezam tot la masa asta? La asta am stat si aseara, de ce sa ne asezam tot la masa asta?” Nu am auzit exact raspunsul mamei, fiind ceva mai mult soptit in urechea baiatului. Se pare ca nu l-a convins insa pe acesta, pentru ca a continuat: “…da ce mama, de ce ne asezam tot aici, vrei sa cumperi masa asta?” Nu am putut sa nu imi retin un zambet larg, franchetea dezarmanta a celui mic, protestand in timp ce mama lui il punea pe scaun la aceeasi masa ca si aseara, fiind inegalabila intr-o societate “matura”.

Observ de nenumarate ori comportamentul adultilor cand vine vorba de “locul lor”. Daca merg la un curs sau un seminar, se aseaza in proportie covarsitoare pe aceleasi scaune pe care au stat cu cateva ore sau cu o zi inainte. Isi cauta din privire persoane “potrivite” in imediata vecinatate. Doresc confort, siguranta, obisnuinta. Sa aiba locul lor, chiar si pentru o ora sau cateva zile cat dureaza un eveniment. Evident ca nu o singura data am testat ce se intampla daca schimbi asezarea scaunelor si/sau a meselor intr-o sala, dupa ce s-a stat o perioada de timp intr-o anume formula decisa de participanti. Blocaje de genul unor oameni care se opresc si se uita incurcati unde sa se aseze sunt atat de frecvente incat nici faptul ca sunt mai multe scaune libere imprejur nu le este de absolut nici un folos la prima privire. Intamplarea prezentata mai sus este atat de definitorie pentru modul in care “evoluam” incat am decis sa o postez si sa o dezvolt minimal, din propria perspectiva.

Mintea limpede si nepoluata a unui copil, are timp sa gandeasca nerezidual. El nu stie sa munceasca 12 ore pe zi. Nu stie ca bucatile alea de hartie pe care le numim bani sunt cele care fac ca lumea sa se invarta. Nu vrea sa priveasca zilnic acelasi peisaj si deopotriva are dorinta si puterea de a inova zilnic, a de a descoperi si de a-si pune intrebari, de a invata si de a fi deschis. Este (inca) neafectat sau putin prins de reclame, de “mersul societatii” si de indobitocirea sistemului generat in care traim. Este asa cum spune aproape oricine, mai pur, mai simplu si mai frumos.

Pe masura ce inaintam in varsta, uitam cu buna stiinta sau nu, lucruri esentiale. Suntem invatati sa ne pastram locurile din banca, ca deh, asa este la scoala. Trebuie ordine pentru ca se presupune ca antonimul ar fi haos. Ne “formam” ca sa supravietuim intr-o societate evolutiva. Si am spus bine sa supravietuim, nu am spus “sa traim”. Sunt 2 notiuni total diferite. Nu am nici o dorinta de a filosofa despre netarmurirea vietii sau despre cat de frumosi si puri sunt copii si cat de viciati suntem noi, cei maturi. Pana la urma nu este interesant faptul ca din noi, cei maturi si viciati, “ies” aia mici puri si frumosi? Prin urmare suntem buni si noi, cei viciati, la ceva… Asta pe langa faptul ca acumulam o gramada de gunoaie mentale si fizice, in mod constant, zilnic. Dar asta parca am mai spus-o si nu vreau sa o reiau acum. Ei hai, nu e viata atat de urata si adultii nu sunt atat de hamesiti dupa gunoi:)

Diferenta intre copilul care o intreba pe mama lui daca vrea sa cumpere masa si adultul care se va aseza peste 20 de ani la aceeasi masa zi de zi, este de fix 20 de ani si o perspectiva.

Leave a Reply