Archive for July, 2011

Destinatarul

Wednesday, July 27th, 2011

Cetatean model, am nevoie de timbre fiscale, se gasesc la posta, evident la ceva distanta de locul unde iti trebuie in general. Dar nu ma intereseaza acest aspect acum. La posta, un baiat, la vreo 22-23 de ani, rontaia un pix, adancit in ganduri. Nedumerit, o intreaba pe doamna de la ghiseu: “Nu va suparati, am primit o scrisoare si trebuie sa ii raspund, dar nu stiu ce sa scriu pe plic… Amabila, doamna de la ghiseu se uita la scrisoare si ii raspunde zambind: “pai scrieti aici Destinatarul iar pe dosul plicului, numele si adresa Dvs”. Si mai incurcat, tanarul ii spune: “Destinatarul este unde trimit, nu? Dar care e destinatarul, pentru ca pe plicul care a venit de la ei este numai o stampila…?” In final, dupa ce se lamureste ca trebuie sa o trimita la Tribunalul Covasna, oscileaza de cateva ori pana sa se decida unde sa scrie pe plic Destinatarul, termina de scris adresele, introduce hartia in plic si priveste curios sa vada cum sa lipeasca plicul. Nefiind cu banda adeziva, solicita lipici, si dupa ce isi desavarseste opera, priveste triumfator la ea, lipeste timbrele pe partea opusa Destinatarului si il inmaneaza doamnei de la ghiseu. Dubios de amabila, aceasta ii arata ca trebuie pus in cutia mare si rosie, tanarul se executa si pleaca. Doamna de la ghiseu zambeste si ii spune colegei din apropiere: “..tinerii astia, nu mai stiu sa scrie o scrisoare de cand cu internetul asta.”

Senzatia mea a fost ca scrisoarea in cauza a fost prima pe care tanarul a expediat-o, in intreaga sa existenta de 20 si ceva de ani. Si era vorba despre ceva de ordin juridic, o amenda sau ceva asemanator. Oricum, nimic placut si de bunavoie. In era in care “scrisorile” ajung instant pe telefonul Destinatarului, la ce mai sunt bune plicurile, timbrele, pixul sau stiloul? Ei hai, nu sunt demodat, pentru ca nici eu nu am mai scris o scrisoare de nu stiu cand:) Chiar daca scrisoarea clasica are farmecul ei, viteza comunicarii de astazi o dezintegreaza pe zi ce trece. Imi amintesc prima scrisoare primita de la o fata, o mai am si acum pe undeva, avea un scris tare frumos, aplecat si uniform, era scrisa cu cerneala albastra si mirosea frumos:). Intamplarea in esenta nu pare atat de relevanta, insa este definitorie pentru multe din lucrurile care se pierd zilnic ca urmare a progresului tehnologic. Ei si ce, este normal, asta este mersul societatii. Nici eu nu asi spune altfel. Faptul ca se “pierd” cuvinte, ca scrisorile nu mai au miros si personalitate, are insa si un mare avantaj: cu un vocabular mult mai sarac, fara a te folosi de originalitate si de unicitate, de miros si de tremurul deschiderii cutiei postale, trebuie sa obtii cel putin acelasi efect. Asta inseamna ca mesajul tau scris cu “times new roman” de 8, scris negru pe alb, trebuie sa suplineasca toate cele enumerate anterior. Si uite asa se dezvolta creativitatea…

De fapt, moartea scrisorii clasice aduce cu sine o dezvoltare exponentiala a unor alte ramuri de comunicare. Pana la urma poate este vorba numai de o atitudine de a fi open minded, indiferent de statutul tau social, de varsta sau de apartenenta la vreun clan. Uite, eu nu credeam ca exista altcineva decat Elvis pentru melodia de mai jos. Si totusi…

Ploaie deasupra terasei

Thursday, July 21st, 2011

Dupa cateva zile in care temperaturile au fost in mod constant peste 30 de grade la umbra, pentru cineva care traieste intr-o clima asemenatoare Brasovului, ploaia este o binecuvantare. Asezat la o terasa destul de populata in mod normal, asteptam sa mananc si eu ceva, timp in care, din obisnuinta, studiam mediul inconjurator. Era devastator de cald, de abia puteai sa respiri, insa atmosfera prevestea o furtuna de vara. Am preferat sa raman pe terasa, nu puteam sa ratez spectacolul care simteam ca va urma…

Ploaia a inceput cu stropi mari si s-a intetit atat de puternic incat in cateva minute totul era acoperit de apa. Am ramas singur pe terasa, mancand in liniste, plasat intr-o pozitie strategica studiata in prealabil:). Nici cei care serveau mancarea nu se incumetau sa iasa, pentru ca si cei 3 pasi pe care ii aveau de strabatut pana la mine, echivalau cu un dus copios. Altceva a fost insa interesant. Au deschis usile mari dinspre terasa, si cu riscul de a patrunde apa in restaurant, stateau si adulmecau aerul rece adus de ploaie. Lumea care intra in restaurant se oprea si admira ploaia. Clientii restaurantului s-au mutat si ei cat mai aproape de usile larg deschise. Brusc, centrul de interes nu mai era reprezentat de televizoarele de pe pereti, discutiile de la mese, deserturile din vitrine. Toata lumea asteptase aceasta ploaie. Insa nimeni nu era dispus sa se ude. Toti asteptau racoarea adusa de ploaie, poate unii si mirosul prafului ridicat. Cu toate acestea, lumea statea “la adapost”. Nu cred ca era cazul sa se plimbe prin suvoaiele dezlantuite, insa nimeni nu a intins nici macar o mana pentru a avea cativa stropi de ploaie pe degete.

Ne place sa admiram ceea ce ne dorim. Ne place sa indraznim atunci cand efectul nu ne produce ceva pe care noi sa il consideram cel putin “disconfort”. Ne implicam atunci cand consideram ca puteam avea avantaje. Atunci suntem dispusi si “sa ne udam”:). Daca se poate, cat mai putin, pe varful degetelor de la picioare, ca sa ne putem sterge de pantaloni cat mai repede.

Am postat un videoclip pe care il apreciez. Pentru ca este foarte relevant cu ceea ce fac cei mai multi dintre noi. Si in plus, se imbina foarte bine cu ploaia mea de pe terasa:).

Cand eram pustan, in zilele de sambata si duminica ieseam cu parintii “la iarba verde”. Si evident cu prieteni de familie, rude, tot ansamblul… Elementul meu preferat era foarte clar. Sub privirile contrariate ale vecinilor de patura, ma apucam sa intind 2 ghemuri de sfoara, prinse in pamant cu sarma in forma de U. Apoi ridicam 2 bete si o adunatura de sfoara si era gata terenul de tenis cu piciorul. Nu era dificil sa gasesc doritori sa joace, insa mai greu era sa gasesc oponenti de calitate:). Pentru ca nu are nici un farmec, atunci cand esti copil ambitios, sa joci cu niste ageamii in materie:) Tot tata, fratele si prietenii ramaneau baza. Intr-o duminica, exact de Sfantul Ilie, in timp ce jucam un meci aprins, a inceput o ploaie asemanatoare cu cea “de pe terasa” . Stiu ca jucam in echipa cu tata si cu fratele meu contra unor oponenti care meritau toata consideratia:). Era setul decisiv, jucam 3 din 5. Scorul era foarte strans si nimeni nu dorea sa renunte. Ploua atat de tare incat in scurt timp mingea nu mai sarea, cum atingea pamantul “fugea” cu o viteza multiplicata. Toata lumea cu exceptia noastra, stransesera calabalacul si se bagasera in masini. Tuna si fulgera atat de tare incat mama a inceput sa strige in zadar la tata sa ne bage in masina. Ba ca eram incalziti si ploaia rece, ba ca fulgera des si aproape de noi, ba ca racesc copii. Retin si acum surasul de pe fata lui tata, ingrijorarea de pe fata lui mama. Ambii ne iubeau cu aceeasi intensitate, insa o aratau in mod diferit. Am inteles acest lucru de atunci si nu l-am pus la indoiala niciodata. In final, am fost nevoiti sa renuntam la meci pentru simplul fapt ca nu mai sarea mingea, ne-am dat mainile sportiv si am considerat remiza. Am intrat in masini si retin clar ca se cam dadeau rudele de langa noi, pentru ca ii cam udam…

Alaturi de toti ceilalti refugiati in masini,  cei care se fereau sa nu ii udam, s-au uitat cu interes, curiozitate, admiratie, compasiune la cei 6 ciudati care alergau dupa o minge in niste conditii deloc propice. Oricum nu aveau altceva de facut, asa ca au asistat la spectacolul gratuit si fara sens pentru ei. Poate ca nu inseamna nimic, insa eu imi aduc aminte toate imaginile, secventa cu secventa. Am mari indoieli ca este cineva din cei prezenti atunci, in afara mamei mele, care sa retina macar ideea povestirii mele.

Revin acum la videoclip si la ploaia de deasupra terasei. Zilnic pierdem cate ceva din ce acumulam pe parcursul vietii. Si tot timpul punem ceva in locurile ramase goale. Cum ar fi sa nu pierdem ce este valoros si sa punem in locurile goale ceva pe care sa stim ca oricum nu o sa il aruncam la urmatoarea “debarasare”?

Cumuland acum cele doua intamplari de mai sus, pot sa concluzionez ca oamenilor le place “spectacolul”. Foarte putini insa, sunt dispusi sa participe in mod direct la realizarea lui.

Vand masa

Monday, July 11th, 2011

Dimineata, un mic dejun tarziu, desi trezirea fusese cu noaptea in cap. Locatia: sala de mese a unei pensiuni de undeva din Baia Mare. M-am asezat la o masa si in asteptarea copiosului mic dejun, studiam imprejurmile, pentru ca oameni nu erau, eu probabil ma aflam in postura de ultimul client al diminetii. Nu a fost chiar asa, pentru ca au sosit o mama si cu un baietel, cel mic sa tot fi avut vreo 5-6 ani… Tinandu-l de mana, mama s-a indreptat catre una din mesele din restaurant. In momentul in care ea tragea scaunul pentru a-l aseza pe copil, acesta a intrebat: “mama, dar ce facem, ne asezam tot la masa asta? La asta am stat si aseara, de ce sa ne asezam tot la masa asta?” Nu am auzit exact raspunsul mamei, fiind ceva mai mult soptit in urechea baiatului. Se pare ca nu l-a convins insa pe acesta, pentru ca a continuat: “…da ce mama, de ce ne asezam tot aici, vrei sa cumperi masa asta?” Nu am putut sa nu imi retin un zambet larg, franchetea dezarmanta a celui mic, protestand in timp ce mama lui il punea pe scaun la aceeasi masa ca si aseara, fiind inegalabila intr-o societate “matura”.

Observ de nenumarate ori comportamentul adultilor cand vine vorba de “locul lor”. Daca merg la un curs sau un seminar, se aseaza in proportie covarsitoare pe aceleasi scaune pe care au stat cu cateva ore sau cu o zi inainte. Isi cauta din privire persoane “potrivite” in imediata vecinatate. Doresc confort, siguranta, obisnuinta. Sa aiba locul lor, chiar si pentru o ora sau cateva zile cat dureaza un eveniment. Evident ca nu o singura data am testat ce se intampla daca schimbi asezarea scaunelor si/sau a meselor intr-o sala, dupa ce s-a stat o perioada de timp intr-o anume formula decisa de participanti. Blocaje de genul unor oameni care se opresc si se uita incurcati unde sa se aseze sunt atat de frecvente incat nici faptul ca sunt mai multe scaune libere imprejur nu le este de absolut nici un folos la prima privire. Intamplarea prezentata mai sus este atat de definitorie pentru modul in care “evoluam” incat am decis sa o postez si sa o dezvolt minimal, din propria perspectiva.

Mintea limpede si nepoluata a unui copil, are timp sa gandeasca nerezidual. El nu stie sa munceasca 12 ore pe zi. Nu stie ca bucatile alea de hartie pe care le numim bani sunt cele care fac ca lumea sa se invarta. Nu vrea sa priveasca zilnic acelasi peisaj si deopotriva are dorinta si puterea de a inova zilnic, a de a descoperi si de a-si pune intrebari, de a invata si de a fi deschis. Este (inca) neafectat sau putin prins de reclame, de “mersul societatii” si de indobitocirea sistemului generat in care traim. Este asa cum spune aproape oricine, mai pur, mai simplu si mai frumos.

Pe masura ce inaintam in varsta, uitam cu buna stiinta sau nu, lucruri esentiale. Suntem invatati sa ne pastram locurile din banca, ca deh, asa este la scoala. Trebuie ordine pentru ca se presupune ca antonimul ar fi haos. Ne “formam” ca sa supravietuim intr-o societate evolutiva. Si am spus bine sa supravietuim, nu am spus “sa traim”. Sunt 2 notiuni total diferite. Nu am nici o dorinta de a filosofa despre netarmurirea vietii sau despre cat de frumosi si puri sunt copii si cat de viciati suntem noi, cei maturi. Pana la urma nu este interesant faptul ca din noi, cei maturi si viciati, “ies” aia mici puri si frumosi? Prin urmare suntem buni si noi, cei viciati, la ceva… Asta pe langa faptul ca acumulam o gramada de gunoaie mentale si fizice, in mod constant, zilnic. Dar asta parca am mai spus-o si nu vreau sa o reiau acum. Ei hai, nu e viata atat de urata si adultii nu sunt atat de hamesiti dupa gunoi:)

Diferenta intre copilul care o intreba pe mama lui daca vrea sa cumpere masa si adultul care se va aseza peste 20 de ani la aceeasi masa zi de zi, este de fix 20 de ani si o perspectiva.