Archive for March, 2011

Nelamurire

Wednesday, March 30th, 2011

Am auzit intr-o expunere faptul ca nedumerirea este inceputul cunoasterii. Trecuta prin filtrul experientei personale, nu am cum sa nu rezonez cu aceasta constatare. Si spun ca este o constatare, si nu vreo maxima nascuta din strafundurile vreunei minti luminate.

Privesc copiii si ma uit cat de nedumeriti se uita cand le explici ceva. Oare se uita la tine ca la cineva pe care il considera inteligent? Ma indoiesc… Nedumerirea poate duce la explorare, la dorinta de cunoastere. Asta in cazul in care cel nedumerit are puterea de a nu lasa capul in pamant si a invoca fatalitatea sau alte 999 de scuze pe care le poate gasi. Privesc oameni maturi care sunt nedumeriti in unele situatii, si imi vine sa le spun: “norocosilor, tocmai va aflati in fata unei oportunitati in viata. Acum va puteti pune intrebari tocmai pentru ca nu stiti raspunsurile. Aveti la ce sa ganditi intr-un mod in care nu ati mai facut-o pana acum. Acum puteti sa traiti altfel decat ati facut-o pana acum. Acum puteti sa dati frau liber neprevazutului. Sa lasati sansa sa joace un rol important in viata voastra.

Nu este deloc usor sa gestionezi nedumeririle. Tocmai pentru ca este neprevazut, este de asteptat sa le tratezi cu indiferenta si sa te intorci la gradul tau de confort. Evenutal poti sa iti inmoi un deget si sa testezi ce gust au. Dar este ca si in orice altceva in viata, jumatatile de masura duc inevitabil la esec sau la finaluri indoielnice. Nimeni nu este de blamat pentru ca procedeaza intr-un fel sau altul. Pana la urma este si o consecinta a faptului ca  suntem diferiti. Insa raman la parerea ca daca doresti totul atunci trebuie sa oferi totul. Chiar daca asta inseamna sa te afunzi in cotloanele intunecate ale intrebarilor cauzate de nedumerire. Desigur, necesita rabdare, perseverenta, trebuie sa aloci timp si resurse, sa stii sa renunti la confort si la multe altele uneori. Trebuie sa iti recunosti punctele slabe si infrangerile, sa stii sa ierti, sa zambesti, apoi sa plangi si sa strigi de neputinta sau de durere, insa sa te ridici de jos mai puternic. Si stii ce? Daca crezi pana la capat in sansa ta, cred ca trebuie sa fii ultimul care stinge lumina in intreaga cladire.

Cei ce pleaca primii au cu siguranta mai multe sanse de a ajunge… primii. Insa cu certitudine nu vor stii daca au ajuns “acolo”. Si cel mai probabil vor ramane cu cel putin o mare nelamurire…

Cititul

Wednesday, March 23rd, 2011

Am spus-o si nu o singura data, credinta mea este ca oamenii care citesc prea mult si isi folosesc prea putin propriul creier, au o anumita detasare, lentoare si sentiment de preaplin. Invatarea experientiala este ceva atat de firesc si de natural incat cei care ii simt gustul, vor valoriza mult altfel minutele pe care le au la dispozitie in viata lor.

Citind, uitandu-te la filme sau cautand pe net, vei “imprumuta” franturi de viata din toate aceste locuri. Daca nu stii cand si cum sa le filtrezi, poti ajunge sa traiesti o viata de imprumut. O viata imaginata, o viata care tinde catre “second life”. Din ce in ce mai putin se pune accent pe intuitie. Suntem indemnati sa fim foarte preocupati de ceea ce facem, iar aceasta duce la o atrofiere a intuitivului. Raman la parerea ca intuitia este o calitate umana, animalica chiar, de care nu ar trebui sa ne debarasam atat de usor.

Eu as desfiinta examenele scrise. Lumea citeste si invata pentru ele. Eu cred ca familia in forma ei actuala va fi in curand pe cale de disparitie. Si mai cred ca din ce in ce mai putina lume isi va pune intrebari la care sa caute raspunsuri inainte sa se repeada la google. Consider ca daca in viata incerci sa iti satisfaci cu precadere numai nevoile personale vei ajunge mai devreme sau mai tarziu la mari dezamagiri. Este suficient sa vezi si pentru o clipa ca viata are o alta dimensiune si vei ajunge sa regreti tot ce nu ai facut.

O alta dimensiune reala a vietii nu o vei trai niciodata in carti, in filme sau pe net. Ea poate incepe acolo, insa continuarea este in cu totul alta parte. Si nu trebuie sa te uiti prea departe pentru asta. Uita-te intai in tine. Daca gasesti prea multe lucruri bune, du-te si trage un pui de somn. Reevalueaza cand te trezesti. Daca din contra, nu gasesti multe lucruri bune, incepe sa le daruiesti pe alea putine pe care le ai. O sa intelegi cu siguranta de ce…

Paradoxul libertatii

Tuesday, March 15th, 2011

In societatea noastra moderna, aproape totul are cel putin o justificare pusa sub umbrela libertatii. Comunicam liber chiar daca suntem ascultati la fiecare pas. Calatorim liberi chiar daca se stie exact unde suntem, pe ce loc stam si la ce restaurant mancam. Gandim liber, cu mesaje subliminale in reclamele pe care le intalnim la fiecare deschidere a pleoapelor. Avem acces liber la informatie. Fie ca este google, ziarul de la chiosc, cartea din librarie sau radio-tv etc. Eu m-am intrebat daca sunt capabil nu sa asimilez, ci numai sa parcurg cantitatea informationala care apare intr-o singura zi pe mapamond. Oare mi-ar ajunge toata viata sa fac asta? Sunt convins ca nu. Mi se pare cel putin hilara discrepanta informationala aparuta la o diferenta de 10-20 de ani. Cu 20 de ani in urma, eram asa de avid de informatie, sa caut, sa gasesc, sa umblu, sa vad, sa cunosc. O fi si de la varsta, posibil si asta, insa sunt convins ca si daca imi pastram cei 17 ani pana acum, tot in punctul de azi ajungeam. Imi rezerv o parte apreciabila a timpului incercand sa triez informatia. Sa accesez numai ce imi trebuie sau ce imi place. Este atat de multa informatie incat ajungi sa te cenzurezi cautand in noianul de informational. Este ca si cum stai in desert si te rogi sa gasesti macar o cana plina cu apa. Si atunci, pentru ca esti un cetatean exemplar, vine Superiorul si te muta in mijlocul Oceanului Atlantic. Deh, ai vrut apa, ai ce ti-ai dorit. Stii sa inoti?

Am atata libertate incat am ajuns sa imi intre pe gat si sa imi iasa pe urechi si pe nas. Pot sa fac ce vreau eu, doar ca sunt urmarit, ascultat, monitorizat, inseriat. Am libertatea sa nu semnez hartii care sa ma faca un cetetean respectabil, un om cu scaun la cap, un om integrat in societate. Evident ca la semnarea fericirii nu trebuie sa renunti la libertate. Doar esti om integru, ce naiba? Asta presupune unele reguli, unele legi, unele constrangeri, o religie doua pe acolo etc. Dar pana la urma ai voie sa votezi si sa tii o panza pictata in piata mare, deci in esenta ramai un cetatean liber. Daca ai proasta inspiratie sa te simti atat de liber incat sa iti doresti ceva material cu ardoare, ai toata libertatea sa iti faci credite si sa iti cumperi tot ce iti doresti. Ulterior esti liber sa muncesti mult si bine, dar ce vrei, pana la urma si libertatea dorintei are un pret. Mai palpitant devine daca iti mai ipotechezi si ceva “liber de sarcini” si eventual mai aduci in ecuatie un girant liber la minte. Oare daca mai continui sa descriu in acelasi sens o sa am senzatia ca am devenit…  paranoic?:)

Asa cum esti liber sa treci pe rosu sau pe verde asumandu-ti riscurile libertatii, la fel de bine poti sa te duci si sa te plimbi in loc sa muncesti. Poti sa iubesti atunci cand vrei sau sau atunci cand esti liber sa o faci. Manualele de istorie si nu numai, abunda de luptele pentru “libertate”. De cum si-a cucerit x sau y independenta si de cat sange s-a varsat pentru ca noi sa traim liberi. Stiu, se rasuceste Stefan cel Mare in mormant, Mandela isi scuipa in san iar revolutionarii egipteni isi pregatesc tortele victoriei.

Si dupa ce am concluzionat eu cat de liber sunt azi, stau in prag de seara si ma intreb la ce naiba imi trebuie atata libertate. Nu mai am unde sa o depozitez si nici sa o dau nu pot. Cica este netransmisibila si fiecare trebuie sa si-o castige.

Aha…

Umplutura

Monday, March 14th, 2011

In firea umana este adanc implementata procedura de umplere a spatiilor. Presupunand ca am invatat sa citim de cativa ani de zile, voi trece peste latura fizica a afirmatiei mele. Chiar daca ramai cu un ranjet in coltul gurii, este bine de constientizat ca si partea fizica este valabila…

Sa presupunem ca ai 3 dulapuri in bucatarie, unul pe hol si unul in camera personala. Daca acum nu sunt pline, cu siguranta este o chestiune de zile, luni sau cel mult ani pana cand le vei umple. Nu stiu cu ce; poate fi vorba de lucruri utile, sau de lucruri inutile, esential este insa ca le vei umple. Daca o sa simti nevoia sa iti mai cumperi inca un dulap, o sa vezi ca va avea aceeasi soarta ca si precedentele.

Incearca acelasi lucru cu sertarul de la birou. Poti incepe cu cel superior si termina cu cel inferior. Asta daca ai 2:D. Sa vedem cum este cu parcarea masinilor. Unde ti-ai parca masina daca ai putea? Haide sa raspund eu: in usa apartamentului? Iti trebuie cumva o “comoda” pentru a-ti pune cartea, paharul cu vin sau cu apa, visele de noapte, ceasul desteptator sau telefonul? Tendinta omului este de a se extinde, de a deveni mai confortabil, de “a-si imbunatati nivelul de trai”. Iar pentru asta noi avem nevoie in permanenta de resurse si de spatiu. Contrar unor teorii apocaliptice, eu cred ca nici una si nici cealalta nu sunt limitate si prin urmare sunt departe de a fi epuizate. Fie si pentru faptul ca in permanenta avem ceva de descoperit. Aici insa are loc o diferenta majora in  gloata umana. Consumatorii sunt aceia care doresc sa aiba cat mai mult si cat mai repede daca este posibil. Cu eforturi cat mai mici. Nu ii intereseaza sa ofere ceva, sa caute altceva, sa inoveze sau sa viseze. Pe ei ii intereseaza consumul. Bun si ieftin, asa cum ii sade bine omului gospodar. Mai sunt nepasatorii. Astia “isi vad de viata lor”, incercand sa deranjeze cat mai putin pe toata lumea, inclusiv propria persoana. Voluntarii sunt din ce in ce mai putini, lumea materialista ii secera unul cate unul. Traiesc in visare si dispar tot asa, unii fericiti, altii cu un sac de regrete in spinare. Asumatorii sunt o categorie aparte. Stiu sa ceara insa sunt si dispusi sa ofere, si atunci cand o fac, o fac fara sa solicite ceva in schimb. Sunt cei care consuma resurse si spatiu cu scopul de a intoarce ceva pozitiv semenilor lor, apropiati sau nu. Faptul ca exista un dezechilibru numeric evident intre aceste categorii, nu inseamna ca societatea este pe moarte sau ca va ramane fara resurse si spatiu. Este doar un dezechilibru si chiar nimic mai mult.

Revenind insa la umplerea spatiilor, oare putem sa asimilam dulapul cu latura noastra interna? Se pare ca si la interior, noi functionam cam la fel ca si in exterior. Adica incercam sa umplem spatiile goale. Si evident, pentru asta alocam resurse. Asemanarea comporta o singura mare diferenta; daca in cazul dulapului trebuie sa alocam la “extindere” alt spatiu pentru inca un dulap, in cazul interiorului uman nu iti trebuie un suflet mai mare. Este suficient cel cu care te-ai nascut. Totul este sa ai ce pune acolo…

My september

Wednesday, March 9th, 2011

Daca o sa creada careva ca Igor a scris-o special pentru mine (piesa), se poate sa se insele cu siguranta. Este o pura coincidenta intre numele piesei si faptul ca m-am nascut intr-o zi de septembrie. Cu siguranta septembrie al lui Igor este blonda. Cel putin asa am vazut eu in videoclip.

Faptul ca este a 2-a piesa a lui pe care am postat-o aici, ma face sa cred ca sunt total afon in ale pianului. Muzica asta insa imi inspira atatea imagini… incat pot sa o ascult de cateva ori intr-o ora sa zicem, si sa desenez mental de fiecare data, cel putin 2-3 scenarii diferite.

Aparentele spun ca este o melodie trista. Si totusi, eu nu o vad deloc asa. Este atat de bogata de imaginatie si de viata incat pot sa compun un roman intreg ascultand cele 2 piese postate de mine. Ce ma opreste?… pai… realitatea: faptul ca romanul ar fi oricum atat de prost incat nu s-ar vinde nici daca mi-ar compune Igor coperta…

http://www.youtube.com/watch?v=0PuwlsRutwg&feature=related

Ulita din mijloc

Tuesday, March 8th, 2011

O ulita peticita, insule de zapada pe stanga si pe dreapta drumului. Mai in stanga, pe panta dealului, soarele si-a facut datoria si a topit zapada, lasand mormane de frunze uscate cu nasul la aer. In stanga inca este toamna, si daca nu ai intoarce capul si in dreapta ai putea sa te pregatesti de culesul strugurilor. La dreapta insa, zapada este inca la putere, umbra o protejeaza si apar indraznete palme de iarba. Iar eu merg pe ulita dintre cele doua anotimpuri. Cea peticita.

Doi baieti mai maricei alearga si rad, carand bidoane pline cu apa. In urma lor, la o oarecare distanta alearga un copil pe care atarna hainele. Evident doreste sa ii ajunga pe cei din fata. Adica pe cei care rad de el si care pot alerga mai repede. Care se distanteaza treptat. Celui mic ii atarna mucii pana dincolo de gura, ii curg lacrimile ce par a se strange in claviculele atat de firave. Impleticindu-se in pantofii cu cateva numere mai mari, incearca sa isi scoata mainile din haina care il incurca, se opinteste la fiecare pas, insa… alearga. Desi isi da seama ca nu o sa ii ajunga pe cei din fata sa, el nu este dispus sa renunte la ideea de a-si ajunge fratii sai mai mari. Si atunci, langa el se opreste o masina. Cineva il intreaba daca vrea sa isi ajunga fratii. Copilul se uita neincrezator si da usor afirmativ din cap. Lacrimile i se opresc, figura ii devine mai senina si incepe sa schiteze un zambet. Se urca in masina si isi lipeste nasul de geam. Rade cu gura pana la urechi atunci cand ii depaseste pe fratii sai. Dupa nici un kilometru, masina opreste si copilul coboara in dreptul casei parintesti. Nu spune nimic insa face cu mana dupa masina care se indeparteaza incet. Se uita la bucatica de ciocolata primita in masina, o netezeste cu maneca hainei si o pune in buzunar. Apoi se pune in fund si asteapta sa vina baietii dupa care alerga in urma cu cateva minute. Fata ii este senina, mucii i s-au uscat intr-un mod inegal iar lacrimile au lasat urme sarate in causul claviculelor.

A fost ziua in care cel mic a alergat printre doua anotimpuri. A fost ziua in care speranta si hazardul au invins realitatea. Si asta pentru ca in urma cu ani buni de zile, cineva din masina alerga si el in zadar dupa cei mai mari decat el…

Si daca la stanga este toamna, daca la dreapta inca este iarna, atunci pe ulita peticita din mijloc tocmai a venit primavara.