Archive for February, 2011

Vreau

Monday, February 28th, 2011

Vreau o masa cu doua locuri, intr-o cafenea cu geamuri mari. Vreau o cafea aburinda. Nu trebuie sa fie gustoasa. Trebuie doar sa aiba o aroma anume. Vreau un ceai cald, cu miros de scortisoara si portocale. Si un pahar cu apa. Si mai vreau un ceas clasic, care sa nu arate nici o ora. Vreau sa privesc oameni intr-o piata goala. Cea care se vede prin geamul mare din fata mea.

Sigur nu stiu sa compun muzica. Insa stiu sa o ascult…

http://www.youtube.com/watch?v=Sz1idnMQFOA&feature=related

Vise in tarana

Friday, February 25th, 2011

Nu am citit articole de specialitate despre vise si nici nu cunosc amanunte in ceea ce priveste teoria viselor, procesul de visare si elemente conexe despre asa ceva. Insa stiu ca visez si eu, ca probabil toti oamenii. Azi noapte am visat ca era noapte. Asta mi-a placut foarte mult, pentru ca asa si era:D. Dar pe langa faptul ca era noapte, am visat alte lucruri care s-au dovedit a fi total neadevarate atunci cand am deschis ochii. Sau cine stie, or fi adevarate intr-o alta lume paralela, perpendiculara sau tangentiala cu cea in care tocmai deschisesem ochii.

De cand eram copil, stiu ca mi-a placut o propozitie scurta a lui Picasso: “tot ce iti poti imagina, este real”. Mai tarziu, cand am inceput procesul de “maturizare” (se pare nefinalizat pana la ora scrierii acestor randuri), mi-a rasunat in minte un proverb chinezesc care spune ca daca crezi in propriile vise inseamna ca traiesti toata viata adormit. Eh, pe cine sa cred? Pe Pablito sau pe aia cu ochii mici?

Dar ce ar fi daca nu cred pe nimeni si ma apuc eu sa gasesc raspunsul?

Eram eu si cu bicicleta pe niste dealuri situate la vreo 20 de km de oras. Impingeam cu putere la pedale si ma uitam cat de frumos erau aruncate casele pe culmile dealurilor. Parca imprastiase cineva cu lopata, pamantul reavan. Am vazut 3 copii care se jucau cu niste coceni de porumb, si m-am oprit sa ii intreb unde ducea drumul. Mi-au raspuns care mai de care, indicandu-mi cu degetele prin aer, gesticuland si uitandu-se cu consideratie la un om care nu are ce face si impinge la pedale ca sa ajunga de unde a plecat. Stiu ca vazusem ceva mai in vale, o scoala paraginita, si i-am intrebat pe copii unde se duc la scoala. Mi-au raspuns ca cea din vale se inchisese ca nu mai aveau invatatori, si ca ei mergeau acum la alta mai departe, la vreo 4-5 km. Pe jos. Pe dealuri, prin padure, iarna sau vara. Stateam si ma uitam la ei si simteam ca ceva nu este corect in viata asta. I-am intrebat atunci la ce viseaza ei sa faca atunci cand o sa fie mari (intrebarea tipica stupida, a celui care e curios fara sa stie de ce). Doi dintre ei mi-au spus scurt ca vor sa fie aviatori. M-am uitat pe cerul senin si am vazut, dupa darele ramase, ca era un culoar evident de zbor pentru avioane. Bun, sa ziceam ca era un raspuns asteptat… Al treilea insa, un copil cu mainile pline de tarana, cu mucii uscati in coltul gurii, cu o privire care nu ar fi speriat nici un iepure prins in mijlocul unei furtuni, scormonea cu un cocean in pamant si spunea: “…eu cand ma fac mare vreau sa plec de aici pentru ca aici este putina lume si ii stiu pe toti. Vreau sa merg in orasele alea mari unde este multa lume, si vreau sa mananc cremwursti. Mai vreau sa ascult muzica si sa am haine care miros a curat. Si mai vreau ceva, aaaaa….vreau sa am o bicicleta asa ca a dumneavoastra.” Deja eram foarte interesat. M-am apropiat de ei si i-am intrebat: “Si ce faceti voi ca sa va indepliniti dorintele astea?” A urmat o pauza… stateau si se uitau unii la altii… in afara de ultimul care a raspuns prompt “…eu am strans deja niste bani de la lapte, cand mi se ajung mi-a promis tata ca imi cumpara bicicleta, si cu ea o sa merg la oras. Acolo nu mai stiu, dar o sa vad eu ce o sa fac, ca eu aici nu mai stau…”

M-am urcat pe bicicleta si am luat-o pe drumul indicat de copii. Coboram incet si “m-am intors” la chinezi si la Picasso, la gandurile mele si la visele copiilor. Nu cred ca lucrurile cu adevarat importante se pot cladi in viata fara sa visezi. Asa cum nu cred ca cel ce sta si viseaza este fericit. Si mai presus de toate, cred ca trebuie sa iti traiesti visele.

Cu un singur comentariu: atunci cand iti traiesti visele tale, fa-o astfel incat sa nu le distrugi pe ale altora…

La semafor

Tuesday, February 8th, 2011

Apasasem civilizat pe butonul miraculos, cel care schimba culoarea la semafor. Si asteptam… sa se faca verde. Vizualizez ca vine un ford visiniu, vad si soferul, un tip cu mustata, concentrat, cu ochii in parbriz si ambele maini inclestate pe volan, tipul soferului crispat. Accelereaza sa prinda “galbenul”, dar ceva se petrece in mintea sa si franeaza brusc, oprindu-se regulamentar inainte de trecerea de pietoni. Din spate insa, vine un matiz alb, condus de o domnisoara. Si vineeee, si pune si ea frana. Si se opreste. In fundul fordului, cu un pocnet infundat. Faptul in sine nu are nimic hazliu, insa dat fiind faptul ca totul s-a petrecut la viteza mica si nu exista nici o paguba umana, cele materiale fiind minore, nu este nici ceva tragic, de altfel face parte din cotidian… Ceea ce mi-a atras atentia si m-a determinat sa scriu, a fost prima replica a domnisoarei care s-a dat jos din matiz: “…pai ce faci domnule, de ce accelerezi intai pentru ca sa treci pe galben si apoi pui frana asa de brusc?” Omul s-a uitat la ea, insa nu stiu ce au conversat pentru ca am traversat strada si mi-am vazut de treaba. In timp ce ma urcam in masina, si pe drumul catre unde mergeam, mi-au trecut niste imagini prin minte…

De foarte multe ori, conflictele sau problemele apar atunci cand eu gandesc ca cel din fata mea (sau spatele meu in cazul de mai sus) are aceleasi valori, ganduri, reactii ca si mine. Astfel se explica si reactia domnisoarei de la volan. EA daca ar fi fost in locul domnului cu mustata, ar fi accelerat si ar fi trecut pe galben, nu ar fi franat. Dar… uite ca mustaciosul a reactionat in alt mod. Tendinta generala este sa credem ca cel de langa noi ar face asa cum facem si noi. In cazurile fericite, avem insa si un anumit procent de toleranta, si nu “comentam” pana cand acest procent este depasit. Daca mergem cu 80 km/ora, cel din dreapta poate sa taca daca considera ca si el ar merge cu 70 pe acolo. Cand insa ajungem la 95, iar procentul sau de toleranta a fost depasit, o sa auzim invitabil intr-o forma sau alta, comentarii cu privire la faptul ca mergem prea tare. Cand oferim flori spre exemplu, fie luam unele care ne plac noua si le oferim cu mare drag, asteptandu-ne ca destinatarul sa fie cel putin la fel de entuziasmat ca si noi. Nu se intampla insa asa, chiar daca gestul ramane laudabil, se prea poate ca florile respective sa nu fie pe placul destinatarului. Desigur, exista si situatia in care stim ca lui X ii plac lalelele galbene, si atunci ii oferim lalale galbene. Dar…punem si o lalea rosie printre ele, asa ca ne place noua si ne reprezinta. Incercam sa ii judecam pe toti dupa regulile si valorile noastre, uitand ca ei sunt pur si simplu “altfel”. Au alta personalitate, alta mentalitate si alte valori. Apoi, emitem imediat si decizii: “ai gresit”, “este gresit ce faci” , “nu este bine”, etc. La asta suntem specialisti. La a emite judecati, in necunostinta de cauza, si aici nu ma refer la situatii de fapt, ci la necunoasterea caracterelor si a trairilor celor implicati. Ceea ce multora li se poate parea hilar, de neconceput, aberant, unora li se pare cea mai mare realizare pozitiva din viata lor. Pentru ca suntem diferiti in primul rand, iar tu, chiar daca accepti acest lucru, iti este deosebit de dificil sa il pui si in practica. Poti sa te minti sau sa ma contrazici, asa este cum spun eu, in majoritatea cazurilor de zi cu zi sau noapte cu noapte:). De aici judecatile dar si prejudecatile, dorinta de a impune, de a domina. De aici apar probleme pe care ne grabim sa le ┬áducem spre rezolvare in justitie, adica in legi facute de noi pentru noi, ca sa ne uniformizeze ceva (cel putin teoretic). De aici provine mult stres si irascibilitate, de aici apar si conflicte fizice sau verbale.

Ei si ce, nu este normal sa fie asa? Oh… da, este foarte normal sa fie asa.┬áDar atunci cum explicam vechiul proverb romanesc: “ce tie nu iti place, altuia nu ii face”? Eronat in totalitate nu este, insa nici mult suport real nu are… Daca lui X ii place sa ii faci masaj, lui Y i se pare o aberatie si un lucru incalificabil sa il atingi in acest mod. Daca tie iti place martipanul, altul ar vomita numai la mirosul lui. Si lista poate continua.

Care ar fi atunci calea “corecta”? Evident ca nu o stiu eu:D. Insa stiu ca daca o sa iei oamenii asa cum sunt, o sa ii judeci mai putin, sau cel putin mai putin gresit. Daca iei oamenii asa cum sunt o sa fii capabil sa fii mai aproape de sufletul lor, chiar si atunci cand le oferi cadouri. Si daca iei oamenii asa cum sunt o sa te enervezi mai putin, o sa ai mai putine surprize neplacute in viata si o sa zambesti mai mult atunci cand ii intalnesti pe trotuare. Exista aici o singura problema; pentru ca sa poti lua oamenii asa cum sunt, trebuie sa fii inainte de toate capabil(a) sa ii vezi asa cum sunt…

Destinul geografic

Thursday, February 3rd, 2011

M-am intrebat de cand eram copil, cat de mult conteaza locul unde te nasti. Daca “destinul” este implacabil, atunci nu ar trebui sa conteze. Oare…? Daca ma nasteam undeva in Bangladesh, unde apucam sa respir de cateva ori pana la prima inundatie? Daca eram hranit cu apa si aer? Daca ma nasteam in China spre exemplu, inseamna ca mai erau inca cel putin 1200 ca si mine? Dar daca ma nasteam in Austria?

Saptamana trecuta am fost la ski pentru cateva zile. Austria este cu siguranta unul din locurile preferate de mine pentru asa ceva. Asa cum brazilienii au nisipul de pe plaje si clima potrivita pentru fotbal, austriecii sunt cu siguranta specialisti cand vine vorba de tot ce inseamna sporturi pe schiuri.

Eram pe o partie pe care se organizau competitii, si prin urmare erau si destui de multi copii de la scolile de ski din zona. Atunci cand vezi niste mogaldete care au casti mai mari decat ei pe cap, te intrebi daca stiu sa mearga inainte sa schieze. Si este o intrebare reala, fara a exagera… Pe o coborare destul de abrupta, pe ultima portiune in fapt, m-am oprit sa imi reglez suflul si tremurul genunchilor:D. Greu in primele zile, ca intotdeauna… In stanga mea, erau niste copii impreuna cu antrenorii lor, de la o scoala de ski. Cred ca cei mici aveau maxim 10 ani, echipati corespunzator, schiau cel putin cu 2 clase peste mine, eu nefiind chiar un incepator sa spunem. Pe ultima portiune de care spuneam, antrenorii ii puneau sa schieze in viteza, cateva slalomuri scurte, apoi sareau peste o minitrambulina amenajata, si apoi in viteza pana jos. Uitandu-ma la ei, la ce viteza aveau si la cate acuratete in executii, ii admiram si ma gandeam ca este “relativ usor” atunci cand te nasti langa partia de ski. Ascultam tonurile rastite ale antrenorilor, care le spuneau cand sa sara, cand sa slalomeze si cand e cazul sa aiba cat mai mult viteza. Nefiind chiar un temator in ce priveste viteza, ma uitam totusi cu strangere de inima atunci cand cei mici sareau la o viteza impresionanta pentru mine. Si intuitia mea neagra a dat “roade”. Unul din cei mici a sarit, s-a dezechilibrat si a cazut destul de rau. Am auzit un urlet de durere si gemetele care au urmat. Antrenorii, 3 la numar, s-au repezit instant catre el, profesionisti in totalitate, nu l-au miscat, au constatat ce era de constatat, instant au sunat la ambulanta, in mai putin de 3 minute a aparut o echipa de ajutor iar la cateva minute dupa, un elicopter. Copilul isi rupsese ceva cu siguranta, nu stiu cat de grav era pentru ca evident ca nu mi-am bagat nasul unde nu era cazul. Ceea ce mi s-a parut insa interesant… antrenamentul a continuat. I-am revazut pe copii pe partie, intreaga zi. Unul din antrenori plecase cu cel accidentat, ceilalti 2 au ramas cu grupa si au continuat ordinele rastite. Ma uitam la fetele copiilor. Unii erau vadit timorati sau chiar speriati, dar nu erau multi, numai 3 am vazut eu. Ceilalti ramasesera concentrati, chiar incrancenati, mobilizati probabil si de antrenori. Unul singur zambea si mie imi dadea senzatia ca pentru el skiatul este o placere si nu un sport de performanta.

Am urcat cu prima cabina si am rememorat tot ce vazusem si auzisem. In Romania nu o sa vezi niciodata un peisaj similar. Dar niciodata. Poate ca nu suntem un popor de invingatori, poate ca nu suntem asa de bine organizati si poate ca lucrurile nu functioneaza nici pe departe cum ar trebui sa functioneze. Poate ca ne injuram deseori concetatenii, sistemul, conducatorii. Poate ca avem copii mai putin sanatosi, sau nu… Insa un singur lucru este clar: daca exista un destin, atunci acesta stabileste si unde te nasti….