Fotograful egoist

Asa ma autocaracterizez cand vine vorba despre subiectul foto (graf / grafie).

Am observat ca indiferent pe unde am fost, rar am avut vreo “dambla” sa fotografiez ceva. Atunci cand calatoresc, caut sa vad cum traiesc oamenii, ce fac ei, cum se manifesta, si tot ce tine de viata, de natura, de obiceiuri si de traditii. Nu sunt genul care sa admire prea mult 3 bolovani si vreo mare opera de arta. Cateodata exista ceva care ma atrage mai mult, si atunci zabovesc asupra unor detalii (deformatie de inginer probabil) insa in principiu prefer sa interactionez cu ce este viu si sa mananc ce nu mai misca.

Am si aparat foto, si telefon cu camera cu megapixeli, deci deduc faptul ca sunt un om modern:D. Totusi, unul cu tenta cavernoasa (nu cred ca exista in DEX), pentru ca fotografiile mele sunt mentale. Adica, atunci cand imi place ceva la nebunie, fac un fel de “tzac” si pozez cu ochii mintii. Sunt in stare sa redau cu acuratete imagini de acum cativa ani de zile, chipuri, peisaje, rasarituri sau apusuri de soare, franturi de strazi sau siroiri de ape. Si chiar mai mult, fotografiile mele sunt de tip “XG”, pentru ca le asociez cu mirosuri, adieri, stari sufletesti sau emotionale. Fotografiile acestea au un mare defect: nu pot fi redate si altcuiva. Decat prin prisma vorbelor mele, ceea ce este evident o incomensurabila stupizenie. A, si sa nu imi spuna careva ca este vorba de amintiri, si ca le confund cu fotografiile. Nu, amintirile sunt altceva, sunt altfel structurate si au alt concept. Poate alta data…

Prin urmare, sunt un fotograf egoist, fac “tzac” numai pentru mine si nu las mostenire nimic nimanui in acest sens. Mai mult, ratez sa arat si altora cat de iscusit sunt in arta fotografica, ce haine mi-am mai cumparat, cat de stramb zambesc sau lucruri de genul acesta. Bine… acum sa nu se inteleaga ca am ceva impotriva fotografiilor sau ca nu fac si eu “tzac” cu aparatul. Fac si din astea, pentru ca desi am tentatii cavernoase (ce imi place cuvantul:D), traiesc in casa cu centrala alimentata cu curent si am apa la robinet in incaperea cu w si c. Insa un lucru este cert, cele mai valoroase fotografii facute de mine, sunt cele care nu se pot reda pe nici un fel de suport. Ma uit cu mare placere la fotorgafiile altora, incercand sa pricep ce au dorit sa surprinda, ce i-a determinat sa faca acea fotografie. Dar mai presus de asta, ma ma uit la detalii. La oameni si la starile lor. La ce este dincolo de fotografie. La momentul zilei sau al noptii, la cum mirosea acolo, la briza, la zgomote sau la ce era iminent sa se intample. Clasica fotografie a evoluat de cand o stiu eu. De la alb/negru si hartie creponata, la color, la polaroid si digital.

Sunt convins ca peste cativa ani de zile, fotografia se va apropia mult mai mult de cea mentala. Daca plecam de la faptul ca mintea gandeste in imagini, iti dai seama cat ar fi de interesant sa nu mai vorbeasca nimeni?:D. Sa ii dai celui de langa tine un acces primar la fisierul tau de fotografii mentale, acesta sa vada cu cine are de-a face si sa stie de la bun inceput daca exista grade de compatibilitate. Eu cred ca cine poate comunica in fotografii mentale este un o persoana privilegiata. Cine este capabil sa construiasca o lume intreaga in jurul unui bat din lemn uscat si a unui fir de iarba, este fara indoiala mult mai castigat decat cel care are cate un album foto pentru fiecare eveniment din viata sa. Desigur, parerea mea…

Pe langa faptul ca este o ocupatie sigura, ieftina si neinvaziva, fotografiatul mental are o singura mare problema, element vizibil chiar din titlu: un astfel de fotograf este un egoist.

Dar daca¬†exista persoane capabile sa isi vizualizeze reciproc fotografiile mentale?…

Leave a Reply