Archive for January, 2011

Nu trageti brusc de volan

Monday, January 24th, 2011

Acesta este un indemn, sfat, imperativ pe care oricine are carnet de sofer l-a auzit macar o data din gura instructorului. Chiar si cei ce nu poseda acest tip de carnet, stiu la bunul simt ca atunci cand conduci mai ales iarna, nu este deloc indicat sa tragi brusc de volan. Rezultatul este destul de previzibil, rotile nu te vor asculta intocmai, nu sunt capabile sa urmeze exact dorintele conducatorului auto, si prin urmare te vei propti acolo unde nu doresti. Dupa caz si noroc.

Desigur ca este mai usor sa conduci vara decat iarna, sa conduci pe o vreme frumoasa decat pe ploaie si sa conduci ziua decat noaptea. Nu, nu am spus neaparat mai frumos, am spus mai usor.

Daca credeati ca nu exista paralela intre condus masini si “condus” oameni, va inselati, va spun eu:D. Desi este adevarat ca exista acei oameni de tip 4×4, care functioneaza mult mai bine atunci cand tragi de ei, asemena masinilor de teren cu cauciucuri late si profiluri de roti foarte adanci, sa nu uitam ca daca iesi cu ei la drum intins, daca incerci sa prinzi viteza, vor sfarsi in primul sant pentru ca nu sunt capabili decat de lucru pe teren accidentat. Dar ceilalti oameni? Cei cu tractiune fata sau spate? Cum este cu ceilalti, cu majoritatea adica? Cine conduce iarna, stie ca si in situatii dificile, trebuie sa lasi masina sa gliseze usor, fara a brusca deloc nici frana, nici volanul. Sansele de redresare sunt net mai mari. Trebuie sa faci totul progresiv, sa ii transmiti masinii treptat (cum naiba vine asta:) intentia ta de a evita un potential pericol. Ei uite ca asa este, masina are sansa de a merge pe o traiectorie dorita de tine mult mai mare decat daca ai pus brusc frana si ai tras de volan pentru a incerca sa obtii acelasi lucru. Ca ne place noua sau nu, oamenii nu fac exceptie de la aceasta regula decat atunci cand au calitati de 4×4 atat on cat si off road. Si chiar si atunci, nu trebuie sa uitam ca oamenii au limitele lor, si uneori nici tractiunea integrala nu te mai ajuta la nimic.

Sa comunici ce ai de spus, sa asculti, sunt lucruri aparent simple pe care toti credem ca le facem “asa cum trebuie”. Oare? Pentru ca acestea doua sunt primele lucruri pe care ar trebui sa le facem atunci cand vrem ca cineva sa coteasca la stanga sau la dreapta in acelasi ritm cu noi. Fie ca este vorba despre rude, prieteni, colegi, conditia estentiala este sa fie un proces usor, care sa decurga normal, fara a face din curba la dreapta o problema existentiala. Evident ca trebuie sa cunoasca si ei, ca si tine, care este acceleratia, stanga, dreapta, si eventual si pedala de frana. Bine.. o sa spuneti ca daca se merge cu autobuzul va fi suficient un singur sofer. De ce ar trebui sa conduca toti pana la urma? Well… asa este, poate ca nu trebuie sa conduca toti, dar daca toti stiu cum sa conduca in ritm apropiat cu al tau, nu o sa auzi comentarii despre cum ar fi trebuit sa conduci, si vor avea incredere sa se odihneasca, vor stii ca nu vei trage brusc de volan pe timp de iarna. Pentru ca vrem sau nu, soferii trebuie schimbati cateodata daca vrem sa ajungem cu totii in siguranta, la o destinatia pana la care avem multi kilometri de calatorit…

Time

Thursday, January 20th, 2011

Este maine. Un bar plin de fum si zgomot. Lume care vorbeste. Aici te gandesti ca iti trebuie timp. Pentru tot ce vrei sa faci, pentru tot ce vrei sa spui. Pentru tot ce stii ca o sa se intample. Sau pentru ce nu stii… Ai nevoie de timp. Te opresti si razi. Nu ai timp. Sau ai, exact atat cat este el dat sa fie. Orice ai face, nu vei avea nicioadata mai mult timp. Este incompresibil. Inexpandabil.

Bei o bere cu aroma de cirese. Mmmm. Te gandesti ca este a 5-a…sau a 6-a. So what? Revii la timp. Nu vei aprecia la adevarata valoare ceea ce ai, atata vreme cat ai. Haide ca nu e filozofie ieftina:). Este doar realitate. Tu esti acelasi, timpul trece implacabil. Insa lumea se schimba in tot acest timp. Iti dai seama ca este asa si te intorci la berea cu aroma de cirese. Adulmeci si realizezi ca aroma este de cirese amare.

Timpul este o notiune abstracta. Cand o sa realizezi asta si o sa o transpui in practica, inseamna ca tocmai ai inceput  sa traiesti cu adevarat…

Mmmmm

Saturday, January 8th, 2011

Te trezesti de parca ai fi mahmur. Capul greu (desi nu stii ce este inside), te dor toti muschii, de parca ai avut o intalnire intr-un tunel, cu un tren marfar. Ai vrea sa mai stai “putin”. Sa te intorci pe partea cealalta si sa ignori. Ntt, nu merge. Anumite motive te ridica din pat si te readuc la verticala. Simti cum apa trece prin toti porii inca inchisi. Brrr, o prefer pe cea rece de dimineata. Face pielea frumoasa:) si te ajuta sa vezi numai dublu in loc de triplu. Automatismul periutei de dinti te indeamna sa faci lista pe ziua in curs. O incepi… si nu prea vezi unde se sfarseste. Asa ca renunti. Zambesti stramb sa vezi daca mai ai toti dintii in gura, incerci sa iti faci ordine in ganduri si sa prioritizezi.

Peste o vreme, dupa restul operatiunilor matinale, ajungi in masina. Scuturi din cap si iti dai seama ca te-ai trezit. Cu spiritul nu prea stai la cota inalte, asa ca alegi muzica de dimineata. Well, Queen sa fie azi. Avem nevoie de energie. Treci pe langa un accident si te uiti la fetele oamenilor; carpite de somn, e clar ca nu au facut contact cu realitatea. Automatismul i-a facut sa nu fie atenti. Goana dupa bani, munca fortata, problemele de acasa, poate si ceva nesansa, si acum stau si injura sau privesc resemnati. Bine ca nu au patit ei nimic. Nici 1 km mai incolo, alt accident, acelasi tipar. Dai muzica putin mai tare si te apuci sa canti. Evident ca dai si din cap si te misti in ritmul gandit de tine. Observi sa lumea se uita ciudat la tine prin giratorii. Le zambesti si iti vezi de “programul” tau. Deodata… iti dai seama ca ceva nu este in regula. Te concentrezi sa vezi despre ce este vorba, si realizezi ca este vocea ta, cea care canta pe ritmuri de Queen. Pfffoai, nu am auzit ceva mai fals in viata mea. Brusc iti este rusine ca poti sa detii o asemenea voce melodioasa si asa minunatie de ureche muzicala. Te apuci si razi ca prostu’ si schimbi canalul. Adica incepi si ingani ritmul melodiei cu mmmmm. Asa parca este mult mai bine… Nu te mai sperii nici tu, nici Queen, si simti totusi simti  muzica dupa posibilitatile tale de afon certificat. Ajungi la birou dar ii lasi pe cantareti in masina.

Welcome to a new busy day. Bye dear mmmmm…

Fotograful egoist

Thursday, January 6th, 2011

Asa ma autocaracterizez cand vine vorba despre subiectul foto (graf / grafie).

Am observat ca indiferent pe unde am fost, rar am avut vreo “dambla” sa fotografiez ceva. Atunci cand calatoresc, caut sa vad cum traiesc oamenii, ce fac ei, cum se manifesta, si tot ce tine de viata, de natura, de obiceiuri si de traditii. Nu sunt genul care sa admire prea mult 3 bolovani si vreo mare opera de arta. Cateodata exista ceva care ma atrage mai mult, si atunci zabovesc asupra unor detalii (deformatie de inginer probabil) insa in principiu prefer sa interactionez cu ce este viu si sa mananc ce nu mai misca.

Am si aparat foto, si telefon cu camera cu megapixeli, deci deduc faptul ca sunt un om modern:D. Totusi, unul cu tenta cavernoasa (nu cred ca exista in DEX), pentru ca fotografiile mele sunt mentale. Adica, atunci cand imi place ceva la nebunie, fac un fel de “tzac” si pozez cu ochii mintii. Sunt in stare sa redau cu acuratete imagini de acum cativa ani de zile, chipuri, peisaje, rasarituri sau apusuri de soare, franturi de strazi sau siroiri de ape. Si chiar mai mult, fotografiile mele sunt de tip “XG”, pentru ca le asociez cu mirosuri, adieri, stari sufletesti sau emotionale. Fotografiile acestea au un mare defect: nu pot fi redate si altcuiva. Decat prin prisma vorbelor mele, ceea ce este evident o incomensurabila stupizenie. A, si sa nu imi spuna careva ca este vorba de amintiri, si ca le confund cu fotografiile. Nu, amintirile sunt altceva, sunt altfel structurate si au alt concept. Poate alta data…

Prin urmare, sunt un fotograf egoist, fac “tzac” numai pentru mine si nu las mostenire nimic nimanui in acest sens. Mai mult, ratez sa arat si altora cat de iscusit sunt in arta fotografica, ce haine mi-am mai cumparat, cat de stramb zambesc sau lucruri de genul acesta. Bine… acum sa nu se inteleaga ca am ceva impotriva fotografiilor sau ca nu fac si eu “tzac” cu aparatul. Fac si din astea, pentru ca desi am tentatii cavernoase (ce imi place cuvantul:D), traiesc in casa cu centrala alimentata cu curent si am apa la robinet in incaperea cu w si c. Insa un lucru este cert, cele mai valoroase fotografii facute de mine, sunt cele care nu se pot reda pe nici un fel de suport. Ma uit cu mare placere la fotorgafiile altora, incercand sa pricep ce au dorit sa surprinda, ce i-a determinat sa faca acea fotografie. Dar mai presus de asta, ma ma uit la detalii. La oameni si la starile lor. La ce este dincolo de fotografie. La momentul zilei sau al noptii, la cum mirosea acolo, la briza, la zgomote sau la ce era iminent sa se intample. Clasica fotografie a evoluat de cand o stiu eu. De la alb/negru si hartie creponata, la color, la polaroid si digital.

Sunt convins ca peste cativa ani de zile, fotografia se va apropia mult mai mult de cea mentala. Daca plecam de la faptul ca mintea gandeste in imagini, iti dai seama cat ar fi de interesant sa nu mai vorbeasca nimeni?:D. Sa ii dai celui de langa tine un acces primar la fisierul tau de fotografii mentale, acesta sa vada cu cine are de-a face si sa stie de la bun inceput daca exista grade de compatibilitate. Eu cred ca cine poate comunica in fotografii mentale este un o persoana privilegiata. Cine este capabil sa construiasca o lume intreaga in jurul unui bat din lemn uscat si a unui fir de iarba, este fara indoiala mult mai castigat decat cel care are cate un album foto pentru fiecare eveniment din viata sa. Desigur, parerea mea…

Pe langa faptul ca este o ocupatie sigura, ieftina si neinvaziva, fotografiatul mental are o singura mare problema, element vizibil chiar din titlu: un astfel de fotograf este un egoist.

Dar daca exista persoane capabile sa isi vizualizeze reciproc fotografiile mentale?…

Final de inceput

Monday, January 3rd, 2011

Cu fiecare zi ce trece, mai trece un an. Pentru ca totul este de unde il incepi.

Cel oficial – tocmai incheiat, a fost 2010 in cazul in care e ceva neclar. Cam asa a si fost 2, apoi 0, un 1 si iar 0. Daca mai era putin o puneam de o remiza alba si faceam 0-0. Un an in picaj. Si nu ma refer numai la criza si economie. Au avut de suferit cam toate. Principiul este printre cele mai simpliste din lumea noastra “civilizata”. Este usor sa ai, greu sa renunti. Mai ales atunci cand calea si modul in care dobandesti ceva sunt facile. Studiam niste statistici conform carora depozitele populatiei (in banci) au crescut cu un procent destul de insemnat. Cam asa s-a intamplat si cu societatea. “S-au intins cat le este plapuma”. Fiecare a facut calcule si a renuntat la ce putea renunta. Desigur, sunt au fost, si vor mai fi cazuri triste, de extrema urgenta. Insa nu de acestea vreau sa amintesc acum.

M-am uitat in jur si am vazut ca din ce in ce mai multa lume face ce a facut majoritatea. Isi depune banii in banci. Cei care inca mai au, care pot, se restrang pentru ca nu se stie ce o sa fie maine. Isi taie din vise, se reintorc cu picioarele pe Pamant. Se restrictioneaza in gandire, in viziune, in actiune. Chiar si in munca. Cuantifica totul in bani si in avantaje. Asta este lumea in care traim. O societate din ce in ce mai crizata, lipsita de  viziune, privata de vizionari si asta cu buna stiinta. 2010 nu este decat un final banal de an, iar inceputul lui 2011 nu este decat un start al unui an cel putin tot la fel de sterp. Si doar stim ca sunt un optimist:D. Lumea incepe sa se obisnuiasca. A trecut peste soc, si se va intinde “cat ii este plapuma”. Asta este cel mai bine pentru oricine vrea sa controleze un proiect, o multime. Sa faca plapumi la comanda. Se va vedea imediat cine scoate picioarele afara…

De regula fac bilant la afarsit de an. Cu bune, cu rele, cu planuri de viitor. Acum a fost altfel. Nu am facut nici un bilant. Nu ma intereseaza ce am facut. Oricum este acolo. Vreau numai viitor. Vreau sa vad dincolo de banal si de criza. De figuri posomorate si preocupate. Acum mi-am pus numai intrebari. Multe intrebari. Si nu am incercat sa le dau raspunsuri. Le-am lasat asa… agatate in ultimul 1 din 2011. Stiu ca o sa le raspund pe parcurs. Unele o sa le translatez si anul viitor. Iar altele or sa ramana asa si peste vreo 201 ani. Adica fara raspuns.

Traim intr-o societate care te poate pune cu botul pe labe oricand vrea ea, pentru ca nu exista sa nu te prinda intr-un moment mai slab. Ea nu are slabiciuni pentru ca traieste din asta. Tu esti uman si ai slabiciuni. Cu asta o hranesti pe ea. Va fi un an al intrebarilor si al diplomatiei, al tactului si al expectativei. Este asa cum am spus: un final de inceput.