Archive for December, 2010

Dacia rosie

Tuesday, December 28th, 2010

Iarna, frig, gheata si multa zapada. Noapte, sa tot fie vreo 12. Cu ceva ani in urma, acesta era peisajul in care mergeam sa jucam fotbal in sala. Impreuna cu al meu tata, cu al meu nas de botez, si cu inca vreo 11 oameni seriosi ca si noi, care intre Craciun si Anul Nou nu au altceva mai bun de facut la acea ora. Fiind cel mai mic ca varsta din tot acest peisaj, evident ca eram cel mai protejat de unii si cel mai admonestat de altii. Eh, avantaje si dezavantaje. Dupa fotbal urma dusul de rigoare, apoi baie in bazinul de innot (pe intuneric). Apoi sauna, iar dus, si cam gata. Si cand spun gata, asta inseamna ca nu mai eram decat o carpa de tip uman, folositoare doar la ceea ce se numeste somn.

Frumoase vremuri:). Imi aduc aminte ca iesind de la sala, se facuse ora 2 noaptea si fiind incalziti si molesiti, cu greu am dat zapada de pe masina. Ne-am inghesuit in ea, si zadarnic incercam sa vedem ceva in exterior. Gheata din exterior, combinata cu caldura emanata de noi, adaugand sistemul inexistent de dezaburire al Daciei 1300(rosie), au creat un fel de carcasa umblatoare cu vizibilitate zero. Al meu tata e un tip aventuros, si fiind impins si de indemnurile mamei (“iar aduci copilul asta la 5 dimineata acasa”), insista sa plece catre casa fara sa vada pe unde:D. A racait el cu ce a avut la indemana, zadarnic insa. Am plecat asa, cu nasul scotand capul pe geam sa vada daca este vreun obstacol in fata masinii. Evident ca in acele timpuri, la acea ora, probabil ca erau 5 masini care circulau in oras. Riscul era mic sa intalnesti una din ele. Insa nu si contactul cu refugiul de pietoni:D. Acesta era acolo de cand fusese ctitorit, si nu a vazut ca venim intr-o furie rosie fara vizibilitate. L-am incalecat cu 2 roti, am sarit si ne-am rasucit, pana cand tata a scos capul pe geam si a decretat ca est totul ok, si ca ne-am oprit:D. Dupa sperietura de rigoare, am repus masina pe traseu, si de data aceasta nu ne-am mai lasat in baza nasului, toti ocupantii si-au legat la cap toate hainele din dotare, au scos capetele pe geam si au dirijat cu promptitudine si acuratete.

Am iubit acea dacie rosie. Tin minte nenumarate intamplari pe care le-am avut cu ea. Toate relativ hazlii, nici una care sa aduca probleme majore. Masina aceea m-a facut sa leg prietenii, sa rad pana la epuizare, sa injur, sa improvizez, sa leg ambreiajul cu sfoara, fulia cu scotch, usa cu sarma. Asta nu inseamna ca doresc sa o inlocuiesc pe cea de acum cu dacia rosie:). Spun doar ca viata are momente care merita traite asa cum sunt ele. Fara fite, fara falsitate.

Astazi preferam sa ne urcam intr-o masina care sa ne duca in siguranta la destinatie. Si repede, cat mai repede. Sa nu stim pe langa cine trecem, pe langa ce trecem. Sa injuram pe cel ce ne taie calea, sa nu il ajutam pe cel care are pana la marginea drumului. Sa fim intolernati cu cel cu masina mai ieftina decat a noastra. Sa renuntam repede la ce nu este in trend, la tehnologia invechita. Este trendul “normal” al vietii.

Insa eu tot mai iubesc acea dacie rosie…

La ski

Wednesday, December 22nd, 2010

Citeam o scriere cu mult haz, dar trebuie sa cunoasteti personajul ca sa va puteti imagina intregul peisaj asa cum trebuie:D. Oricum, istorisirea sa m-a facut sa rememorez cum am invatat eu sa schiez…

Inceputurile au fost foarte timide, niste schiuri Germina componenta plastic alb cu rosu. Alunecau alea de nu le vedeam eu cu ochii, noroc ca erau prinse bine de picioare. Am inceput pe o partie lenta, in Poiana Brasov, i se spunea Camelia (astazi acolo sunt numai mastodonti de case fara canalizare si apa la ore fixe). Tata (care nu a pus lemn de ski in viata lui in picioare), ma indemna de pe margine cum si ce sa fac:D. Singura indicatie pe care am bagat-o foarte repede la cap, a fost “daca iei viteza si nu poti sa te opresti, da-ti drumul in fund”. Asta o practicam foarte des. Tata fugea dupa mine in speranta desarta ca ma va prinde. Greu pe zapada… Dupa cateva tumbe, incepuse sa imi placa si incepeam sa misc din fund doar doar ajung si eu sa fac ca ceilalti care ramaneau la verticala. Evident ca nu a functionat mai nimic. Am mai incercat asa cateva ore dar in afara ca l-am extenuat pe al meu tata, nu am reusit decat sa adun zapada prin toate orificiile proprii. Nu mai tin minte exact cati ani aveam, dar oricum mai aveam ani buni pana la buletin.

La scurt timp dupa aceea, cu ajutorul unei sticle de tuica plasata strategic de catre al meu tata, am fost recomandat de catre antrenorul de la fotbal (jucam si asa ceva de cativa ani), unui alt antrenor de ski, sa fac pregatirea de iarna pentru fotbal, cu schiorii. Idee pe care am imbratisat-o imediat pentru ca asta presupunea cantonamente in Poiana Brasov, si alaturi de schioare, nu numai de fotbalisti, cum era la sportul cu mingea. Ei, dar am intampinat o problema; grupa la care fusesem incadrat era de avansati, iar eu de abia stateam pe schiuri:D. Antrenorul, (odihneasca-se linistit) mi-a dat niste schiuri combi-r (lemn cu canturi prinse in suruburi cu filet – o minunatie), le-a dat bine cu ceara sa alunece si m-a urcat pe un teleschi de pe partia Slalom. (cea mai abrupta din Poiana Brasov). Mi-a spus sa ma duc cu teleschiul, si unde cred eu ca ajunge, sa il las si sa vin la vale cum oi putea, dar sa nu cad (am omis sa spun ca in prealabil m-a intrebat daca imi este frica). Pai cum era sa imi fie frica din moment ce se uitau toti noii colegi (si colege) la mine? A fost o problema si cu teleschiul pentru ca nu stiam ca se pune intre picioare, drept care l-am imbratisat ca pe o partenera de blues pe care nu doresti sa o calci pe picioare. Ei, acum de jos se tot auzea ceva, dar eu nu m-am gandit ca ei strigau sa imi dau drumul la vale, sa las teleschiul. Cauza principala era caciula ruseasca prin care nu trecea nici adiere de vand, darami-te vocile alea lesinate din josul partiei. Prin urmare m-am dus pana sus de tot, la limita superioara a partiei. Ei, acum au aparut problemele, atunci cand m-am uitat in jos. Era un hau alb si instantaneu cred ca asa am aratat si eu la fata. Eh, dar mi-a trecut repede, doar ma privea lumea… M-am concentrat si mi-am dat drumul la vale. A fost una din cele mai interesante experiente din viata mea. Am prins o viteza impresionanta pentru acea vreme. Imi faceau picioarele ca la 3 serii consecutive de parkinson. Slava cerului ca sunt facute din material rezistent si nu s-a rupt nimic. Am ajuns in vale si datorita vitezei am urcat cu mare usurinta contrapanta de acolo, depasindu-i pe toti colegii si antrenorul care ma urmarea disperat. Am ajuns printre copaci, si apoi intr-o strada necirculata. Acolo m-am oprit, am mai stat putin si apoi am cazut:D. Dar deja eram la V=d/t=0, pentru simplul fapt ca d era 0, adica stateam pe loc.

Au sosit colegii si antrenorul, s-au uitat la mine cam ciudat si mi-au spus ca nu as fi tocmai zdravan la partea superioara. Le-am spus ca  este posibil, dar inca nu a fost nimic dovedit. Acesta a fost inceputul… Apoi a inceput sa imi placa din ce in ce mai mult, am castigat o pereche de schiuri Rubin la pronoexpres:D (de fapt am castigat bani si mi-am cumparat schiurile si bocancii), si am terminat stagiul de pregatire obtinand locul 3 la slalom urias, in grupa mea de colegi avansati… La scurt timp mi s-a propus sa particip la sariturile cu schiuri si la proba de coborare (cred ca mizau pe faptul ca nu eram zdravan), insa am refuzat elegant spunand ca prefer fotbalul. Astazi practic schiul din placere, este o incantare sa aluneci cu viteza si sa stii exact unde te duci si cand o sa opresti. La fel de inegalabil este ceaiul cu rom baut la cabanele din munti, atunci cand este soare si stai in tricou cu fata catre soare. Atunci cand te freci cu zapada pe fata si simti ca iti i-a foc, cand savurezi ciorba de la cazan, calare pe un butuc de lemn.

Exista multa lume pe care o auzi spunand “nu imi place jocul cutare, nu imi place sportul respectiv, etc. Nu poti sa ii contrazici si nici sa ii blamezi pentru ca este vorba despre optiunea lor personala. Insa daca nu esti curios, daca nu intelegi regulile, daca nu cauti si daca nu doresti sa aflii mai multe despre tine si ce te inconjoara, atunci vei fi cel care se limiteaza numai “la ce ii place”.

Neacceptabil pentru mine…

Prea plin

Saturday, December 18th, 2010

Ieri am avut o zi plina. Evident ca afirmand asta asi fi tentat sa cred ca celelalte sunt goale, sau cu jumatati de masura. Well, nu e chiar asa. Atunci cand se intampla multe lucruri deodata, se aglomereaza, si nu mai stii pe unde, daca si cand o sa iesi din ele, ai un sentiment de “prea plin”. Tentatia este sa golesti putin, in speranta ca o sa iti fie mai bine. Si totusi, uneori nu doresti sa o faci. Ai vrea sa mai adaugi un strop, chiar daca nu mai este loc…

M-am intors in oras, din imprejurimi, pe o vreme de povestit nepotilor. Ascultasem cu doar cateva ore in urma o istorisire a unui om al carui tata participase direct pe front la al 2-lea razboi mondial. El povestea ca tatal sau, care fiind un bun patriot,  se oferise voluntar si fusese pregatit 6 luni de zile ca sa participe la razboi. Fusese invatat cum sa urasca trupele rusesti, care le sunt punctele slabe si cum sa omoare cat mai multi, pentru a fi un erou si a-si apara tara. Apoi, fusese trimis pe front, si la prima lupta la care a fost trimis, s-a trezit ca trebuie  sa omoare nemti, pentru ca intre timp a noastra tara (politica/guvern) intorsese armele. Omul in cauza era voluntar si un bun patriot, ajunsese acum sa ii urasca pe rusi si sa lupte alaturi de ei pentru ca sa ii omoare si sa ii alunge pe germani.

Ajuns acasa, catre seara am “prins” ultima parte din Braveheart. Daca nu este filmul meu preferat, atunci este in top 3 cu siguranta. Dintr-o multime de motive, multe dintre ele fiind “de moda veche”. Desigur, si la altii, si la noi exista legende. In istoria fiecarui popor exista batalii pierdute pe campul de lupta si castigate in cartile de istorie. Exista motive patriotice. Exista figuri care au ramas in istorie prin ceva. Insa cu cat trece timpul, cu atat este usor de realizat ca a avea coloana vertebrala (am mai expus ceva similar) este un privilegiu pe care nu il merita multa lume. Coloana vertebrala ar trebui sa fie optionala la fiinta umana. Sa ti se ia atunci cand nu o meriti si sa ti se ofere neconditionat inapoi. Doar ca sa vezi cum este…

Si daca tot vorbeam de paharul prea plin, ma intreb de ce popular se spune ca s-a umplut paharul in sensul de gata, pana aici, nu mai suport?. De ce nu asi putea sa cred ca atunci cand este paharul plin si nu mai pot controla nivelul, ma voi apleca asupra lui si il voi sorbi pana la ultma picatura?…

Giratoriul

Thursday, December 9th, 2010

Cea mai mare parte a timpului o traiesc intr-un oras cu multe giratorii. Imi place Brasovul, este locul meu natal si cu greu asi putea sa ma despart in mod voluntar de el. Apreciez si giratoriile. Se face destul misto pe seama lor si a primarului care le-a “instaurat”. Parerea mea este ca au fluidizat destul de mult circulatia, fac economie de energie, etc. Ce nu imi place este modul cum circula un % insemnat de soferi in sensurile giratorii. Din prostie, nestiinta sau ignoranta. Dar asta este alta treaba pe care nu am de gand sa o comentez acum.

O sa spun care este treaba reala cu sensurile giratorii:D. Intr-un sens giratoriu se intalnesc zilnic o multime de oameni. Intri in el, iesi pe a 3-a iesire. Intri in altul, iesi pe a doua iesire. Si tot asa. Intr-un giratoriu te poti intersecta zilnic in mod direct sau indirect cu zeci de mii de masini. Britanicii mai denumesc sensurile giratorii ca fiind “dog shit”. Cu alte cuvinte partea centrala este un fel de rahat de caine centrat (scuzati limbajul) pe care tu trebuie sa il ocolesti si sa te duci in treaba ta.

Am facut o mica incercare si am intrat pe rand, in cateva giratorii, dupa care m-am invartit in ele. Adica ma invarteam in cerc, fara a iesi din giratoriu decat dupa ce am dat vreo 6-8 ture complete. Am observat lume de pe margine cum contempla tururile mele in mod compatimitor, incercand sa capteze privirea celui de la volan pentru a se asigura (probabil) ca acesta este zdravan la mansarda. Altii au debitat lucruri mai putin ortodoxe, si-au aratat degetele, etc. Le-am dat dreptate. Pai cum sa tratezi pe cineva care se invarte in cerc ca o musca fara cap, incurcand intentile oneste ale celorlalti, de folosire a giratoriului? Te poti gandi ca este un tembel, unul care vrea sa faca pe interesantul, sau ca i s-a blocat volanul in pozitia “cerc”. Dar te-ai gandit vreodata ca omul a intrat in giratoriu fara sa stie pe ce iesire trebuie sa iasa? Poate ca a venit pe o strada pe care o cunostea, si dintr-o data a remercat ca ajuns intr-un loc in care nu mai stie incotro sa o porneasca. Si a inceput ca caute o iesire convenabila. Poate ca ii este dificil sa se decida, si prin urmare da cateva ture de giratoriu in speranta ca va gasi iesirea “buna”. Greu de crezut?

Deseori oamenii ajung in viata in astfel de giratorii. Cu cat sunt mai nestiuitori, e dificil sa cunoasca orasul si sa stie pe ce iesire trebuie sa iasa din astfel de giratorii. Alteori se arunca cu avant catre o iesire insa nu sfarsesc decat in alt giratoriu. Este posibil ca necunoscand orasul, sa ajunga dupa cateva giratorii, in acelasi loc din care au pornit. Asta nu inseamna ca nu au facut nimic. Pentru ca deja au cunoscut o parte din oras si vor stii pe unde sa o apuce data viitoare. Pe masura ce vei ajunge sa cunosti orasul o sa stii pe iesire sa apuci, vei avea un traseu bine definit si lumea nu se va mai uita compatimitor la tine cum te invarti ca un apucat in cerc. Sa insemne asta ca este mai bine? Faptul ca stii drumurile este cea mai mare realizare? Poate ca da… in orasul tau. Insa sunt sute si mii de orase care te asteapta sa le descoperi sensurile giratorii. Sunt mii de oameni care au destine intersectate in aceste giratorii. Si ar mai fi ceva. In giratoriu nu poti sa te opresti. Ai atrage antipatia si ocarile tuturor celor ce trec in viteza pe acolo. Ai risca sa fii expus unui accident iminent. Asa ca trebuie sa mergi, nu ai de ales. Treaba ta daca te invarti in cerc cateva ture. Treaba ta daca o iei pe alt drum decat cel “bun”. Treaba ta daca ocolesti. Pana la urma este viata ta, si daca altcineva ti-a daruit-o, tu esti cel care decide pe unde sa o apuce.

Sensurile giratorii sunt un element necesar in viata noastra. Ajungem la ele in momente de rascruce, de impas, insa au marele merit ca iti ofera mai multe iesiri si implicit un orizont cu mult mai larg decat cel pe care il aveai pana in momentul respectiv. Si poate cel mai important este ca un giratoriu nu va insemna niciodata un drum infundat. Doar daca te decizi sa treci de-a dreptul prin el. Stiau britanicii de ce l-au denumit asa de inteligent…

Satisfactii

Monday, December 6th, 2010

Pe masura ce avansezi (in varsta), prin puterea invatarii experientiale sau a altor metode teoretice aplicate in practica, ajungi sa realizezi cate ceva. Uneori mai lent, alteori mai rapid, esentialul este sa progresezi. Etapele progresului sunt insa atat de multe si de diverse, incat cu siguranta nu iti ajunge o singura viata pentru ca sa le urci macar pe primele, dintr-un set aproape infinit.

Dar ce inseamna sa progresezi?

Sa devii doctor intr-un domeniu? Sa ai bani si proprietati, sa iti permiti sa cumperi cam tot ce vrei? Sa pleci dintr-un cartier de dupa blocuri si sa ajungi un politician insemnat la nivel national? Sa emigrezi intr-un sistem mai “asezat” si sa te faci remarcat acolo? Sa dezvolti o afacere de la zero? Sa citesti 3 carti pe zi? Si sa le mai si intelegi? Sa iti intemeiezi o familie de care sa fii mandru? Sa faci din toate cate putin si sa ajungi la ceea ce se cheama “a reusit in viata” ? Sa te dedici pasiunilor tale? Sa cutreieri munti, tari si spatiu? Sa te lupti cu boala, cu destinul si sa invingi? Sa fii sanatos? Sa te dedici religiei, oricare ar fi aia? Sa …. sunt atat de multe variante pentru ceea ce inseamna progres incat, asa cum spuneam, nu mi-ar ajunge o viata sa le enumar, ce sa mai vorbim de trait.

Cele mai multe lucruri pe care ti le doresti se opresc la propria persoana. In primul cadru. Iti doresti sa treci cu bine un examen, sa fii sanatos, sa fii bogat, sa ai timp liber, sa calatoresti, etc. Pe masura ce inaintezi in varsta, incepi sa devii constient ca vrei aceleasi lucruri la fel de mult aproape, poate chiar mai mult, si pentru cei de langa tine. Apoi orizontul ti se extinde si uite asa, treptat, poate iti dai seama ca oricate satisfactii ai avea, pornind de la cele spirituale, continuand cu cele sexuale si terminand cu cele materiale, satisfactiile personale sunt limitate. Satisfactiile pe care tu ti le poti acorda au limite si au iz de deja vu. Fie ca iti cumperi o masina, faci sex, mananci ce iti place, scrii poezii, te mastrubezi, mananci sanatos si scump, ai putere si faci uz de ea, promovezi examene peste examene, iti cumperi hainele preferate, vacantele preferate, femeile sau barbatii preferati, etc, tu vei ramane un limitat. Pentru ca toate aceste realizari impreuna cu oricate satisfactii de acest gen iti vor umple sufletul si ochii, nu se pot compara cu satisfactiile pe care tu le poti trai atunci cand oferi ceva. Incepand cu lucruri marunte si terminand cu cele marete, atunci cand oferi, primesti ceea ce tu nu vei putea sa iti oferi niciodata. Satisfactia unui prieten, a unui copil, a unui parinte, a unui om simplu sau a unui animal, nu le vei putea percepe niciodata, oricat ti-ai oferi tie. Degeaba mananci o bomboana si iti satisfaci papilele gustative, plescai si gemi de placere. Ofer-o unui copil si nu vei uita niciodata stralucirea din ochii lui. Fa sex ca o masina stricata si “da-te mare” prietenilor tai cu performantele tale. Ofera clipe de placere celui de langa tine si o sa iti dai seama ca acum ai inceput sa traiesti. Du-te in vacanta in Caraibe si vino sa povestesti tuturor cum a fost. Ofera o vacanta similara unor apropiati care nu si-ar permite asa ceva niciodata, si asteapta sa iti povesteasca ei cum a fost. O sa vezi ca pentru unii nu exista grad de comparatie…

Desigur, o sa spuna cineva ca se impune o discutie despre cum oferi si cum primesti. Despre faptul ca personal, tu trebuie sa ajungi la un anume nivel de dezvoltare care sa iti permita sa oferi. Asa este. Aici “discutam” despre oferta neconditionata si despre primitul pe aceeasi lungime de unda. Adica… cazul ideal:). Nu ma intereseaza ca nu sunt multe cazuri de felul acesta. Nu vreau contraexemple pentru ca le stiu si eu. Si tot nu ma intereseaza. Am dreptul si puterea sa fiu diferit, asa ca ma intereseaza tendinta ideala in acest caz.

Recitesc acum ce am scris si imi pare ca suna a propaganda:D. Nu, nu este un manifest cu indemn la daruire:). Nici unul de sarbatori de Craciun, cu placa: sa fim mai buni, mai drepti, mai blanzi…

Este doar o constatare. Chiar atat. Nimic mai mult.

My way

Friday, December 3rd, 2010

Cand vine vorba despre un cantec, o melodie, si ti se pune intrebarea: “Care este melodia ta preferata?”… stai si te gandesti, te sucesti, pe care sa o alegi. In functie de moment, de o perioada a varstei, de starea de spirit, de interpretare, de limba in care este cantata precum si de multe alte variabile sau invariabile, vei inclina catre un cantec sau altul.

Si daca totusi ti se cere sa alegi una singura, o unica melodie pe care ai vrea sa o asculti in orice moment al vietii, la orice ora, in compania oricui si  pe orice taram din lumea aceasta sau cealalta? Daca ti s-ar cere sa alegi ceva care ai vrea sa te reprezinte in fiecare secunda a vietii?

Ce ai alege…?

Etnobotanist de ziua nationala

Wednesday, December 1st, 2010

Unde cauti raspunsuri sau informatii?

Daca puneti intrebarea aceasta mai multor oameni din diferite categorii de varsta, o sa observati relativ usor ca exista o “generatie google” si una “antegoogle”. Mai sunt si “pierduti” printre aceste doua generatii, insa categoriile majoritare sunt cele doua expuse de mine. Daca nu este asa, va rog sa ma contraziceti, si sunt curios sa aud motivatiile.

Am exprimat si in alte randuri opinii cu privire la mass-media romaneasca. Va ofer inca una astazi, de data aceasta mai “practica”.

Aseara primesc un email in care mi se comunica faptul ca poza mea va aparea maine (adica azi la ora scrierii acestui post) intr-un coditian de larga raspandire nationala. Mi se spune ca este o greseala si se ofera scuze din partea unei doamne (domnisoare) redactor al publicatiei cu pricina. Well, nu sunt eu o persoana publica insa poza mea a aparut si in publicatii japoneze, si in cele croate sau franceze,  si evident si in cele romanesti. Deh, asa se intampla cand esti fotogenic… Lasand glumele mai pe dreapta, am investit in aceasta dimineata suma de 0,80 RON. Sa imi vad poza. Am achizitionat un ziar si ce sa vezi, subsemnatul isi da cu parerea despre plantele etnobotanice:D. Mai mult, se spune acolo ca sunt reprezentantul Centrului International Antidrog si pentru Drepturile Omului, am o poza captata de pe blogul personal, cu sageata catre numele meu. Primul impuls este sa rad, ca doar sunt roman si se presupune ca am simtul umorului. Al doilea ar fi sa ma revolt. Al treilea este sa vad si partea buna a lucrurilor; bine ca au facut sageata catre poza mea, oare ce se intampla daca o lasau asa in suspans si ma identifica lumea cu domnisoara din poza, care trage liniute pe nas? Una peste alta si tipic romaneste, ii multumesc divinitatii ca nu am aparut la pagina 5, cu rochita sau numai in sutien si chilotei, declarand ca imi este frig si astept sa vina vara…

Prin urmare, declar pe proprie raspundere ca in poza din medalion (stanga sus) sunt eu, subsemnatul Dorian Lungu, insa nu am absolut nici o legatura cu CIADO, cu etnobotanicele sau cu tanti care trage liniute pe nas. Nu am declarat nimic din ce scrie acolo si spun toate aceste lucruri fiind in deplinatatea facultatilor mentale (fapt certificat medical).

Accept scuzele doamnei (domnisoarei) redactor si consider ca ar fi civilizat din partea dansei sa afiseze o erata in  acest sens. Poate imi spune si dansa parerea ei despre scrierile mele si incearca sa foloseasca “google” cu mai multa atentie…