Giovanni

Doream sa incep cu “ploua marunt si des” (o consider o expresie deosebita). Dar nu s-a potrivit, era numai o biata dimineata senina si friguroasa. Acum vreo cateva zile ma indreptam zgribulit catre masina, intonand imnuri interioare cu privire la inspiratia pe care o avusesem dimineata, atunci cand m-am imbracat numai in costum. Dar iata ca imi iese in cale un loc luminos, cu covrigi si cafea, ceai si placinte. Cotesc brusc si afisez zambetul descoperirii masinii de scarpinat (nu stiu exact cum este insa imi imaginez). Stiu exact ce vreau, covrig cu seminte de dovleac si ceva cald cu cat mai putina cofeina. Dupa lansarea comenzii, in contact cu caldura placuta din local, ochii incep sa functioneze la capacitatea din prospect. Atunci il vad pe Giovanni.

Cine este Giovanni?…

Daca esti brasovean sau ai trecut prin Brasov cel putin de cateva ori, nu se poate sa nu il vezi. Giovanni este un tip slab, filiform, cu nasul ascutit si fata alungita. Fie asa este constitutia lui, fie nu are parte de un trai tocmai indestulat. Nu stiu unde sta si ce face, cati ani are si cred ca nu are mintea unui om “normal”. Pe Giovanni il poti vedea tarand cu el un aparat foto vechi, cu care “face poze” la toata lumea. Evident ca nu are film sau baterii. Il poti vedea cantand in gura mare “Pusca si cureaua lata”, in mijlocul Pietii Sfatului din Brasov. Alteori canta la fluier, la microfon, la o bucata de carton care le intruchipeaza pe toate acestea si orice altceva iti trece prin minte. Giovanni este un om pasnic, te molipseste zambetul lui tamp, are o figura blajina si nu te poate supara cu nimic. Mai tot timpul iti va spune ca acum s-a intors din Italia si va rupe cateva cuvinte in italiana. Daca vrei, Giovanni este un om al strazii, un om care nu deranjeaza, care face mici comisioane pentru unele magazine din centrul Brasovului, care este imbracat in haine cu 2 marimi mai mari, poarta ochelari de soare uneori si ce este cel mai important, iti va zambi oricand te vei uita la el.

Asa se uita in acea dimineata si la mine. ┬áM-am uitat la el si si-a mutat privirea catre produsele din patiserie. Ii era foame, sau cel putin asa am dedus eu, la cat ma pricep. L-am intrebat direct ce ar vrea sa manance. Emotionat, incurcat, nu mi-a dat nici un raspuns. Am insistat, “ce iti place Giovanni?”. Atunci a raspuns cu jumatate de gura, cu ochii in pamant ca ar vrea o placinta cu branza. Si a tinut sa adauge ca nu vrea cafea, ca nu este buna pentru el:). Ca o placinta ii este destul. Baiatul care ma servise si pe mine, l-a intrebat daca vrea branza dulce sau sarata, mi-a dat placinta iar eu i-am oferit-o direct lui Giovanni. Atunci s-a uitat in ochii mei si mi-a spus “multumesc, multumesc frumos”. A luat-o si s-a asezat intr-un colt, la o masa de 2 persoane. Am avut tendinta de a ma aseza langa el, eram curios, vroiam sa vorbesc cu el, sa aflu mai multe despre el. M-am abtinut pentru ca mi s-a parut ca vrea sa isi savureze placinta si cred ca se simtea incurcat oarecum. Atunci m-am asezat cu spatele la el, la alta masa. Mi-a placut atitudinea baiatului care ma servise, l-a tratat corect si pe Giovanni, i-a zambit si a vorbit civilizat cu el, a venit chiar cu niste servetele la masa lui. Am terminat de mancat, m-am ridicat, l-am salutat pe Giovanni si atunci am vazut ca terminase de mancat placinta cu branza, statea si astepta. M-a salutat si el iar eu am iesit la soarele cu dinti de afara. Am mers zgribulit catre masina si am realizat ca imi uitasem un plic pe masa unde mancasem. Am facut cale-ntoarsa si mi-am recuperat plicul. Giovanni nu mai era acolo.

M-am gandit in drum spre masina la Giovanni si parca imi iesise si frigul din oase. Mi-am dat seama ca zambetul si atitudinea celor din jur conteaza uneori mai mult decat credeam eu. Am realizat cat de usor este sa traiesti intr-o lume cu bun simt, zambete si civilizatie. Si totusi, cat de utopic este sa iti ai parte de asa ceva…

Leave a Reply