Archive for October, 2010

Sarmale reci

Thursday, October 28th, 2010

Eram student si mergeam sa invat ca sa devin broker. Romania se afla in era pionieratului in ce priveste piata de capital. De abia infiintata bursa de la Sibiu, aceasta organiza cursurile de certificare undeva la Calimanesti, unde mirosea groaznic a sulf:). Impreuna cu alti 3 colegi, imi aduc aminte ca eram intr-un compartiment de tren, un accelerat ce mergea cu o viteaza asemanatoare cu cea cu care merg si eu cu propria bicicleta. Ca de obicei, radeam si povesteam fara a avea un subiect anume.

La o statie “no name”, se urca in acelasi compartiment cu noi, 2 barbati si o femeie. Dupa infatisare si bagaj, oameni intre 2 varste, de la tara, obisnuiti cu munca campului. Dupa limbaj, olteni 100%. Femeia semana cu unul dintre barbati, erau sora si frate. Celalalt barbat era sotul femeii. Galagiosi dar fara sa deranjeze, se instaleaza confortabil, dupa ce in prealabil discuta vreo 5 minute cum sa isi aranjeze bagajele. Parca desprinsi dintr-un film cu Amza Pelea, aveau papornite ticsite, 2 damigene pline cu vin, alte cateva plase adiacente. Fiind si mici de statura, mai ca nu se vedeau de bagaje. Cum s-au asezat, au inceput sa discute. De fapt, barbatii discutau, femeia era retrasa intr-un colt, tacea si asculta atenta conversatia. Noi incepuseram deja sa ne amuzam pe seama limbajului si a subiectelor abordate de vecinii de compartiment. Ne dadeam coate si zambeam complice…

Oltenilor li se face foame si instantaneu incep sa scoata din papornitele lor, alimente de o varietate remarcabila. Eu ma uitam interzis cum au aparut pe batistele intinse in chip de fata de masa, nelipsitul praz, ceapa rosie, o paine intreaga, pulpe de pui, cateva rosii, sare, si un bot de branza. Momentul de top l-a constituit aparitia unei oale de lut plina cu sarmale. Au inceput sa manance intr-un stil greu de povestit. Rupeau din paine, muscau din rosie, striveau ceapa cu pumnul si cel mai interesant este ca bagau mana in oala cu sarmale reci si apucau cate una pe care o depozitau in intregime in gura proprie. Peisajul era cel putin grobian, zeama de la sarmale aproape solidificata li se scurgea pe maini, painea se faramita amestecandu-se cu rosiile, mirosul de ceapa strivita a invaluit tot compartimentul, iar branza de putina ii tinea isonul intr-o feerie olfactiva. Cei 3 colegi ai mei au iesit pe culoar, in special fetele neputand rezista activitatilor culinare ale colegilor de compartiment. Ii vedeam cum radeau de mine si de rezistenta mea eroica de a ramane in compartiment.

Am asistat interesat la masa oltenilor, la fel de brusc cum incepusera au si incheiat pranzul, totul a disparut ca prin farmec, firmiturile au fost aruncate pe jos, batistele puse inapoi in buzunare. Apoi au luat o damigeana cu vin, au baut pe rand din ea si s-au sters cu maneca hainei la gura. De abia atunci s-a instalat tacerea. A durat cateva minute, in care l-am surprins pe sotul femeii ca se uita cu interes la aceasta. Pana in momentul respectiv abia daca o bagase in seama, ii ordonase numai ce alimente sa scoata si cum si cand sa le puna la loc. Acum insa o privea insistent, intr-un fel anume… Cu un aer de vadita superioritate, cu un ton care nu lasa loc de comentarii si interpretari, o priveste fix si ii spune: “auzi tu muiere, acu’ ca e si fractu’ aici de fata, da cand ajungem acasa se duce si el de bea una mica la birt ca eu te pui cu plachiurile in sus sa iti dau cateva…” Am iesit din compartiment pentru ca nu ma mai puteam abtine. Am facut cativa pasi ca sa nu fiu vazut de ei, si am inceput sa rad ca un apucat. Imi placuse atat de mult modul simplu, direct si daca vreti mai putin civilizat de viata al oltenilor, incat nu m-a interesat altceva. Asistasem la un peisaj normal pentru oamenii de la tara din partea locului, la unul dezgustator pentru niste oraseni “civilizati”. Tot ce se intamplase insa, si continuarea care avea sa urmeze (probabil:) era atat de firesc, de natural, de nepregatit si nearanjat. Era viata simpla a unor oameni care probabil ca nu vor tranzactiona niciodata pe piata futures, nu vor vizita 5 continente si nu vor manca potarniche trasa in ciocolata. Era doar un alt mod de viata, simplu si firesc.

Acei olteni mi-au adus aminte de simplitatea vietii. Daca ai uitat sau nu ai incercat inca, musca direct din paine si rosie, sparge ceapa cu pumnul si culege firmiturile de branza cu mana. Bea direct din damigeana si expune-ti dorintele in mod direct. Stiu, nu e elevat, normal, etc, ca acest peisaj sa se transforme intr-un mod de viata.

Insa iti va aduce aminte de unde ai plecat…

Giovanni

Monday, October 25th, 2010

Doream sa incep cu “ploua marunt si des” (o consider o expresie deosebita). Dar nu s-a potrivit, era numai o biata dimineata senina si friguroasa. Acum vreo cateva zile ma indreptam zgribulit catre masina, intonand imnuri interioare cu privire la inspiratia pe care o avusesem dimineata, atunci cand m-am imbracat numai in costum. Dar iata ca imi iese in cale un loc luminos, cu covrigi si cafea, ceai si placinte. Cotesc brusc si afisez zambetul descoperirii masinii de scarpinat (nu stiu exact cum este insa imi imaginez). Stiu exact ce vreau, covrig cu seminte de dovleac si ceva cald cu cat mai putina cofeina. Dupa lansarea comenzii, in contact cu caldura placuta din local, ochii incep sa functioneze la capacitatea din prospect. Atunci il vad pe Giovanni.

Cine este Giovanni?…

Daca esti brasovean sau ai trecut prin Brasov cel putin de cateva ori, nu se poate sa nu il vezi. Giovanni este un tip slab, filiform, cu nasul ascutit si fata alungita. Fie asa este constitutia lui, fie nu are parte de un trai tocmai indestulat. Nu stiu unde sta si ce face, cati ani are si cred ca nu are mintea unui om “normal”. Pe Giovanni il poti vedea tarand cu el un aparat foto vechi, cu care “face poze” la toata lumea. Evident ca nu are film sau baterii. Il poti vedea cantand in gura mare “Pusca si cureaua lata”, in mijlocul Pietii Sfatului din Brasov. Alteori canta la fluier, la microfon, la o bucata de carton care le intruchipeaza pe toate acestea si orice altceva iti trece prin minte. Giovanni este un om pasnic, te molipseste zambetul lui tamp, are o figura blajina si nu te poate supara cu nimic. Mai tot timpul iti va spune ca acum s-a intors din Italia si va rupe cateva cuvinte in italiana. Daca vrei, Giovanni este un om al strazii, un om care nu deranjeaza, care face mici comisioane pentru unele magazine din centrul Brasovului, care este imbracat in haine cu 2 marimi mai mari, poarta ochelari de soare uneori si ce este cel mai important, iti va zambi oricand te vei uita la el.

Asa se uita in acea dimineata si la mine.  M-am uitat la el si si-a mutat privirea catre produsele din patiserie. Ii era foame, sau cel putin asa am dedus eu, la cat ma pricep. L-am intrebat direct ce ar vrea sa manance. Emotionat, incurcat, nu mi-a dat nici un raspuns. Am insistat, “ce iti place Giovanni?”. Atunci a raspuns cu jumatate de gura, cu ochii in pamant ca ar vrea o placinta cu branza. Si a tinut sa adauge ca nu vrea cafea, ca nu este buna pentru el:). Ca o placinta ii este destul. Baiatul care ma servise si pe mine, l-a intrebat daca vrea branza dulce sau sarata, mi-a dat placinta iar eu i-am oferit-o direct lui Giovanni. Atunci s-a uitat in ochii mei si mi-a spus “multumesc, multumesc frumos”. A luat-o si s-a asezat intr-un colt, la o masa de 2 persoane. Am avut tendinta de a ma aseza langa el, eram curios, vroiam sa vorbesc cu el, sa aflu mai multe despre el. M-am abtinut pentru ca mi s-a parut ca vrea sa isi savureze placinta si cred ca se simtea incurcat oarecum. Atunci m-am asezat cu spatele la el, la alta masa. Mi-a placut atitudinea baiatului care ma servise, l-a tratat corect si pe Giovanni, i-a zambit si a vorbit civilizat cu el, a venit chiar cu niste servetele la masa lui. Am terminat de mancat, m-am ridicat, l-am salutat pe Giovanni si atunci am vazut ca terminase de mancat placinta cu branza, statea si astepta. M-a salutat si el iar eu am iesit la soarele cu dinti de afara. Am mers zgribulit catre masina si am realizat ca imi uitasem un plic pe masa unde mancasem. Am facut cale-ntoarsa si mi-am recuperat plicul. Giovanni nu mai era acolo.

M-am gandit in drum spre masina la Giovanni si parca imi iesise si frigul din oase. Mi-am dat seama ca zambetul si atitudinea celor din jur conteaza uneori mai mult decat credeam eu. Am realizat cat de usor este sa traiesti intr-o lume cu bun simt, zambete si civilizatie. Si totusi, cat de utopic este sa iti ai parte de asa ceva…

O viata

Thursday, October 21st, 2010

Trebuie sa traiesti o viata de om ca sa realizezi ca cea mai frumoasa parte a ei este copilaria.

http://www.youtube.com/watch?v=CkscL-9XlVg&feature=related

Lalaieli

Wednesday, October 20th, 2010

Hai sa scriu si de muzica acum, ca tot “ma acuza” unii ca vreau sa ma pricep la toate. Inainte de asta insa, o sa le raspund:) ca “ma pricep la toate” pentru ca toate acestea fac parte din viata, si dupa cum spuneam inca de cand am inceput sa scriu in acest mod, scriu despre viata si despre ce nu vreau sa uit, despre ce gandesc si ce mi se intampla.

Revenind la muzica, mentionez ca specialistii (o includ aici si pe profesoara de la corul din liceu) au certificat faptul ca urechea mea muzicala ar fi inexistenta. Asa ca beneficiez de circumstante atenuante la capitolul acesta.

Acum 20 de ani (wow…) ascultam ca si acum, mai toate genurile de muzica. Chiar daca imi place un anume gen, sunt deschis cu toate celelalte, tocmai pentru ca asa este si viata, asa sunt si oamenii. In fiecare gasesti ceva inedit, ceva care sa te faca sa iti pui intrebari, sa vrei sa cunosti mai mult, sa iti produca “mutatii” mai mult sau mai putin complexe. Muzica de acum 20 de ani este evident diferita de ce ascultam azi. La fel si cei care o produc, si fenomenul de promovare, precum si multe din caile si aparatele la care o ascultam. Cantitativ, azi este mai multa muzica, atat romaneasca cat si straina. Raportandu-ne la topuri, muzica romaneasca este si mai buna. Nu sunt un romantic capos care sa spuna ca muzica “veche” este mai buna. Imi place deopotriva si cea de azi si probabil ca la fel va fi cu cea de maine. Cred ca depinde de spiritul si de modul de gandire al fiecaruia. De starea de fapt si de cea sufleteasca.

Si totusi… atunci cand vreau sa ascult cu adevarat ce imi place, evit zgomotele lui Lady Gaga sau Eminem. Si am luat 2 nume la intamplare. Cam acum 20 de ani ascultam niste “lalaieli” care tineau minim 6-7 minute.  Erau multe melodii “lungi” pe care ai fi dorit sa le asculti la nesfarsit. Am observat ca astazi, majoritatea melodiilor sunt “scurte”. Oare nu mai are lumea timp de “lalaieli”? Chiar asa viteza sa aiba viata asta? Chiar asa de repede se produc schimbarile? Chiar asa…nimeni nu mai are talent, timp, energie si fonduri sa sustina si sa produca ceva durabil? Or fi calculatoarele si sintetizatoarele la asa mare putere incat talentul sa fie umbrit jegos in colturi mizerabile? Or fi oamenii atat de superficiali? Sau nu mai este timp si interes pentru constructii memorabile? Sa conteze atat de mult videoclipurile?

Desigur ca puteti fi pro sau contra ideilor mele, insa din memoria mea limitata pot enumera cateva sute de piese de muzica de acum zeci de ani, care cu siguranta eclipseaza oricand miile hiturile de azi. Prin… nimic. Gusturile nu se pot discuta, dar aici nu mai este vorba de gusturi. Este vorba de o suprematie evidenta a calitatii in detrimentul cantitatii. Este vorba despre pasiune versus bani. Este vorba despre viata contra manipulare. Despre live contra playback. Despre texte simple care credeau in viata pe de o parte si senzationalul exacerbat, nuditatea de azi.

Ascultati “lalaiala” de mai jos si comparati cu ce vreti si cum vreti.

Dorinta stupida

Thursday, October 14th, 2010

“Se anunta o iarna grea, poate cea mai grea din ultimii tispe zeci de ani….” “Specialistii lui scrumbie prajita au anuntat ca pana marti va fi un cutremur de cel putin 7 grade pe casa scarii…” “Productia de grau este compromisa in proportie de 70 %, ne vedem nevoiti sa importam grau din tarile calde, calde de tot….” “Ministrul finantelor a fost blocat in biroul sau de catre protestatari. Acestora li s-au alaturat si federatiile lui pastarnac, sfecla coapta si gulia de frontiera. Toti 4 au blocat intreaga activitate a ministerului, pe timp nelimitat…” “O ploaie de meteoriti are mari sanse sa patrunda in atmosfera si sa produca pagube insemnate in intreaga lume, cu precadere in regiunea unde cresc perele malaiete…” “Romania este ultima tara din Europa in ceea ce priveste gradul de absorbtie a fondurilor europene…” “Romania are mari probleme in ce priveste aderarea la spatiul lui Senghen…” “Preturile la plata facturilor de intretinere vor exploda in aceasta luna, pe fondul cresterii pretului gicacaloriei si a spagilor de iarna…”

Este demonstrat ca peste 82% din gandurile zilnice ale unei persoane adulte “normale”, sunt constituite din probleme care nu se materializeaza. Balastul acesta pe care il caram zilnic, este amplificat de interesele si manipularile mass mediei. Vorbesc aici la modul general, oriunde deschizi ziarul, oriunde butonezi, se vaneaza senzationalul, se doreste ratingul, si cel mai important, se pregateste terenul pentru ceva. “Cevaul” acela este de cele mai multe ori camuflat o parte din timp, orice emisiune sau ziar incercand sa castige simpatizanti pe care sa ii antreneze in cele din urma intr-un curent dorit de trustul respectiv. Daca povestile cu mogulii sunt caricaturi de desene animate, interesele pe care le urmaresc acestia sunt reale si in permanenta justificate. Daca justificarile sunt coerente, corecte sau indreptatite, asta este alta nuvela…

M-am saturat de mult sa tot citesc printre randuri. Sunt permanent sictirit de stirile pe care le aud sau le citesc in treacat. Le interpretez instantaneu si de multe ori anticipez destul de exact ce urmeaza. Sunt si subiecte delicate, imbracate in penumbra, cu un grad ridicat de opacitate. Si atunci imi doresc ceva stupid. Vreau sa aud stiri dezinteresate, vreau sa ma bucur de normalitatea nesenzationala. Vreau sa aud ca in aceasta dimineata, desi va ploua si va fi putin frig, politicienii o sa se pupe in fund unul pe celalalt, ca doneaza spagile pe urmatorii 10 ani sistemului de sanatate si celui de invatamant, ca suntem invingatori si ca dorim sa fim asa. Ca ne simtim extraordinar si ca vorba lui Silva, ne vom simti din ce in ce mai bine…

Nu vreau sa fac un apel la gandirea pozitiva, nu vreau sa fim un popor zen, vreau si eu sa nu sufere intoxicatii mentale o natie intreaga, destul de greu incercata si incapabila de multe ori sa discearna, pentru ca unii sau altii se joaca de-a puterea si de-a Dumnezeu.

Stiu, e stupida dorinta mea, e vreo problema?…

Solutia problemei

Monday, October 11th, 2010

Pe vremea cand eram un student (nu se pune problema sa spun eminent) printre sutele de mii de studenti romani care munceau ca sa castige un ban, am intalnit un manager cu o abordare destul de constructiva pentru acele vremuri. Unul din lucrurile simple si eficiente pe care le aplica, era cel cu “solutia problemei”.

In general, majoritatea angajatilor merg pe capul managerului cu o multitudine de probleme. Care de care mai interesanta, hazlie, grava sau stupida. Abordarea constructiva a managerului despre care va povestesc consta in faptul ca te stimula sa gasesti si solutia problemei cu care veneai la el. Astfel, multa lume nu mai venea cu probleme stupide, el avea idei de rezolvare a problemelor reale si nu in cele din urma putea evalua atent capacitatea de gandire, de analiza si de actiune a angajatilor. Incerca sa te faca partas la firma sa, sa vezi totul ca si cum ar fi fost al tau, sa pretuiesti si sa valorizezi ceea ce iti ofera firma, sa gandesti in sensul acesta. Evident, nu este decat ceva ce inveti intr-un banal curs de management si eventual leadership. Foarte interesant si important insa, este cum reusesti sa transpui aceste lucruri de la teorie la fapte…

Acum cateva zile, in cadrul unei conferinte, Consiliul Investitorilor Straini a prezentat problemele majore cu care se confrunta actualmente economia romaneasca. Si tot ei au dat si vreo 80 de solutii prioritare la aceste probleme, sintetizate in 12 directii de actiune . Bune sau rele, mie imi pare o alternativa demna de luat in seama, si numai prin prisma faptului ca in componenta FIC sunt companii care pot strange cel putin 1/3 din PIB-ul romanesc. Am stat de vorba cu fratele meu, care este unul dintre artizanii acestui plan (prin urmare este un plan bun:) si am pus o singura intrebare pe care o consider esentiala; ce rol il joaca politicul in acest plan? Si cand ma refer la rol, ma refer la rolul in care politicul ar fi esential sa fie distribuit inca de cand se scrie scenariul acestei piese. Pentru ca daca ne vom astepta sa existe numai “presiune”, atunci planul este sortit esecului inca de la stadiul de concept. Traim (inca) in Romania si lucrurile nu functioneaza ca intr-o democratie cu vechime si cu atat mai putin urmeaza legile civilizatiei moderne. Aici puteti citi un scurt articol despre ceea ce v-am povestit anterior.

Sunt curios de ceea ce o sa urmeze. Daca o sa urmeze ceva…

Miscarea de rezistenta

Friday, October 8th, 2010

Uite ca pe langa miscarea de dimineata fac parte si din miscarea de rezistenta:)…

Pentru ca sa crezi

Thursday, October 7th, 2010

Recent intors dintr-o scurta vacanta, am acumulat atatea idei:D incat trebuie sa imi fac timp sa scriu cateva si aici, nu de alta dar trebuie sa fac loc problemelor pe care le-am gasit la intoarcere. Vizita turistica de la Vatican a mai adaugat o caramida la ideile mele anterioare pe marginea unui subiect delicat, cum este religia. Si eu ca tot omul domestic, mi-am pus intrebari de genul “exista Dumnezeu?” si daca exista, atunci “ce legatura are el cu religia, cu cultul religios, asa cum o percepe fiecare din noi in parte?” Nu vreau nici citate din Biblie, nici din orice altceva. Vreau sa judec cu mintea mea, atat cat ma pricep.

Atunci cand crezi in ceva, nu cred ca iti trebuie absolut nimic mai mult decat sa crezi. Si atunci ce rol il mai au Biserica, Religia, etc? Fara indoiala ca au si ele rolul lor. Omul incearca de multe ori sa gaseasca refugii undeva. Din diverse motive care azi te pot afecta pe tine, maine pe cel de langa tine. De-a lungul istoriei, biserica si ceea ce propovaduieste ea au fost factori care au influentat mult omenirea. Nu sunt eu in masura sa decid daca in bine sau in rau, dar ca opinie generala, cred ca a fost mai mult in bine. Daca nu poti sa te echilibrezi interior, sa iti dai seama de greseli, sa te judeci cu aceeasi unitate de masura cu care te lauzi, atunci te duci intr-un loc unde ti se spune ca poti sa faci asta. Mergi la biserica (sau la psiholog:). Daca dai de pomana ca sa iti “astupi” remuscarile cauzate de furturi sau alte fapte antisociale, mergi la biserica. Daca vrei sa “te cureti sufleteste” si ai nevoie de cineva care sa te asculte, mergi la biserica. Unii merg la biserica pentru ca “asa se cade”. Altii pentru ca “nu este bine sa te pui rau cu Domnul”. Altii din superstitie sau pentru ca “asa se face”. In alte culturi mergi la biserica si pentru a-ti cauta o sotie sau o partenera. Pentru a canta si a socializa. Pentru a te umili si a suferi in tacere, in speranta iertarii greselilor si pacatelor. Motivele sunt multe iar subiectul este atat de amplu incat cu siguranta iti poate lua vreo 50 de vieti sa il tot dezbati.

Revin la Vatican si la lucrurile impozante pe care le-am vizitat. Ca si in alte locuri in care am fost, biserica (o vad si ca institutie dar si ca o constructie) a ctitorit niste monumente arhitecturale senzationale. Atat de frumoase, de impunatoare, de solide, de misterioase si de magice daca vrei, incat m-am intrebat de multe ori de ce este nevoie de asa ceva. Stiu, in biserica se aduna lumea sa se roage, sa se apere de cotropitori, etc, etc. Din punctul meu de vedere nu stau in picioare, nici macar inclinate, argumentele acestea. Toate operele marete (ma refer la constructii) din aceasta lume au fost facute pentru a demonstra ceva. Putere, dominatie, cult, imagine, etc. Bisericile nu fac exceptie de la acest lucru. Iar Vaticanul este unul din cele mai bune exemple in acest sens. Iti vine sa ramai cu gura cascata, sa tot admiri, sa cazi in genunchi si sa exclami “ce maretie, cat de frumos”, sa te prosternezi si sa ramai acolo umil in dorinta de a te ruga la cineva care e evident mai mare, mai frumos si mai impunator decat tot ceea ce ai tu acasa. Pentru mine, o biserica din orice sat din Maramures, facuta din lemn si chirpici, daramata de ape si reconstruita de oamenii din sat, este cel putin la fel de valoroasa ca ce am vazut la Vatican. Credinta nu sta in betoane si in fresce facute cu milioane de euro, in statui si in marmura adusa cu sacrificii umane. In mii de vieti pierdute pentru a ridica un astfel de “lacas de cult”. Mersul la biserica insa, da. Puterea, da. Imaginea, da. Dominatia, da. Numarul de enoriasi, da. Ce credeti ca s-ar intampla daca ar fi 2 cladiri in aceeasi curte mare, ambele fiind catalogate ca biserici, una aratand ca cea de la Vatican iar cealalta avand acelasi spatiu interior dar aratand ca o casa banala? Si daca in ambele ar predica aceeasi persoana la aceleasi ora? Oamenii se duc acolo unde se simt supusi, acolo unde se tem sau se simt bine, acolo unde ambientul le cere sa fie in acord cu motivul pentru care au venit ei. Casa banala ar fi goala tocmai pentru ca nu este “ca o biserica”. Evident, situatia se schimba atunci cand intervine natura umana, si vorbesc aici de preoti. Un preot cu har ar putea umple casa banala. Dar asta este o alta abordare, poate intr-un alt moment.

Nu vreau sa inchei spunand ca biserica nu are rolul ei in societate. Il are, este pozitiv acolo unde este folosit in mod corect si este bine definit. Interesant este ca de cele mai multe ori se erijeaza in Casa Domnului sau intermediaza mesajele de la Dumnezeu, impunandu-se prin metode cel putin dubioase de multe ori.

Credinta nu are intermediar si nici un loc anume unde sa o practici.