Archive for July, 2010

Scenariu’ de viitor

Friday, July 9th, 2010

Ieri am surprins o discutie intre Grigoras si Gigel. Isi dadeau si ei cu parerea fata de situatia actuala, de cea potentiala viitoare, deh, ca oamenii din ziua de azi. O sa incerc sa redau din ideile exprimate, si chiar de unele va par cam fanteziste, e problema vostra, a celor ce cititi:)…

Au trecut aproape 3 ani de “criza”. Unii zic ca s-a stabilizat (criza). In sensul ca ne-am ghemuit si stam cuminti pe fundul carutei. Drumul este insa plin de hartoape, si nu se stie la care putem putem sa ne trezim si afara din caruta, cu fundul in tarana. Asta ca sa nu fiu pesimist sa spun cu fundul in groapa. Si nu vorbesc aici de situatia Romaniei. Este mult mai importanta cea pe plan global, desi patriotii romani vor sa creada ca o sa facem sa ne fie bine aici iar celorlalti o sa le mearga rau si o sa ne invidieze. Doar suntem campionii sperantei.

Prin urmare, am “taiat” cheltuieli in toata lumea. In special cele bugetare. Dar am ridicat si cote de impozitare, cea de TVA, am suprataxat si supraimpozitat. Am redus drastic creditele si am dat valoare crescuta cashului. Efectele? … sau sa spun mai bine ce s-a obtinut. Pai in primul rand o isterie destul de generala. Pe deplin justificata, deoarece ti se pare normal sa ti se ofere si anormal sa ti se reduca. Foarte timide incercari de reorientare catre alte industrii sau moduri de viata. Singurele care merita mentionate sunt balonul “ECO” tot ce vrei si “second life” – viata pe net. De ceva ani tot revizuim si planificam. Fara insa a ne revizui mentalitatile sau a planifica schimbarile la nivel cognitiv personal. In acest timp, companiile si cei ce detineau mult, au acumulat si mai mult, pe fondul scaderii drastice a puterii de cumparare si a lipsei lichiditatilor. S-au facut tranzactii majore, absorbtii prin incapacitati de plata, faliment peste faliment. Am mentionat ceva in sensul acesta si eu, in “Pareto pe cale de disparitie”. S-a obtinut o concentrare a marii mase catre putine locuri de munca. Si acelea controlate destul de strict de cativa colosi mondiali, fonduri de investitii si bancile lor aferente, prin “plastic money”. Treptat incepe sa se stie ce faci, cat cheltui si unde, ce mananci, ce vorbesti, cat si cu cine. Se tot vorbeste de inovativitate. Uitati-va cine inoveaza si in folosul cui. Populatia este concentrata catre munca, catre stres, catre a-si plati ratele si a se ingriji de propria sanatate. Si este atat usor sa pui “ochelari de cal” unei populatii speriate, stresate si flamande. Asteapta ochelarii ca pe o izbavire, ca pe un lucru mult visat. Vad numai orizontul care ii linisteste si atunci toata lumea e multumita. Ce fac intelectualii in acest timp? In nici un caz nu conduc pe nimeni. In cel mai bun caz se conduc pe ei. Exista forumuri si premii internationale, recunoasteri si simpozioane, lucruri care le gadila orgoliile si care se fac cu eforturi mici si bani putini fata de capacitatea de productie a intelectualitatii. Este ca la un copil, ii dai jucaria care ii place si ai scapat de el o vreme.

Societatea este din ce in ce mai controlata financiar, informational, religios, dogmatic. Milioane de robotei cu cardurile lor de plastic, se duc zilnic si fac acelasi lucru intr-u prosperitatea lor si a familiilor lor din ce in ce mai putin numeroase. V-ati pus vreodata intrebarea de ce nu ne mai conduc liderii? Adevaratii lideri, nu momaiele de paie puse acolo de sforari? Raspunsul e simplu: un lider este un vizionar, un bun manager, un ambasador iscusit, un educator si un formator prin definitie. De ce ar avea nevoie cei ce detin puterea cu adevarat de alte viziuni? De persoane care sa inspire prin exemplu si prin caracter? De oameni care sa creeze alte legaturi decat se doreste? De personalitati care sa fie exemple in educatie si formare?

Cei ce mai au farame de discernamant incearca “sa se descurce”. Si-au dat seama ca nu e chip sa te pui contra tavalugului. Si nici nu vad de ce ar face-o. Asa ca isi croiesc un drum sinuos pe unde si cum pot. Si cat mai pot.

Pana la urma eu nu v-am spus decat niste concluzii ale unei discutii intre Grigoras si Gigel. Daca le puneti cap la coada, acestea dau un scenariu interesant de viitor. Poate va pufneste si rasul. Pe mine nu. Nu de alta dar inca am glezna scrantita…

Mingea

Wednesday, July 7th, 2010

Exista momente in viata pe care nu le pot pricepe. Nimic nou pana aici. Se spune ca in anumite clipe, de regula critice,  iti trece intreaga viata prin fata ochilor.

Acum trei zile in urma eram in masina si conduceam catre o destinatie oarecare. Trecand printr-o zona unde mergeam mai incet, stiind ca este o zona cu multi copii si soferi “adevarati” , aveam in fata mea o Dacie antica care tracta o rulota. Relaxat, am privit cum in fata Daciei apare o minge de fotbal veche, din piele, minge care se rostogolea incet catre masina. Dacia evita sa calce mingea dar rulota tractata nu are cum sa o rateze. Se aude o bubuitura seaca si mingea este de domeniul trecutului. Nu a fost prima data cand am vazut ceva asemanator. Acum insa a fost altfel…

Avand viteza mica, am vazut de unde a venit mingea. Erau 4 copii pe un trotuar din apropiere. 3 baieti si o fata, de varste apropiate, maxim 9 ani cred. Unul din baieti purta ochelari. Toti copii erau imbracati saracacios si aveau figuri senine, nevinovate. Nu pot sa uit expresia baiatului cu ochelari, in momentul cand astepta sa auda bufnitura generata de spargerea mingii. Nu pot sa uit figura acestuia de dupa spargerea mingii. Probabil ca aceste fapte si alte mecanisme ciudate ale mintii mi-au redat in acele clipe un intreg film al momentelor din copilarie. Nu imi explic cum si de ce, insa am revazut in cateva secunde,cateva sute, poate mii de minute din copilaria mea.

Cum jucam fotbal iarna pe zapada, cum am spart geamul casei parintesti sau al cancelariei din scoala unde invatam, cum faceam cabane in copacii de langa casa bunicii, cum fugeam cu strecuratoarea pe cap, pe ulitele satului, imitandu-l pe Winnetou. Momentele magice pe care le-am trait citind “Ciresarii”. Ma gandesc acum cat de apreciata este acum o asemenea carte, pe care chiar am vazut-o retiparita. Pot intelege copii din ziua de azi ca se poate sa ai o carte preferata in care nu exista sex si bataie? Am revazut cazematele din nisip, pachetele goale de tigari si chibrituri care imitau tancuri si masini amfibie, betele de acadele pe post de tunuri, bucatile de salcie uscata pe post de camuflaj. Am rememorat jocurile de risca la perete inaintea inceperii orelor de curs, partidele de poker din lanul de porumb din apropierea scolii. Bataile cu apa de vara, cele cu bulgari de iarna, momentele cand ma prindea noaptea la joaca si mancam mere padurete acre de mi se strepezeau si degetele de la picioare, cum goleam salcamii de flori in cautarea mierii din ele. Cum cautam fiecare balta in drumul spre casa, ca sa imi spal pantofii murdari dupa reprizele de fotbal din pauzele orelor de curs. Imi amintesc mirosul diminetilor, cu praful de pe marginea drumului, cu polenul din balti si caldura casei parintesti. Ciresii in care ma stiam sa ma urc cu ochii inchisi, pisicile pe care le chinuiam invatandu-le cum sa se apere de caini, vacantele petrecute impreuna cu parintii…

Am vazut toate acestea cu lux de amanunte, am vazut mult mai multe decat pot sa redau in scris, si mi-am dat seama ca nu mai sunt atent la drum. M-am oprit la un chiosc din apropiere si mi-am cumparat o apa. Nu reuseam sa imi scot din minte imaginea celor 4 copii. Mi-am dat seama ca zambesc fara motiv pentru cei din jurul meu.

M-am urcat in masina si am plecat “la treaba”. Am realizat ca mintea mea cauta o motivatie ca sa mai fac ceva in ziua aceea…

Coada

Monday, July 5th, 2010

Azi am 2 subiecte pe care vreau sa le expun, tocmai din dorinta de a nu le uita. Pentru ca nu prea am timp, am dat cu banul (de 10 bani) si soarta a decis sa scriu despre “coada”. Si ca sa nu uit, spun aici ca data urmatoare o sa scriu despre “mingea”. Am stabilit programul asa ca…

Urasc “cozile”. Nu alea de animale, e vorba de cele umane, care se dezvolta din dorinta acerba a oamenilor de a da bani (de cele mai multe ori). Marturisesc si jur pe rosu ca nu am mai stat de multisor la o “coada” . Le evit cum pot, si sa nu intelegeti aici ca “ma bag in fata”. Gasesc alternative:). Deci, azi am stat la o coada model RDS/RCS. Oameni putini in fata (6 persoane), prin urmare am considerat eu ca “o sa mearga repede”. Eroare. Era vorba de contracte, rezilieri, etc, si nu mergea deloc repede. Ca la orice coada, se dezvolta invariabil discutii, monologuri, orgolii, gelozii samd. Cum lumea incepuse sa vocifereze ca merge incet, ca de ce i-a trimis de la sediul central aici, ca de ce nu au stickuri, ca ala e mai in fata decat ala, etc, am inceput sa inspectez spatiul si oamenii. Vizual, evident.

O camera de maxim 30 de mp, in care este un ghiseu cu 2 femei care incaseaza banii pe facturile RDS/RCS, si alte 2 birouri la care un barbat si o femeie contractau si descontractau lumea de la internet, telefonie, TV. Toti aveau figuri plictisite si obosite. Cei de la contractari aratau net mai stresati decat femeile de la caserie. Camera era plina de antene parabolice ruginite (le aducea lumea de la descontractari), de receivere, de cutii, dosare, cartoane. Printre acestea 2 birouri jerpelite, un ghiseu in acelasi stadiu, 4 angajati si 15 oameni ce asteptau la rand. Peretii erau afumati rau de tot, unul fusese inundat si se scorojea. Nici vorba de scaune, altele decat ale angajatilor. Neoanele clipeau dandu-si obstescul sfarsit, din 8 tuburi mai functionau 4. Tarifele, informarile cu privire la grila de programe, si tot ce tine de informare in general, era scris pe foi A4, tiparite alb/negru, puse la distanta optima cat sa nu vezi deca esti o idee mai slab la aruncatul cu privirea. Aerul conditionat, o gluma de domeniul anului 2030. Toate acestea la (poate) cel mai mare operator de internet/telefonie/CATV din Romania. Lumea se impingea sa ajunga mai in fata, pufnea si transpira, comentand ceva de genul: “m-au trimis de la sediul central sa ridic de aici internetul, am factura, am contract, de ce sa mai stau si aici la coada?” “stai doamna la coada ca si eu tot internet vreau, ce daca ai stat la coada ailalta inseamna ca la asta nu mai trebuie sa stai?” “asta e tara noastra, bataie de joc, ne-o meritam”, “da, sa ne luati banii stiti, dar nu faceti nimic pentru asta”, “ce merge dom’le asa de incet, eu daca munceam ca matale ma dadea patronul afara de mult” si asa mai departe… Cei 2 angajati, vadit enervati, transpirati si cu nervii intinsi la maxim, reactionau si eu cum stiau. Adica femeia incearca sa se abtina, se vedea ca era mai “slaba de inger”, se enerva si tinea totul in ea, stand sa explodeze in orice moment. Barbatul, afisa un ton calm dar era evident ca nu asta era starea lui de spirit. Dupa ce a incercat in zadar sa potoleasca lumea pornita pe el, pe hoti, pe sistem, pe politicieni, a reusit numai sa semene si mai multa ura intre cei ce asteptau. Si ca sa fie tacamul complet, vazand ca nu face fata lumii pornite, trebuia sa aiba si el o supapa si s-a trezit sa se lege de zambetul meu fermecator. “Sa stiti ca daca zambiti asa ironic nu o sa mearga mai repede, si ne perturbati si pe noi, cei ce lucram aici” . Vazand ca nu primeste raspuns, simtind o victorie de palmares, ma apostrofa pe mine pentru faptul ca se vorbeste mult la coada si nu se poate concentra. Tocmai pe mine, care nu scosesem nici un cuvintel in toata harmalaia aia. Normal ca m-am amuzat si am zambit mai larg. Vazand el ca are de-a face probabil cu un om mai sarac cu duhul, care rade ca prostul cand este certat, un adversar nedemn pentru el, a dat din mana a lehamite si a revenit la lucrurile pentru care fusese angajat. L-am lasat cateva minute sa se calmeze, si in vacarmul vociferarilor am pornit discursul:). Mirati probabil ca pot sa articulez cuvinte, sau de tonul vocii mele care emitea mai multi decibeli decat s-ar fi asteptat ei dupa figura mea, au tacut toti. Mizam pe asta asa ca am continuat spunandu-le ca de fapt toti nu fac decat sa comenteze si sa spuna prostii. Ca se cearta intre ei si cu cei de la ghiseu, cand problema este in cu totul alt loc. I-am intrebat daca se duc sa reclame undeva ce li se intampla aici? Sa propuna solutii? Sa se gandeasca ca cei din fata lor sunt oameni. Sa se uite in ce conditii lucreaza. Angajatilor le-am dedicat o sectiune speciala in care i-am intrebat daca au facut ceva sa-si imbunatateasca conditiile de lucru? Sa puna problema de asa natura incat sa cointereseze firma sa nu isi piarda echipamentele, sa nu se deterioreze, sa nu “dispara”. I-am intrebat daca stiu cum arata zambetul meu ironic si daca au auzit vocea mea cristalina inainte sa deschid gura. Etc, etc, etc. A urmat o liniste totala. Dar totala. Apoi aprobarile de rigoare, fie verbale, fie din priviri. I-am mai intrebat apoi daca se duc maine sa depuna o sesizare, o propunere de imbunatatire a activitatii acestei firme. Daca se gandesc ca maine o sa vina alti oameni ca si ei, care o sa treaca prin acelasi lucru. Raspunsul a fost cel asteptat: “nu o sa faca nimic ei, nu ii intereseaza de ce spunem noi”. Imi pare rau sa o spun, dar este tipic romanesc. Prost, eronat, gresit. Imi era sete, asa ca am tacut:). Nu a mai vorbit nimeni cu voce tare. Am ajuns la birou, am efectuat civilizat ce aveam de facut si cand am iesit am simtit perechi de ochi pe spatele meu. Un om care statea la coada m-a oprit si m-a intrebat:

“De ce nu va bagati domnule in politica, cu oameni ca dumneavoastra, tineri si destepti, poate scoatem tara asta din criza…”:)))