Archive for June, 2010

Crizatii

Tuesday, June 29th, 2010

Discutam despre criza economica cu un prieten care provine din alta tara si alta cultura. “Ce sa fie, e criza si asta este. Eu trebuie sa alerg ceva mai mult, sa fiu mai eficient, am redus costurile, stiu ca trebuie sa muncesc mai mult pentru rezultate mai putine. Nu este nici o problema majora, trebuie sa ma concentrez la ce am eu de facut ca sa fac lucrurile sa mearga.” Asta imi spunea el…

In discutiile cu cei din imediata apropiere, ma refer la amici si prieteni romani, atitudinea fata de criza este alta: “… Astia (guvernul) sunt niste idioti. O sa moara lumea de foame, nu mai am cu ce sa imi platesc creditele. Sa vezi ce o sa fie la iarna cand o sa se scumpeasca energia. Pe aia mari (agentii economici) ii scutesc de taxe si de datorii iar pe astia mici ii termina, au marit si TVA-ul. Eu plec cum imi gasesc altceva (cei din sectorul de stat), pai mai am putin si aduc bani de acasa ca sa merg la jegul ala de servici. Dupa ce ca ma platesc putin mai fac si ore suplimentare neplatite. Tara asta se duce de rapa, imi caut ceva pe “dincolo”, acolo oricat de prost esti platit tot poti sa supravietuiesti mai decent decat o faci aici daca muncesti de iti sar capacele. Sa vina orice guvern vrea, sa vina si americanii, si nemtii, si ungurii si cine o mai vrea, numai sa faca ceva bun cu tara asta. Am taiat tot ce sa putea taia, ce dracu’ de costuri sa mai tai, ma tai pe mine eventual. Trebuie sa caut alt business, asta nu mai prea merge, nu mai sunt bani, nu mai vin firmele, nu mai cumpara lumea, etc. Oriunde intorci privirea mass-media romaneasca prezice zilnic apocalipsa. Nu mai sunt bani, “paritatea euro-leu va ajunge in balarii”, preturile o iau razna, apele inghit totul, si uite asa mai departe intr-un lung sir descriptiv la care haraie aceeasi placa.

Nu cred ca sunt o persoana optimista. Probabil ca nici una pesimista. Facand o paralela intre cele doua atitudini redate mai sus, nu stiu pe care sa o apreciez mai mult. Prima atitudine, una de lupta si de mobilizare, de constientizare si de responsabilitate? Sau a doua, una de tanguiala si de jale, de prevestire permanenta a potopului si a drobului de sare care sta sa cada de vreo 20 de ani incoace? Dar daca stau si privesc putin altfel…? Daca vad prima atitudine ca una docila, a unui sistem care si-a impus obligatia la munca si la plata creditelor, care manipuleaza prin mass-media, care a inregimentat gandurile si simturile oamenilor, care a impus disciplina si progres?  Si parca daca privesc a doua atitudine vad nonconformism, rebeliune, dorinta de avea mai mult deodata cu munca putina? Vad neincredere in politica si in sistem, in vecinul de langa tine si in ploaia ce ne racoreste, in soarele care aduce canicula si in noaptea care adaposteste raufacatorii.

Finally, fiecare poate sa creada ce vrea. Concluzia mea este una singura. Indiferent de sistem, de moment si de timp, de cultura si de cauza, nu te astepta la nimic bun de la cei ce te conduc. Nu stiu exact cat de “inteligent” iti pare, dar pot sa te asigur ca astfel vei avea parte numai de surprize placute…

Cine zice ala e

Thursday, June 24th, 2010

Intre un suc, o apa, si o repriza de fotbal cu vuvuzele, de la masa alaturata imi parveneau auditiv fragmente dintr-o discutie destul de aprinsa, de fapt era mai mult o descarcare sufleteasca a unei fete care i se destainuia prietenei ei si probabil tuturor celor prezenti in stabilimentul cu pricina. Asta pentru ca vorbea tare si dorea sa atraga atentia. Normal ca din dragostea mea pentru semeni le-am studiat inevitabil pe cele 2 fete. Ambele aveau in jur de 25-26 de ani, cea care acaparase conversatia era machiata putin cam strident si se dovedea priceputa la “relatii”. Intre ratarea lui Ronaldo si asteptarea sucului am aflat ca era la a treia relatie serioasa care tocmai esuase. Evident ca el era de vina pentru tot, el si cu prietenii lui, Campionatul Mondial si berea fara capac. Ea dorea mai multa atentie, cadouri, macar o vacanta romantica si sa fie si ea admirata, bla bla bla. Totul normal pana aici, ea nu mai gasea in relatia respectiva ce isi dorea asa ca a decis ca ii este mai bine altfel . Partea amuzanta abia acum vine…

Dupa ce a insirat toate motivele, parerile de bine sau de rau, pentru care tocmai se despartise de al ei fost Fat Frumos, a inceput… Oricum “ultimul” era cam nesimtit, obisnuia sa bea cam mult, si daca in primul an parca a fost bun la pat, in urmatorii 2 ani si jumatate era dezastru. Pusese burta cam mare si nici nu mai castiga bine ca se “complacea” la bere cu prietenii lui. Nu au avut nici macar un concediu “ca lumea”, asa sa stea la un hotel de 4 stele si sa se simta si ea admirata, sa aiba ce povesti. Si parca nici capul nu il ducea prea mult pentru ca nu a promovat deloc din functia in care era. Stateaaaa acolo si il alergau aia cu masina (banuiesc ca era agent de vanzari, nu ca il fugarea cineva zilnic cu masina) de venea transpirat acasa si mirosea de “mi se stramba nasul”. . .

Si asta nu a fost totul… fata avea intr-adevar ghinion pentru ca nici cei doi fosti prieteni nu au fost ceea ce pareau. Daca la inceput se indragostise de ei, cu timpul si-a dat seama ca unul era “curvar” iar celalalt un mare mincinos si zgarcit. “Caractere de 1 penny”, au fost caracterizati de catre tanara fata. Nu reusea sa isi dea seama cum are ea noroc numai de barbati “din astia” pentru ca uite iar e acum singura si este sezonul concediilor iar ea nu are cu cine sa se duca “la mare”, sa aiba si ea parte “de o viata normala si de un om normal”…

Normal este sa te indragostesti. Si frumos. La fel de normal este sa te schimbi cu fiecare clipa care trece. Uneori cel de langa tine se schimba in ceva care iti place din ce in ce mai mult, alteori nu. Uneori iti dai seama ca ai gresit si atunci incerci sa repari ce se poate sau te detasezi si cauti altceva. Deseori primesti ceea ce cauti. Proiectand o anume imagine care nu este a ta, vei primi pe cineva sau ceva care vede ceea ce ai dorit sa arati. De aici si pana la problemele care apar nu este decat un pas. Care este inevitabil. Peste toate acestea insa, eu am o singura nelamurire, si este valabila nu numai in cazul pe care tocmai l-am povestit. Este un lucru prezent la fiecare pas astazi. Multe persoane obisnuiesc sa scuipe, sa injure, sa defaimeze, sa invenineze fostul partener, fosta partenera, fostul loc de munca. Atunci cand ai petrecut o perioada mai mare de cateva luni din viata cu cineva in mod deliberat, pentru ca apoi sa arunci cu mizerie in relatia incheiata, in fostul sau fosta, eu consider ca tocmai ai activat vantul. Vantul care tocmai iti aduce propria flegma, inapoi pe propria figura. A sta benevol intr-o relatie si cu un partener(a) pe care apoi sa o dezavuezi in mod grotesc, mie imi aduce a prostie. Din ciclul “cine zice ala e”, daca ai fost in stare sa convietuiesti cu cineva care avea atat de multe defecte, motivand faptul ca “l-am iubit”, consider ca ai o problema. Daca nu de ordin moral, atunci trebuie sa cauti putin mai mult:D.

Sah in prezent

Sunday, June 13th, 2010

Consider ca este dificil sa ajungi sa te cunosti. Atunci cand ajungi sa o faci, realizezi ca nu mai esti acelasi. Asta inseamna ca ai inceput sa te cunosti… Poate parea alambicat, dar este perfect normal fiind o cugetare proprie. Cred ca daca doresti sa stii cu adevarat cine esti, ar fi necesar sa iti poti anticipa propriile miscari, nestiind ce iti rezerva viitorul. Lucrul acesta este destul de greu de conceput dar interesant de vizualizat. Unii compara viata, cunoasterea, si deciziile pe care si le asuma cu o tabla de sah si mutarile pe care le fac, le anticipeaza, cu tactica adversarului, etc. Din unele puncte de vedere pot sa fiu de acord cu acest tip de comparatie. Este de urmat atunci cand ai de-a face cu un teritoriu cunoscut si limitat, asemeni tablei de sah. Am cunoscut si eu jucatori buni de sah, care scosi din mediul lor confortabil, aveau mari probleme de adaptare, de a se descurca. Marele lor avantaj este atunci cand isi dau seama de acest fapt si cand incearca sa isi creeze tabla lor de sah oriunde s-ar afla. Atunci revin pe teritoriul lor cunoscut si pot progresa, poate chiar mai accentuat.

Timpurile noastre insa, nu pot fi incadrate intr-o tabla de sah. Pentru ca azi, nebunii nu merg numai pe diagonala si in nici un caz nu isi pastreaza culoarea. Caii nu sar numai in L iar deseori pionii au miscari de regina si sfarsesc in coltul rezervat turelor. Reginele alearga in lung si in lat pe tabla si nu le intereseaza de integritatea regelui. Protectia regelui, lucru primordial in jocul clasic de sah, are prea putina importanta astazi. Intreaga armata se hazardeaza la lucruri pe care nu le stapaneste si nu le cunoaste. Tentatiile de dincolo de tabla de sah cunoscuta, sunt mult prea mari pentru a nu le incerca…

Si ar mai fi ceva… exista “sahul blitz” adica un joc de sah la care timpul necesar unei mutari de piesa este redus le cateva secunde sau minute. Adica trebuie sa muti repede dar in acelasi timp trebuie sa o faci si bine. Varianta aceasta a aparut la ceva timp dupa cea clasica, nelimitata de timp. Dat fiind mersul actual al societatii, eu propun extinderea tablei de sah cu cel putin 2 patrate pe latura pieselor si reducerea cu un patrat pe cealalta latura. Nu are importanta ca tabla nu mai este un patrat. Mai apar 2 piese, sa le denumim spion si fruntas si se micsoreaza spatiul mutarilor nonconflictuale. Uite asa, ca se ne cunoastem mai bine…

Finalul copilariei

Thursday, June 10th, 2010

Scriam acum ceva vreme despre faptul ca perioada copilariei este “neproductiva” si ca in aceste conditii este o chestiune iminenta pana cand perioada cea mai pura si frumoasa din viata se va transforma in ceva productiv. Acum cateva zile mi-au scapat ochii si urechile la o emisiune cu niste copii participanti in Cupa Hagi sau Danone. Nu stiu exact care si are prea putina importanta acest fapt. Reporterul le lua interviuri copiilor cu varste de pana in 12 ani…, si antrenorului (avea vreo 40 de ani). Auzeam ce spun copiii si ma intorceam in timp la copilaria prietenilor mei sau a mea. “Fotbalistii” spuneau o placa stricata si inoculata de sistemul modern. “Trebuie sa muncim la antrenamente, sa tratam totul cu seriozitate si sa avem o atitudine de invingatori. Numai prin munca si transpiratie o sa ajungem sa invingem. Suntem aici o echipa si rezultatele o sa vorbeasca pentru noi…” Ma uitam la figurile acelor copii, atat de crude si de nestiutoare, imbracati toti la fel, in costume de sport, afisau o atitudine incerdibil de serioasa, pareau foarte preocupati si seriosi, erau deja importanti, erau fotbalisti care acordau interviuri si probabil ca se vedeau campioni mondiali in cativa ani de zile. Antrenorul era si mai concentrat si foarte serios, comenta despre programul cazon al baietilor, despre metodele moderne de antrenament si despre turneele si sustinerea financiara.

Ma intorc in timp si imi aduc aminte cum ne strangeam sa jucam fotbal… In primul rand aveam de ales intre “mingea de 18” si “mingea de 35”. 18 deoarece una costa 18 lei iar cealalta evident 35:). Cea de 18 era usoara si lua traiectorii nebanuite la suturi “in forta”. Se spargea destul de repede, erau suficienti spinii de la un trandafir. Cea de 35 avea dezavantajul ca desi era mai grea, pisca rau de tot la contactul cu pielea. Vara, mingea  se incalzea si sarea de ti se facea sete pana asteptai sa revina pe pamant, iar iarna devenea o sfera tare ce facea gauri perfect rotunde. Mingile din piele.. hehe, astea le numeam Artex si erau extrem de rare. Cine avea asa ceva era automat capitan de echipa si decidea cand incepe si cand se sfarseste meciul. El facea echipele si el arbitra. Deh, doar era mingea lui.

Imi amintesc cum ne fluieram pe strada sa ne chemam la fotbal. De cele mai multe ori jucam in curtea unui spital si reuseam sa cooptam bolnavi care se plimbau pe acolo. Mai puneam unul cu o carja intr-o poarta, mai un asmatic in cealalta poarta, si uite asa ne completam echipele. Deseori ne fugarea administratorul curtii spitalului. Pentru ca “stricam iarba”. Se mai ciondanea el cu bolnavii pe care ii integram in echipe, acestia urlau la el sa ne lase in pace ca suntem doar niste copii si nu facem rau nimanui, iar iarba este acolo sa fie calcata, nu de frumusete. Imi amintesc de amuzamentul bolnavilor, care se strangeau si ne incurajau de pa margine. Comentau vrute si nevrute, noi ne simteam priviti si jucam cu indarjirea unor participanti la campionatul mondial, iar ei probabil ca uitau pentru cateva minute de bolile si problemele lor.

Cu siguranta visam cu ochii deschisi si noi, la fel ca si cei de acum, ca o sa ajungem campioni mondiali. Ne deosebesc insa destule lucruri. La varsta aceea nu jucam fotbal pentru bani. Nu jucam pentru contracte viitoare si pentru ca sa ne impresarieze sau se ne transfere cineva. Jucam pentru ca eram copii si aveam timp liber. Pentru ca ne facea placere. Pentru ca nu stiam de probleme si de valoarea banului. Nu aveam “modelul fotbalistului” din ziua de azi. Si nu in ultimul rand pentru ca nu aveam atatea tentatii.

Concluzionez: copilaria este pe terminate. Voi, cei mici, prindeti ce mai apucati…