Dorian Lungu

Era digitala a dezvoltat o serie de preocupari noi. Printre altele, cea de fotograf amator. Este adevarat ca existau fotografi amatori si inainte de era digitala. Dar haide sa privim altfel. “Atunci” iti trebuia un aparat foto care nu era foarte ieftin. Apoi, iti trebuia film. Fotografiai cu mare atentie pentru ca aveai numai 12, 24 sau 36 de “pozitii”. Trebuia sa le developezi, te mai uitai in soare sa vezi ce a iesit dar nu realizai ce isprava ai facut decat atunci cand imaginea aparea pe hartie. Procesul fiind putin mai complicat, trebuia putina pasiune, dedicatie, alocare de fonduri.

“Acum” aproape oricine si de la orice varsta poate sa fotografieze. Aparatele sunt ieftine, (nu vorbesc de cele sofisticate), iti este suficienta o apasare pe buton si esti micul fotograf amator. Evident ca este o pasiune care creste pe masura ce vezi in jurul tau tot felul de aparate care de care mai sofisticat. Intr-o zi poti sa faci mii de fotografii. Te intorci acasa sau la birou si le descarci in computer. Uite asa ai cativa giga de poze care iti vor umple hardul treptat. Intrebati in jur si vedeti cati dintre fotografii amatori care fac mii de poze, ajung sa le printeze macar pe cele mai reusite. O sa vedeti ca nu sunt multi. Sunt chiar foarte putini. Nu vreau sa caut acum explicatii pentru acest fenomen. Nu vreau sa spun ca este eronat sa faci mii de poze si sa le stochezi in computer. Nici macar ca numai exersand te perfectionezi…

Fotografiatul in era digitala este simptomatic pentru ceea ce am ajuns sa traim cei mai multi dintre noi. Gasim momente in care turnam mii de cadre, le descarcam undeva si acolo le uitam. Ne mai aducem aminte si mai facem o mie de poze, le descarcam si pe ele si tot asa, fara a incerca sa facem ceva de calitate, fara sa ne gandim ca “risipim” pozitiile, acumulam cadre dupa cadre. Din lipsa de timp si din dorinta de a face cat mai multe fotografii, sunt mii de poze pe care nu le vedem nici macar atunci cand le descarcam in propriul computer. Sunt mii de cadre pe langa care trecem, le pozam si nu stim ca le avem. Oricum sa apesi pe buton e gratis. Haideti sa facem milioane de poze. Multe, cat mai multe. Pentru ca asa avem sanse mari ca ele se fie irelevante, sa intre in rutina, sa fie banale, insipide, incolore, inodore. Printam pozele de la botez, de la casatorie si de la 25, 50 si 100 de ani.

Suntem mii de fotografi amatori. Pentru ca ce facem este un amatorism, nu o pasiune sau un hobby. Pentru ca scuzandu-ne ca nu avem timp, preferam cantitatea in detrimentul calitatii.

Dar daca am apasa pe buton gandindu-ne ca avem la dispozitie numai 12, 24 sau 36 de pozitii?…

Undeva in vremurile cand Gigel frecventa un liceu brasovean, cand timpul era acelasi ca si acum iar tentatiile erau mult mai reduse, “acasa” era si va ramane “acasa”. Prins in mrejele vietii de liceu, Gigel avea un program foarte incarcat. Ceva in care se amesteca scoala cu sportul, iesirile cu prietenii, vizionarea filmelor sau flirturile specifice varstei. Si uite asa au trecut cateva zile, care s-au facut apoi saptamani si in cele din urma au tins catre luni de zile in care Gigel pleca de acasa putin dupa rasaritul soarelui si se intorcea doar pentru a-si schimba hainele, a ingurgita ceva in viteza sau a-si face somnul de noapte. Si uite asa, intr-una din zilele descrise anterior, Gigel a privit putin contrariat cum la intrarea “acasa” este un afis mare pe care scrie “HOTEL”. Prima tentatie ar fi fost ca sa cheme valetul cu bagaje pentru a-i duce geanta. A doua ar fi fost sa comande ceva in camera, si asa era destul de obosit. Eventual sa glumeasca cu receptionera?…

 A deschis usa usor si a intrat. Nu a vazut nimic din ce ar fi definit un hotel. In loc de mirosul de detergent si de holuri parfumate a dat de mirosul de “acasa”, atat de linistitor si de cunoscut. In loc de receptionera a vazut-o pe mama facand inegalabilele prajituri.  A auzit in surdina muzica la radio, s-a strambat putin la lumina din bucatarie si vazandu-si familia stransa in jurul mesei si-a dat seama ca singurul client al hotelului de acasa era el. Si-a aruncat echipamenul de sport intr-un colt, a contramandat toate iesirile din acea zi, a luat afisul cu “hotel” de la intrare si l-a aruncat la cos. S-a alaturat atmosferei de acasa si a inteles ca “acasa” este o notiune care se construieste impreuna cu tot ce este in interiorul casei si mult mai putin in exteriorul ei.

De multe ori este nevoie de cineva sau de ceva care sa iti spuna ca ai ajuns sa traiesti la tine acasa intr-un hotel. Unii isi doresc hotelul pentru ca nu ii leaga mare lucru de “acasa”. Altii nu isi dau seama cum ajung sa “hoteleasca” in propria casa. Mai exista si persoane pentru care “acasa” este o notiune straina.

Un hotel este si poate fi un pas important, uneori obligatoriu in viata oricarui om. Pentru ca este dificil sa dormi pe strazi sau prin gari si aeroporturi. Pentru ca un hotel va constitui un grad de comparatie cu un alt hotel. Il vei folosi intr-o vacanta, intr-un weekend, intr-o noapte.

Temporar poti sa locuiesti acasa ca la hotel. Invers insa nu va fi niciodata posibil.

La piata, in politica, in business, cu propria persoana, cu sotul sau sotia, cu copilul sau cu o autoritate suprema de tip Dumnezeu, Alah sau Buddha, noi muritorii de rand, ducem negocieri. Uneori aprige si prelungite, alteori scurte, fara sorti de izbanda. Negocierea este foarte importanta. Am cunoscut persoane pentru care negocierea era parte primordiala a vietii, se hraneau si traiau fizic si psihic din negocieri.

Ce este pana la urma o negociere? Uitati-va in Dex, cititi tratate de specialitate, treaba voastra. Si eu am facut acelasi lucru daca m-a interesat:) Nu vreau sa vorbesc despre procesul in sine, despre ce tip de rezultate potentiale avem, despre cauzalitate sau tipuri de negocieri. Vreau doar sa spun ca sunteti cel mai bun negociator care traieste pe aceasta planeta. Justificare…

Orice negociere incepe cu cea interna. Adica cu propria persoana. Nu va legati de faptul ca de multe ori negociem ceva care nu tine de noi sau ca subiectul negocierii nu ne priveste in mod direct. Nu tine… Pentru ca in orice negociere trebuie sa ai un prag minim peste care nu esti dispus sa cobori. Poti negocia orice si oricum, oriunde si oricat, esenta este in tine. Pragul minim sta de fapt in tine, cel care negociezi. Daca ajungi sa intelegi asta, poti sa lasi deoparte toate cartile  despre negocieri. Asa cred eu si nu trebuie sa fie adevarat ce spun. Poti fi cel mai slab negociator din “piata” si cel mai bun negociator cu tine. Ce crezi ca este mai important, ce negociezi cu ceilalti sau ce negociezi cu tine?:)

In razboiul din fosta Jugoslavie tactica castigatoare in finalizarea negocierilor a fost oboseala participantilor negociatori. Poate parea hazliu dar cineva si-a dat seama ca orgoliile si valorile personale nu pot fi invinse uneori prin mijloace clasice. Trebuie sa oboseasca cei care le detin. Atunci lasi garda jos si atunci se va gasi cineva pregatit, care sa parafeze totul.

Negociere placuta. Pentru ca nu toate sunt…

Ma intreba cineva zilele trecute daca am regrete care sa le constientizez, odata cu trecerea timpului. “Normal” ca am dat-o cotita spunand ca fiecare are…:D. Chiar in timp ce spuneam acest lucru mi-am dat seama ca nu trebuie sa castig timp ca sa dau un raspuns. Mi-a venit in minte un lucru pe care l-am dorit sa il fac inca din perioada cand frecventam scoala generala.

Am vrut sa cant la chitara:). Nu din cea electrica, nu la mandolina, la chitara clasica. In perioada liceului, un prieten mi-a facut cadou corzi de chitara spunandu-mi ca este un inceput. Tot in liceu am fost primul exclus din selectia pentru corul scolii. Nu cred ca am apucat sa cant 1 minut alaturi de colegi. Mi s-a spus ca nu am ureche muzicala si ca sa imi caut alte aptitudini. Ceea ce am si facut. Inca le caut:D. Mai tarziu am fost la lectii de dans. Instructorul, un tip simpatic, imi spunea: auzi toba, fii atent la ritm, bum bum bum / bum bum bum. L-am lasat eu sa tot comenteze pana cand i-am spus ca eu nu aud nici urma de toba, sa imi arate ce sa fac si eu o sa ma straduiesc sa il imit, sa ma lase cu toba lui pentru ca eu aud numai melodia… Am mai incercat sa fiu atent la colegi care cantau la chitara, unii s-au oferit chiar sa ma invete, dar s-a dovedit zadarnic…

Prin urmare, am un regret: nu stiu sa cant la chitara. Consider ca daca ai regrete, toamna este cel mai bun anotimp ca sa ti le spui. De ce? Pai.. uita-te si tu afara…

Si ca sa vedeti cam cum si ce visam eu sa cant, va las sa ascultati ce poate sa iasa din versurile lui Nichita si chitara lui Nicu.

[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=9xz5eQIz2po[/youtube]

Cred ca undeva la pubertate am citit o carte cu titlul acesta. Tin minte ca facea parte din colectia “Delfin”. Pentru cei care au apucat-o:). Subiectul nu era cine stie ce, dar pentru vremea si varsta respectiva a reusit sa ma tina treaz o noapte pentru a citi cartea. Era vorba despre un submarin si.. normal, pericolul pe care acesta il imprastia in apele cutreierate de el.

Am facut o analogie si m-am gandit care ar fi pericolul din adancuri in zilele noastre. Trecem peste cutremure, eruptiile vulcanice, cartite, si altele de genul acesta. Te-ai gandit vreodata ca e periculos sa fii corect? Dar sa fii bun? Poti sa interpretezi bunatatea cum doresti. O sa incerc sa explic rationamentul meu:)…

Procentual vorbind, un pericol poate sa il reprezinte si un nebun in mijlocul a 1 milion de oameni. Poate detona o bomba, poate detine o boala contagioasa mortala, etc. Oricum ar fi, acesta poate costitui un pericol. Mergand mai departe, cu cat mai multe comportamente periculoase exista, cu atat creste gradul de risc. Acum vine intrebarea mea. Crezi ca peste 50% din populatie este incorecta? Crezi ca peste 50% din populatie minte? Crezi ca peste 50% din populatie este egoista? Ei bine, fiind un optimist declarat, eu raspund “Da” la toate cele 3 intrebari. Deduc de aici ca daca esti corect, bun, onest, faptele tale vor fi judecate prin prisma unui om incorect, mincinos, nu foarte bine intentionat. Prin urmare ai toate sansele ca sa treci drept fraier, sa nu fii crezut, sa nu ti se acorde importanta pentru ca nu faci parte din “lumea reala”, pentru ca nu prezinti interes decat ca obiect de a fi exploatat si/sau prostit, fraierit. Exemplele abunda imprejur, de la senzationalul de prost gust, plin de minciuni si rautate, cautat si expus in media, pana la lumea politica unde cu cat minti mai mult si esti mai fals ai mai mult “de castigat”. Si in jurul vostru se petrec aceleasi lucruri, chiar daca pe o scala mai mica. Unii profita de pe urma altora si oricat de incorect ar parea, profita de bunatate, de cinste si de omenie. Procesul in sine nu are limite pentru ca oamenii sunt intr-un permanent spirit de competitie, cu cat unul va minti mai mult cu atat altul va incerca sa il intreaca, cu cat unul isi exprima aroganta si rautatea, se va gasi imediat cineva care sa incerce sa il detroneze cu o doza marita din ambele.

Si in tot acest amalgam, poate va pare stupid sau nu, dar eu cred ca pericolul din adancuri pentru destui oameni, il reprezinta chiar corectitudinea lor, bunatatea, firea lor de a fi. In concluzie, ei insisi…