Archive for May, 2009

Vaca si poarta noua

Friday, May 29th, 2009

Cu siguranta stiti si voi expresia “a se uita ca vaca la poarta noua”. Mai interesanta este insa actiunea in sine. Daca nu ai apucat sa vezi cum se uita o vaca la poarta noua, o sa incerc sa descriu eu:D.

Exemplu: pleaca vaca la pasune intr-o dimineata insorita sau nu. In timpul zilei, omul gospodar isi vopseste poarta, sau mai rau chiar, o schimba cu totul. Deh, asa vrea el. Pe inserat, vaca vine de la pasune. Cunoaste foarte bine drumul pana acasa (sa nu va indoiti de acest lucru). Ajunsa in fata portii unde ar trebui sa intre, se opreste si se uita cu privirea ei inegalabila. Murmura un muget suav, se mai chioraste inca o data, si nedumerirea ei se transforma in disperare. Noroc cu stapana casei care vine si deschide poarta. Imbiata de vocea cunoscuta, vaca patrunde reticenta… Acum recunoaste curtea si se refugiaza in grajdul binecunoscut. E fericita, a ajuns acasa, asteapta sa fie mulsa…

Facem un mic salt si trecem la un alt exemplu, cel al domnului Vaku, spus si V. Domnul V este sef de echipa si obisnuieste sa bea la finalul “programului” impreuna cu baietii. Uneori si la pranz, alteori si dimineata. Ei au un loc preferat, in cartier se afla birtul “La toiul din Carpati”. De ani buni, V si echipa consuma la acest birt. Intr-o vara, patronul birtului considera ca a facut ceva profit in toti acesti ani si se decide sa modernizeze birtul. In timp ce V si echipa lui erau in concediu “pe litoral”, se fac schimbari majore. Mesele de plastic sunt inlocuite cu unele de fier forjat si lemn pretios, se pun geamuri termopan fumurii, spoturi si 2 jilturi pretioase din piele, gresie pe jos, faianta pe sus, bancomat la intrare, firma luminoasa la exterior si jocuri de lumini la interior. Ce mai, birtul devine bar. Normal, i se schimba si numele, din “La toiul din Carpati” devine “Fitze de Paris – bar lounge”.

Apare din concediu Dl. V si echipa. Se opresc in fata barului. Se uita unul la altul… Unul mai indraznet se apropie si pune mana caus la geamul fumuriu. Vede interiorul modern si zice: “Sa stii ca asta a dat faliment si a venit un bastan si l-a cumparat”. Nimeni nu are curaj sa intre, stau blocati si se privesc unul pe altul. “Nu mai avem unde sa bem si noi ceva”, murmura vocile. Dl V dovedeste ca e sef de echipa si patrunde in bar. Patronul il recunoaste si il indeamna prieteneste sa ocupe loc. “Da ce e cu birtul, ce s-a intamplat”? intreaba V. “Ei.. m-am modernizat, ce, nu iti place, priveste ce misto e acum, gata cu “tigania” aia. Acum e “clasa”, “marfa”, am intrat si eu in randul lumii” raspunde patronul mandru de realizarea sa. V sta putin si dupa ce isi roteste privirea prin incapere, se intoarce si iese pe usa spunand echipei care il astepta afara:

 “Hai ba dracu’ de aici ca s-au modernizat si astia. Ai naibii sa fie ei cu modernul lor, ca nu mai poti bea o bere in liniste…”

Unde parcam

Friday, May 22nd, 2009

Ieri circulam regulamentar cu masina, avand geamul deschis, incercam sa ascult muzica fara sa deranjez trecatorii, sa am racoare in masina fara a tine geamul inchis si clima pornita, pe scurt ceva destul de imposibil in conditiile meteo date.

Ca o strafulgerare, vad un loc de parcare gol. Hop, cotesc la stanga si parchez. Dupa acest eveniment incep si ma intreb:D. De ce am parcat… Nu aveam nici o treaba in zona, deci nu trebuia sa parchez. Si totusi… parcasem. Ok mi-am spus, o fi de la memorie, creier disfunctional, subconstientul… Si totusi.

Aplic tehnica clopotului cazut (o sa o explic la un moment dat:D) si realizez de ce am parcat. Locul unde parcasem este un loc pe care nu l-am vazut liber niciodata. Sau cel putin nu imi amintesc sa il fi vazut liber vreodata. Este ultracentral si pur si simplu este tot timpul ocupat, fie ca e noapte sau zi. Prin urmare parcasem pentru ca probabil dorisem de nenumarate ori sa gasesc acel loc liber dar nu il gasisem niciodata. Acum, chiar daca nu imi trebuia, parcasem sa vad cum este.

Am mai zabovit putin, apoi am plecat.

In seara respectiva am rememorat o serie de evenimente intalnite in viata mea. Am vazut destule persoane care au facut ceea ce am facut si eu cu locul de parcare. Si-au dorit un anume loc, o anume pozitie, un anume lucru. La un moment dat au obtinut ceea ce si-au dorit, insa nu atunci cand au dorit cu adevarat, cand aveau nevoie, cand au muncit si au luptat pentru acel lucru. Prin urmare nu erau pregatiti, nu stiau ce sa faca cu acel lucru. Practic, momentele dorintei si “posesiunii” erau de domeniul trecutului. Al unui trecut care nu mai trebuie rascolit.

Interesant era sa las masina in acel loc de parcare pentru cateva zile, poate o luna sau noua, un an sau zece, o viata intreaga, sa platesc parcarea si sa ma felicit ca am obtinut acel loc, traind intr-o fericire totala si circuland in continuare cu taxiul. Nu de alta, dar sunt multi oameni care fac asa ceva cu viata lor….

Trendul calitatii

Thursday, May 21st, 2009

Intr-o lume in care superficialitatea cotidiana tinde sa se banalizeze, calitatea incepe sa primeze in fata cantitatii. De ce “incepe”? Pentru ca e criza. Indusa sau nu, liderii, managerii, sefii de echipa tind sa spuna ca avem nevoie de “xx” oameni pentru un anume proiect. Conducatorii autentici sunt insa cei care stiu ce fel de oameni au nevoie, de cine au nevoie, si abia apoi trag linie si spun de cati au nevoie… Tendinta de a-i trata pe oameni in termeni pur numerici se datoreaza in principal faptului ca “sefii” stau departe de oameni.

Criza aduce cu sine un fapt imbucurator. Apropierea de oameni. Unii injura printre dinti pentru ca si-au angajat rudele care nu sunt productive. Altii gasesc modalitati de a se debarasa de oamenii neprofesionisti. Nevoia este cea care ne constrange. Ok, mai sunt si legile idioate…

Pentru ca orice criza, dupa ce atinge un maxim, incepe sa se disperseze lasand loc invariabil unei cresteri, fie ca aceasta este lenta. In aceasta situatie, vom avea o conexiune din ce in ce mai puternica a relatiilor manager-oameni de calitate. Poate ca oamenii mai putin profesionisti isi sufla acum in pumni dorind sa demonstreze pe loc ce nu au demonstrat in decursul timpului. Nici pentru acestia timpul nu este pierdut. Este timpul pentru valoare, pentru calitate. Nu decisiv, dar oricum mai mult ca “inainte”.

Ce mai imi place asta…

Iar aleg…

Monday, May 18th, 2009

Acesta este gandul care ne schimonoseste sau ne inveseleste fata de foarte multe ori.

Daca plecam sa ne gandim de la faptul ca singurul lucru constant este schimbarea, sa presupunem ca acum esti in fata unei alegeri. Ok, cine alege de fapt? Simplist vorbind, aveam de-a face cu 2 entitati. Una este personalitatea iar cealalta sinele transcedental. Daca ar fi sa reformulez acum intrebarea, asi spune: alegerea se datoreaza dintr-o retea neuronala existenta sau din cortexul frontal?

Daca personalitatea este cea care face alegerea, atunci aceasta se va baza pe experiente si emotii trecute, pe dependentele si relatiile dintre acestea. In acest caz, ceea ce declanseaza procesul este repetitia. Ca sa va imaginati cum este, ganditi-va la deciziile inconstiente pe care le fac animalele de laborator la aprinderea becului sau apasarea parghiilor.

Dar daca declansarea se produce din zona spirituala? In acest caz, alegerea nu mai este motivata de trecut si de invatarea experientiala. Aici vorbim despre transformarea necunoscutului in cunoscut, adica de evolutie.

Oricum ar fi, tot noi alegem…

Zgura, fotbal si mocirla

Thursday, May 7th, 2009

Imi aduc clar aminte ca am inceput sa joc fotbal dupa ce am renuntat la patinajul artistic:) Eram in clasa a 2-a si  am fost la o selectie unde ni s-a dat o minge si ni s-a spus sa alergam dupa ea si sa o bagam in poarta adversa cu orice componenta a corpului mai putin cu mainile. Era o vreme mizerabila, un teren de zgura plin de balti si mirosea a seminte prajite (asa mirosea cauciucul ars de la fabrica din apropiere). Dupa vreo ora de calarit toate baltile nu cred ca ma mai recunosteau nici proprii parinti. Am tinut-o asa cateva saptamani si din vreo 30 de baieti selectionati am mai ramas vreo 14 care au indurat frig, ploaie si lovituri.

Nu vreau sa expun aici “cariera” mea fotbalistica sau pe cea sportiva. Mi-am adus aminte aseara de momentele acelea senzationale din copilarie. Cum si de ce? Sa explic… Atunci cand sunt intrebat cu ce echipa de fotbal tin, de regula dezamagesc interlocutorii pentru ca raspunsul meu este invariabil: “cu cine joaca fotbal”. Imi place sa vad daruire, viteza, tehnica, lupta corecta, avantata. Sunt adeptul fotbalului “romantic” daca pot sa ii spun asa. Ei bine, aseara s-a jucat la Londra o semifinala de LC, Chelsea – Barcelona. Pentru cei neinitiati, Chelsea se califica in finala daca invingea la orice scor. La 0-0 urmau prelungiri, iar la orice alt scor in afara de variantele expuse, se califica Barcelona. A fost 1-o pentru englezi pana in ultimul minut de joc. Pentru prima data dupa mult timp am privit cu patima un meci de fotbal. Chelsea conducea si urma sa sa califice in finala desi juca un fotbal “urat”, cu toti jucatorii in propriul teren. Am urat aceasta echipa desi nu imi sta in fire sa fac asa ceva. M-am surprins si pe mine de cat suflet am pus in asa un meci inofensiv si fara urmari pentru cercul meu de interese si preocupari.

Well, Barcelona a inscris in ultimul minut si s-a calificat in finala. A fost ca in filmele americane, unde cel frumos, destept si cu caracter se alege si cu banii si cu fata frumoasa.

Cu toate acestea, concluzia este ca nu s-a inventat meci mai frumos decat cel pe care l-am jucat eu in mocirla de zgura, cu aproape 30 de ani in urma:)…

Up si down

Wednesday, May 6th, 2009

In weekendul trecut, am fost aproape de locuri dragi mie. La poalele muntilor Fagaras este o priveliste atat de impunatoare incat imi vine  sa privesc pana cade cerul peste mine. Ultima parte e tradusa dintr-un cantec, sa nu credeti ca sunt asa de poetic:D.

Faceam mental o paralela intre urcusurile si coborasurile vietii si potecile pe care le-am batut in anii studentiei. Daca ati urcat cel putin de cateva ori pe un munte, o sa stiti despre ce vorbesc. Daca nu, poate ca stiti din viata de zi cu zi.

Intr-una din zilele in care urcam muntii Fagarasului, trece pe langa noi un grup cam de aceeasi varsta cu a noastra. “Ce faceti, greu la deal, ha?” spune unul dintre ei. “Greu daca te gandesti ca este asa” ii raspund eu filozofic. “Eh, lasa ca ajungeti sus pana se insereaza” raspunde el vesel. “De unde sunteti?” intreb eu imberb, desi era destul de evident dupa accent si echipament:D. “De unde se da ora exacta” raspune el relaxat, in timp ce ne depaseste in pas repejor. “Mai sa fie”… imi spun eu in gand aruncand priviri complice colegilor mei de grup. “O fi de pe meridianul lui Greenwich de pe undeva”…

Uitandu-ma din spate la grupul ce tocmai ne depasise in cautare de recorduri de timp si spatiu, le-am admirat echipamentul de calitate, nou nout. Le-am observat respiratia neregulata si pasii mariti vizibili, calcatura nesigura utilizata in detrimentul vitezei…  Peste vreo 3 ore si ceva a inceput sa ploua, si i-am intalnit pe cei “de unde se da ora exacta”. Faceau un popas, dupa cate se pare destul de prelungit. Ei spuneau ca s-au oprit la cules de afine si sa manance ceva. Cateva priviri mi-au confirmat ca unii isi dadusera jos bocancii nou nouti. Respiratia le era destul de greoaie si nu aveau chipuri prea fericite. “E totul ok” intreb eu?, “haideti ca nu mai este mult si se intuneca”. E greu la deal dar o sa fie mult mai usor la coborare”…  “Da, ce probleme sa fie, venim si noi, sa ne luam lunchul intai, pentru ca ne respectam” raspune unul dintre ei.

Am ajuns la cabana pe inserat si am si anuntat cabanierul de existenta grupului intalnit pe drum. Am procedat bine, pentru ca cei de la salavamont i-au recuperat aproape la miezul noptii, gasindu-i inghetati, uzi, plini de bataturi si basici. A doua zi pe la pranz, noi ne pregateam sa plecam iar grupul recuperat cobora la masa tinandu-se de balustrada. Cautau plasturi si alifii, aveau ochii rosii si nu aratau deloc fericiti. Poate si pentru faptul ca aveau o fata in grup, ne-am oferit sa ii insotim pana jos. De data aceasta nu au mai spus “nu”, ne-au lasat sa le punem ziare in bocanci, au mers tot drumul in tacere, strangand din dinti si ascultand glumele noastre. I-am lasat la cabana de la poalele muntelui, istoviti si tristi.  Fata a fost singura care m-a privit si mi-a soptit la despartire un “multumesc”.

Toata lumea stie ca urcusurile sunt dificile si ca atunci cand coborasurile sunt bruste si abrupte, e dureros sa cazi de sus. Poate mai putini dintre noi isi dau seama ca uneori, urcusurile iti provoaca atata durere si suferinta incat fac imposibila coborarea in conditii bune. Si atunci, risti sa ramai suspendat undeva sus, deasupra undei prapastii, nefiind in stare sa gasesti un punct de sprijin, neputand sa cobori sau sa mai urci, stand in bataia vantului si a ploii, amenintat de fulgere si infectarea ranilor suferite la urcare.

In viata trebuie sa stii sa cobori. Si cand…

Patience

Tuesday, May 5th, 2009

Uneori cand stii ce vrei si iti doresti cu adevarat, e bine sa incepi la orice varsta, chiar daca trebuie sa ai si putina rabdare…

http://www.youtube.com/watch?v=y4WrUuyx1Ds&NR=1